Femei criminale în serie din România (III). Ana Marthon, servitoarea din Bucureşti care își omora stăpânii încet, cu arsenic pus în mâncare

Ultima crimă și teama otrăvitoarei: „Dacă moare coniţa, o să-i facă autopsia?”

Aproape jumătate (45%) dintre criminalele în serie utilizează otrava (clorhidrat de potasiu, stricnină, arsenic) ca metodă de a ucide, precizează Laurent Montet, în lucrarea sa, „Criminali în serie”.  

Ana Marthon se înscrie în acest procent. Se spune despre ea că ar fi comis nu mai puțin de zece crime, folosind acelaşi modus operandi: otrava strecurată în doze mici și repetate, în hrana stăpânilor. Intoxicaţi lent şi letal, aceştia mureau după zile întregi de suferință, timp în care servitoarea îi îngrijea destoinic. Nimeni n-ar fi putut bănui că ea era cea care provocase nenorocirea. Chemați la căpătâiul suferinzilor, medicii dădeau vina pe „o boală ciudată” şi pe „ştiinţa neputincioasă”.

În octombrie 1943, Ana Marthon lucra ca servitoare în casa cpt. Ion Zaharia, fratele celebrei actriţe Eugenia Zaharia. Căpitanul locuia, împreună cu frumoasa lui soție, Irina, care avea 28 de ani, într-un imobil de pe strada Oltea Doamna, din Bucureşti. 

Ana fusese angajată la ei în urma insistențelor mamei Irinei, care o recomandase călduros fiicei sale.

Luni, pe 11 octombrie, în timp ce cpt. Zaharia era plecat la Galaţi, cu treburi, soția lui le-a invitat acasă, la masa de prânz, pe mama ei şi pe-o nepoată de-a soțului, căsătorită tot cu un ofiţer. „La masă s-a servit nişte ciorbă cu carne, rămasă de duminică, mezeluri şi conopidă în pesmet, din care d-na căpitan Zaharia n-a gustat decât foarte puţin, cerând la urmă să i se facă o cafea neagră, una singură, întrucât mama sa şi cealaltă rudă au refuzat să bea”, scrie ziarul „Universul”.

Imediat după ce a băut cafeaua, Irina Zaharia s-a ridicat de la masă, cuprinsă de crampe puternice. A mai spus doar „mi-e rău” şi apoi a leşinat. A fost dusă în dormitorul casei, iar apoi au fost chemaţi la ea cei mai buni medici din oraş. Dar niciunul n-a putut să-i pună vreun diagnostic exact și deci, nici să prescrie vreun tratament eficient, astfel că agonia tinerei a continuat, zile la rând. 

În tot acest timp, noua servitoare a stat lipită de patul stăpânei. Avea chipul răvăşit de durere și părea de neclintit, zi și noapte. Mai ieşea din cameră, în vârful picioarelor, doar atunci când medicii veneau să o consulte pe bolnavă. Cei din casă erau impresionați de devotamentul ei și o lăudau pentru asta. 

Servitoarea, şi-au amintit oamenii mai târziu, părea extrem de afectată și le punea tot soiul de întrebări: „Se face bine coniţa?”, „Moare coniţa noastră?”, „Dacă moare coniţa, o să-i facă autopsia? Ar fi păcat s-o taie după moarte pe săraca coniţa noastră, că tare s-a chinuit cu boala…”. 

În realitate, boala „coniței” se trăgea de la arsenicul pe care servitoarea i-l pusese în cafea. S-a spus că, la un moment dat, soția căpitanului începuse să se simtă mai bine și că atunci, Ana Marthon i-ar fi turnat o altă doză de otravă în paharele de ceai cu lapte, pe care le bea victima. Iar în ziua următoare, când medicii se consultau în dormitor, lângă patul bolnavei, Ana a mers în  baia de alături, lăsând uşa deschisă, ca să afle totul despre eficiența demersurilor ei.

Comisarul guvernului care a murit otrăvit, după ce se vindecase în spital

Pe 22 octombrie, medicul Grigore Popescu a fost chemat şi el s-o vadă pe tânăra aflată în suferință. Servitoarea se afla, ca de obicei, lângă patul bolnavei şi, zărind-o, medicului i s-a părut că o ştie de undeva. N-a dat importanță atunci. A consultat pacienta, apoi a coborât din dormitor şi a mers ca să discute cu soțul pacientei. Acesta era în bucătărie, făcând un suc de portocale pentru soţia sa. Acolo se afla şi Ana Marthon care, zărindu-l pe medic, şi-a întors imediat privirea şi a ieşit repede din încăpere.

Văzând-o că se fereşte de el, medicul a căzut pe gânduri. S-a chinuit să-şi aducă aminte de ea, iar într-un târziu, şi-a dat seama că o întâlnise recent, în preajma unui alt pacient, care avusese o boală similară cu cea a soției căpitanului.

Emil Grigorescu, comisar al guvernului, se îmbolnăvise grav la începutul lunii septembrie 1943, iar medicul Grigore Popescu, care-i era și prieten, a recomandat internarea lui de urgență. Bărbatul a ajuns la Spitalul Colentina, iar după o săptămână, starea sănătăţii i s-a ameliorat şi a fost externat. Numai că, după ce s-a întors acasă, Grigorescu a început din nou să se simtă rău. Starea lui s-a înrăutăţit brusc, a făcut blocaj renal, iar după două zile, a murit.

Ce se întâmplase? Sora lui a mărturisit ulterior că, fiind obosită după atâtea nopți de veghe în spital, i-a cerut servitoarei s-o înlocuiască. Era aceeaşi Ana Marthon, care-l îngrijise cu devotament și pe acest stăpân. Nimeni n-a bănuit atunci că ea era cea care i-a provocat sfârşitul lui Emil Grigorescu. 

Imediat după moartea lui, servitoarea a părăsit acea casă, primind bune recomandări, iar apoi ea s-a angajat în serviciul familiei căpitanului Zaharia.

Medicul care a oprit şirul crimelor și îmbălsămarea ce a încetinit ancheta 

Când şi-a amintit că a văzut-o pe servitoare în casa prietenului care murise având aceleaşi simptome, medicul l-a anunțat imediat pe căpitanul Ion Zaharia. Apoi i-a povestit totul şi unui colonel de la Curtea Marţială care, la rându-i, a înştiințat parchetul. 

Iar pe 24 octombrie 1943, în duminica în care Irina Zaharia a decedat, servitoarea a fost arestată. Polițiştii au găsit-o cu bagajele gata făcute, semn că ea se pregătea să dispară.  

În următoarele trei zile, fiind în arestul comisariatului de poliţie, Ana Marthon „s-a bucurat de un tratament de bănuită, iar nu de criminală, deşi majoritatea probelor erau contra ei”, scrie ziarul „Viața”. De fapt, ea nu putea fi pusă sub acuzare, pentru că nici măcar nu se stabilise cu certitudine cauza morții ultimei sale victime. 

Iar „mersul analizei a necesitat, în acest caz, mai mult timp decât se cere în mod normal, deoarece trupul neînsuflețit al Irinei cpt. Zaharia fusese îmbălsămat”, şi „au trebuit întâi îndepărtate toate substanțele care au fost folosite la îmbălsămare şi abia după aceasta, a început autopsia propriu-zisă”, explica presei Nicolae Ioanid, conferenţiar la Catedra de Toxicologie, care s-a ocupat de acest caz.  

Sinuciderea din arest și bucăţele de zahăr cubic găsite la percheziție

În lipsa unor probe certe, Ana Marthon a negat toate acuzațiile. „Cât au durat cercetările în această afacere, dl. procuror Paul Voiculescu, având în vedere faptul că avea de-a face cu o criminală perfidă, s-a purtat de o eleganță fină, căutând ca prin persuasiune să scoată mărturisirea criminalei, şi nu prin mijloace violente care n-ar fi servit la nimic, ci numai la o recunoaştere silită şi neconvingătoare, care în fața justiției nu are nicio valoare”, scriau cei de la ziarul „Timpul”. 

În dimineața celei de-a patra zile de arest, profitând de neatenţia supraveghetorilor săi, Ana Marthon a evadat din comisariatul de poliţie. A fost prinsă, după numai câteva ore, în casa unei femei care se ocupa cu plasarea de servitoare. Ea le-a explicat polițiştilor că s-a dus acolo, pentru că voia să-şi găsească un nou serviciu.

Episodul evadării nu a condus, din păcate, la întărirea pazei Anei Marthon. Iar câteva zile mai târziu, pe 2 noiembrie, ea a reuşit să-şi dezlege sfoara de la mâini, apoi şi-a prins-o de gât şi s-a spânzurat. „A preferat să-şi pună capăt zilelor”, scriau ziarele, „fiindcă ştia că poate primi pedeapsa cu moartea”. 

Jurnaliştii au mai aflat că, atunci când Ana a fost arestată şi supusă percheziției corporale, într-unul din buzunarele ei au fost găsite câteva bucăţele de zahăr cubic. Ea i-a rugat pe polițişti să i le lase, ca să le mănânce în arest, însă i-au fost confiscate. Dar abia după sinuciderea ei au fost trimise la analiză, iar atunci s-a descoperit că ele conțineau arsenic, „ceea ce indică faptul că ar fi vrut să se omoare prin acelaşi procedeu cu care îşi ucidea victimele”, scriau ziarele vremii.

Celebrul legist N. Ioanid descoperă „urme de arsenic în rinichi, ficat şi creier”

Ancheta a continuat şi după moartea Anei Marthon. Judecătorul de instrucție care a preluat dosarul le declara jurnaliştilor că „primele cercetări au fost făcute la comisariat”, însă „eu aş fi ordonat, ca precauţie pentru viaţa acuzatei, în primul rând, punerea la secret (încarcerarea – n.r.). În asemenea cazuri, se iau obişnuit măsuri automate, pentru a preîntâmpina sinuciderile. Legiuitorul a prevăzut punerea la secret şi în acest scop”, explica D.M. Stănulescu, titularul cabinetului 9 al Tribunalului Ilfov. 

La două săptămâni după sinuciderea servitoarei, au sosit şi rezultatele de la Institutul de Medicină Legală, în cazul Irinei Zaharia: existau „urme de arsenic, localizate în rinichi, ficat şi creier”, potrivit conf. univ. dr. N. Ioanid. „Compoziția precisă întrebuințată de asasină nu poate fi stabilită în mod exact, printr-o analiză întârziată, dar cert este faptul că, la bază, otrava conține arsenic”, sublinia legistul.

La acea vreme, arsenicul era otrava cel mai uşor de procurat, pentru că ea nu costa mult şi se vindea la liber, sub forma unor preparate utilizate pentru stârpirea şoarecilor şi şobolanilor. 

Dr. Alexandru Birkle, care pe atunci era medic legist al Tribunalului Ilfov, explica în ziarul „Timpul” că, în cazul Irinei Zaharia, „Ana Marthon n-a administrat arsenicul în doză mare, calculat. În caz contrar, ea ar fi creat o situaţie alarmantă, pe când aşa, a creat victimei o stare maladivă, care se asemăna cu febră tifoidă, o peritonită supurată, cu un icter grav, fapt ce a produs confuzie printre medicii chemaţi la căpătâiul bolnavei”.

S-a crezut că servitoarea, care colinda țara, făcea parte dintr-o organizație teroristă

De câte ori folosise servitoarea această metodă de a ucide şi câte victime lăsase în urma ei? Cum ea nu mai era în viață, pentru o eventuală mărturisire, ancheta s-a concentrat pe reconstituirea traseului ei, prin casele celor care o angajaseră. 

Ziarele din toată țara au publicat un „aviz” cu poza servitoarei, anunțând că „sunt invitate la Cabinetul 9 Instrucţie toate persoanele din Capitală şi provincie care au avut în serviciul lor pe Ana Marthon sau au avut relațiuni cu aceasta. Cei din Capitală sunt rugaţi a se prezenta imediat, iar persoanele din provincie sunt solicitate a da relațiuni scrise amănunţite”.

Judecătorul de instrucție a cerut înfiinţarea unor comisii rogatorii la tribunalele din oraşele unde fusese semnalată prezența Anei Marthon, iar în paralel, au fost efectuate verificări şi la „chestură, biroul cărții de imobil şi biroul de servitori”. 

Și, potrivit informații apărute, servitoarea ar fi cutreierat prin toată ţara, fiind tot timpul pe picior de plecare, căci nu rămânea multă vreme în serviciul unei persoane şi nici chiar într-un oraş.

În 1936, când avea doar 17 ani, ea e localizată prin Moldova, în baza unei rețete care a fost găsită printre lucrurile ei și care fusese eliberată de o farmacie din Bacău. Apoi, servitoarea apare prin Galați, iar primăvara anului 1940 o găseşte în Ploieşti, schimbându-şi des stăpânii.

Ana Marthon devenise o stafie ce colinda prin lume, bântuindu-i pe cei cu dare de mână, care aveau slujnice angajate. Cum să te fereşti de ceea ce făcuse ea? Răul era atât de mare încât a devenit subiect de legendă, crezându-se chiar că servitoarea putea face parte dintr-o organizație teroristă.

O altă legendă spune că Ana Marthon era să moară, ucisă de propria otravă. Unul dintre cunoscuţii casei Grigorescu – victima din septembrie 1943 – le-a povestit jurnaliştilor că într-o vreme, înainte de a-şi ucide stăpânul, servitoarea se plângea de dureri atroce de stomac. „Era galbenă, îndoită de spate şi bea numai lapte”, declara martorul, adăugând că cel mai probabil „fie din greşeală, fie din curiozitate, ca să vadă cum e otrava cu care omoară oameni, ea luase o doză din ea”.

Câte crime se spune că ar fi comis Ana Marthon și ce s-a putut dovedi cu probe

Ziarele vremii scriau că zece oameni ar fi murit, otrăviți de Ana Marthon, „nu numai la Bucureşti, ci şi în provincie, la Focşani, Ploieşti, Râmnicu Sărat, Piatra Neamț, Roman şi în alte câteva oraşe din Moldova, unde ea îşi căuta stăpâni. Şi victime”. 

Judecătorul de instrucție a reținut însă numai trei crime în contul servitoarei, plus două tentative de omor. Pe lângă uciderea Irinei Zaharia şi a lui Emil Grigorescu, a mai existat existat o victimă: soţia inginerului Leon Pălărieru, care locuia în cartierul Cotroceni şi care a murit otrăvită în împrejurări similare. 

Cadavrele ultimelor două victime n-au mai fost însă exhumate, pe de o parte pentru că existau suficiente dovezi, iar pe de altă parte, pentru că și aceste trupuri fuseseră îmbălsămate, iar tot efortul de a afla adevărul despre moartea lor devenise aproape inutil, de vreme ce acuzata nu mai era în viață, ca să poată răspunde pentru faptele ei.

În decembrie 1943, judecătorul instructor declara, pentru ziarul „Timpul”, că îi fuseseră aduse la cunoştință cazurile a „două persoane care au trecut pe liziera pericolului”. Adică, fuseseră victime ale unei tentative de omor prin otrăvire.

Cum a fost scăpată de la moarte o servitoare otrăvită de Ana Marthon 

În vara anului 1943, Ana Marthon se angajase în casa avocatului Vasile I. Melinte. Acolo se mai afla o servitoare, Suzana C. care, la câteva zile după sosirea Anei, s-a îmbolnăvit brusc: avea crampe la stomac şi vomita. Nu mai putea lucra, și atunci ea a fost dată în grija Anei Marthon. Dar în loc să se vindece, Suzana mai rău se îmbolnăvea. 

Şi-n tot acest timp, i-a declarat avocatul judecătorului de instrucție, Ana Marthon îşi tot dădea cu părerea: „moare, conaşule, că eu am mai văzut cazuri dastea, în care a murit omul de stomac…”. Impresionat de suferința Suzanei, avocatul a internat-o într-un sanatoriu şi, datorită îngrijirilor medicale primite, servitoarea a scăpat cu viaţă. 

Dar cât timp Suzana a rămas în spital, îşi amintea avocatul, Ana Marthon a continuat să-i repete, ca o cobe, „moare, domle, moare Suzana!”. Fiind supărat şi ca să scape de obsesiile ei, i-a spus tinerei să-şi facă bagajele şi să plece. Ana a plecat, dar după vreo 15 zile, când Suzana se făcuse bine, ea s-a întors în casa avocatului şi, văzând-o vie pe muribundă, a rămas foarte uimită, povestea fostul ei stăpân.

În vizorul ei s-a aflat şi soția unui fost director de cabinet din Ministerul de Finanțe

Pe „liziera pericolului”, cum a numit-o judecătorul instructor, a trecut şi soția lui Ion Gârneţiu, fost director de cabinet în Ministerul de Finanțe. În anul 1939, acesta a angajat-o pe Ana Marthon. Era „tânără, curăţică, cu pretenţii modeste şi servilă. Părea servitoarea ideală, aşa încât am angajat-o ca bucătăreasă”, le povestea Gârneţiu jurnaliştilor de la „Curentul”.  

După numai câteva zile, stăpâna casei, Magdalena Gârneţiu, a început să se simtă rău. Toată lumea a crezut că era vorba de o afecțiune mai veche a stomacului, de care femeia credea că se vindecase, în urma unor vizite consecutive la Karlsbad (sanatoriu din Germania considerat a fi, în perioada interbelică, „cel dintâi loc de cură din lume”).

Când stăpâna a căzut la pat, devotamentul noii servitoare a fost de neînchipuit: gătea, avea grijă de „coniţa” bolnavă şi, în plus, se oferise să ducă ea toată casa, propunându-le stăpânilor s-o concedieze pe cealaltă servitoare. Era gata să muncească în plus, numai ca să scape de ochii iscoditori ai acesteia.

Cum starea de sănătate a Magdalenei Gârneţiu se agrava, mama ei a venit în grabă şi a preluat tot ce ținea de îngrijirea medicală. Rămasă fără de control asupra „pacientei” sale, Ana Marthon şi-a dat demisia, după numai o lună şi jumătate de la angajare, pretextând că trebuie să plece de urgență la Braşov. A rămas însă în Bucureşti şi s-a refugiat în casa unei spălătorese, o prietenă care o găzduia ori de câte ori rămânea fără de serviciu.

După plecarea Anei Marthon din casă, starea Magdalenei Gârneţiu s-a ameliorat, ca prin minune. Vestea i-a fost adusă la cunoştință şi „devotatei” servitoare, care a trecut pe acolo, doar pentru a se interesa de starea victimei.

Criminala în serie: „harnică, amabilă, curată”, cu „surâsul blând”

Ana Marthon sau Marton (zisă Marto sau Martha), era de loc din Turia, județul Trei Scaune (acum, comuna e în județul Covasna). În 1943, când a fost prinsă, ea avea doar 24 de ani.

Ziarele vremii o descriu ca fiind „o simplă femeie, cu fața blândă şi cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară mereu pe buze”. „Harnică, amabilă şi curată”, cu „surâsul blând şi vorba domoală. S-a angajat ca servitoare, fără pretenţii prea multe, şi nu şi-a indispus niciodată stăpânii”. 

Cei care au avut-o în serviciu povesteau despre ea că „era o foarte bună gospodină, muncitoare” şi că „îi plăcea curăţenia”. Unii spun că Anei îi mai plăcea și să bea, din când în când, iar „alcoolul o făcea mai nervoasă, chiar şi cu stăpâna ei; îşi pierdea calmul obişnuit şi răspundea necuviincios”.

Nu se angaja niciodată la o familie compusă din mai mult de două persoane şi nici în case cu mult personal. Nu stătea mult pe nicăieri, iar un fost angajator îşi amintea că, la scurt timp după ce a ajuns în casa lui, Ana a plecat, „mai mult de bună voie decât concediată, pentru că era prea gureşă şi se ciondănea cu celelalte servitoare”.

Cei de la ziarul „Capitala Bucureşti” au mers în Turia, comuna natală a criminalei în serie şi-au aflat de la localnici că ea fusese, în copilărie, „de o cruzime puţin obişnuită pentru vârsta ei”. Apoi, îşi aminteau oamenii, Ana s-a îmbolnăvit la plămâni şi o vreme a zăcut la pat, iar apoi „a plecat din sat, la vârsta de 17 ani”. 

Din Turia, a mers mai întâi la Piatra Neamţ. N-a stat mult pe acolo şi s-a îndreptat spre Ploieşti; apoi a colindat prin alte oraşe, iar în Bucureşti ar fi ajuns abia în 1937. 

Ancheta a stabilit că ea mai avea un frate, angajat la Spitalul Oftalmologic din Braşov. Îl vizita foarte des, așa că s-a verificat dacă el ştiuse de crimele comise de sora lui, dar şi dacă nu cumva a ajutat-o în procurarea arsenicului. Însă bărbatul n-avea niciun amestec.

„Din puţinele elemente adunate, m-au frapat numeroasele ei călătorii. Venea permanent de la Braşov. Poate cumpăra otrava din provincie, pentru a nu trezi suspiciuni. De altminteri, şoricioaica nu se vinde cu reţetă, ci este liberă în comerţ”, declara judecătorul de instrucție, pentru ziarul „Timpul”.

Ana avusese şi un iubit, pe Tudor T., care de asemenea a fost anchetat. El a recunoscut că a trăit o vreme cu tânăra servitoare, „însă în ultimii trei ani n-am mai văzut-o decât o dată sau de două ori, şi atunci în mod fugitiv”, spunea el.

După ce a fost reținută pentru uciderea Irinei Zaharia, s-a descoperit că Ana Marthon se afla deja în evidențele poliției, pentru furturi comise în București. Unul, în decembrie 1942, iar alte două, în vara anului 1943, când servitoarea a sustras nişte obiecte de argintărie de la familiile unde fusese angajată. 

Interesant este că, deşi avea aceste înclinații, ea nu furase nimic de la stăpânii pe care îi omora cu arsenic. Iar crimele ei n-au avut drept mobil nici jaful, nici răzbunarea. „Ucidea, pur şi simplu”, notează jurnaliştii de la acea vreme. „Omora din plăcere, din dorința de a ucide, dintr-o fatală şi groaznică vocație, căreia nu putea să i se opună”.  

Specialiştii vremii considerau că Ana Marthon a ucis pentru că era alienată 

Ana Marthon avusese şi un copil, care i-a murit. În bagajele ei a fost găsită o fotografie de la înmormântare, cu tânăra care stătea în faţa sicriului în care se afla copilul ei.

Judecătorul de instrucție care-i cerceta activitatea infracțională considera că această fotografie este „simptomatică. Gestul eternizării acestei clipe este sinistru şi morbid”, le declara el jurnaliştilor de la „Timpul”. Întrebat de mobilul crimelor, judecătorul preciza că, într-o „ipoteză provizorie, cred că ne aflăm în domeniul patologiei”.

Fostul procuror de caz considera că servitoarea fusese o criminală înnăscută, pentru că pe chipul ei erau „semnele descrise profesorul Lombroso, părintele analizei criminalistice: ochii criminalei sunt rotunzi şi pătrunzători, iar colțurile laterale nu sunt drepte, ca la alți oameni, ci sunt lăsate în jos, sunt ochi de mongol. Pomeții ieşiți afară, nările mari şi rotunde, buza de jos cărnoasă, iar colțurile gurii sunt arcuite în jos”, îi explica procurorul unui jurnalist, indicându-i semnele lombroziene pe „peticul de hârtie lucios” al pozei Anei Marthon.  

La rându-i, avocatul Petre Pandrea, specialist în criminologie şi psihanaliză judiciară, declara presei că „statistic, cazul Anei Marthon se integrează, incontestabil, în treimea morbidă biologică a puşcăriei. Face parte din grupa otrăvitoarelor având ca substrat alienaţia mintală în formele ei cele mai pernicioase (periculoase – n.r.). Dacă un medic psihiatru ar fi avut norocul să o interneze într-o clinică, s-ar fi putut descifra lesne mobilurile şi tipul de alienaţie”. 

Iar dr. Alexandru Birkle considera că Ana Marthon „face parte din categoria degeneraţilor isterici, care comit aceste fapte dintr-o impulsiune interioară”. 

De ce ucid femeile și ce o face pe Ana Marthon un altfel de „înger al morții”

În perioada interbelică, presa la noi cita studiile efectuate de dr. Léon Bizard, medic al închisorii de femei St. Lazare din Paris şi şef al „dispensarului de salubritate” de pe lângă prefectura de poliţie din Paris. Iar el spunea că „femeile ucid, în general, pentru a scăpa de ceva ce poate fi pentru ele o ruşine sau o povară (pruncucidere), ucid din mânie, din dragoste neîmpărtăşită, din gelozie, din ură, din orgoliu, în legitimă apărare şi mai puţin din interes, ceea ce reprezintă cauza determinantă în cele mai multe crime comise de către bărbați”.

Dar studiile ulterioare, efectuate de dr. Eric Hickey pe 64 de ucigaşe în serie din SUA, au arătat că 47% dintre aceste femei ucid şi pentru banii (27% numai banii) sau pentru răzbunarea în care ele îşi găsesc plăcerea (11%) şi controlul (13%). 24% ucid din alte motive (dependență de droguri, culte, ascunderea altor crime, copii deveniți povară, sentimentul de a fi un părinte rău) şi doar 10% pentru sexualitate.

Potrivit lui Laurent Montet, criminale în serie se împart în mai multe categorii: cele care acționează în echipă, alături de un partener/o parteneră, „văduvele negre”, „îngerii morții”,  criminale în serie care ucid din răzbunare sau pentru profit, cele cu probleme de sănătate mintală, criminalele rapace sexual (cel mai rar tip) şi cele care ucid din motive inexplicabile.

Ana Marthon era un soi de „înger al morții”. În definiția clasică, „îngerul morții” e acea femeie care ucide sistematic oamenii pe care îi îngrijeşte sau cărora le acordă o formă de ajutor medical. Ea acționează în spitale, clinici sau instituții similare, căutând victime vulnerabile, care se cred sub protecția sa. Metoda utilizată este subtilă şi dificil de detectat, iar injectarea de potasiu, de clorhidrat de potasiu sau de insulină este mijlocul preferat. Eul şi compulsiunea în vederea dominării sunt motivele cele mai frecvente, potrivit lui Laurent Montet. 

Criminala „îngerul morții” este obsedată, deşi pe deplin conştientă, de nevoia de a controla viața celor care sunt total dependenți de îngrijirile sale. Se poate întâmpla ca ea să fie afectată de o tulburare psihică gravă, care să nu fi fost detectată, iar în acest caz va atrage în mod compulsiv atenția personalului medical asupra devotamentului său eroic, în încercarea de a salva persoanele cărora, de fapt, le face rău sau le ucide, obținând astfel un plus de respect de sine şi o mai mare recunoştință. Dacă ar fi lucrat într-un spital sau într-un azil, numărul crimelor comise de Ana Mathon ar fi fost, cu siguranță, mult mai mare. 

Cum a ajuns ea să ucidă? Biografia criminalelor în serie, scrie Laurent Montet, indică adesea o mare sărăcie, o gravă instabilitate în relațiile parentale, frecvente schimbări de locuință şi alte traumatisme psihice (abuz sexual, prostituție, neglijență), dar nu mai mult decât în cazul altor criminale sau chiar noncriminale. În realitate, incapacitatea, copil sau adult fiind, de a depăşi în mod constructiv propria victimizare pare să fie un factor esențial. 

Există vreo legătură între Ana Marthon și asasinarea fostei Miss România?

În ianuarie 1944, la două luni după descoperirea crimelor comise de servitoare, ziarul „Viața” titra: „Ana Marthon a ucis pe Tița Cristescu?”. Întrebarea, rămasă retorică, era chiar pe prima pagină, sub poza lui Adolf Hitler care anunța că „Germania este pregătită să facă față oricărei încercări de debarcare pe continent”. 

Actrița Tița Cristescu, prima deținătoare a titlului de Miss România (în 1929), avea 27 de ani când a fost găsită fără suflare, în baia apartamentului ei din București. Crima s-a petrecut în decembrie 1935, iar la autopsia cadavrului, s-a descoperit că tânăra fusese otrăvită cu acid cianhidric. 

Principalul suspect a fost inginerul Liviu Ciulley, om de afaceri, căsătorit și tată a doi copii. Tița Cristescu fusese iubita lui, timp de trei ani. Dar în aprilie 1933, el a pus capăt acestei relații, explicând că vrea să se dedice doar familiei sale și afacerilor. A urmat un proces, la capătul căruia Ciulley a fost achitat, pentru că, explica instanța, nu erau suficient de multe probe care să-i dovedească vinovăția. Ziarul Libertatea a relatat pe larg despre acest caz, care şi azi rămâne învăluit în mister.

„Senzaţional este faptul, dovedit de curând, că Ana Marthon a fost în serviciul Tiței Cristescu, în vremea când s-a produs misterioasa moarte a acesteia”, anunța ziarul „Viața”, în ianuarie 1944. 

Câteva zile mai târziu, într-un drept la replică trimis ziarului, tatăl Tiței Cristescu, Gheorghe Cristescu, preciza: „Ana Marthon n-a fost niciodată în serviciul fiicei mele, necunoscând-o nici eu, nici vreun membru al familiei mele. În momentul uciderii ei şi cu 3 ani mai înainte, fiica mea avea în serviciu pe Maria Suciu, care a fost ascultată la instrucție, făcând depoziții destul de clare asupra vinovatului, după cum rezultă din dosarul procesului, aflat la Curtea cu juri”.

Şi, deşi lucrurile păreau definitiv lămurite, în iunie 1944, ziarul „Universul” relua aceeaşi ipoteză, şi anume că „o slujnică unguroaică, Maria (?!) Marton”, care „se îndeletnicea cu intoxicarea stăpânilor ei vremelnici”, „se afla în serviciul Tiței Cristescu pe vremea asasinării acesteia”. 

Teoria a fost relansată în 2008 de Constantin Ottescu, fiul lui Nicolae Ottescu (fost secretar al lui Nicolae Titulescu şi fost ministru de interne), în cartea sa de amintiri, „Un om din vremuri aproape uitate”, în care susține că „Ana Marton își mărturisise crima în închisoare”.

Dar Ana Marthon, a stabilit ancheta de atunci, venise în Bucureşti în 1937, adică la doi ani după asasinarea Tiței Cristescu. Mai mult, aşa cum a precizat şi Gheorghe Cristescu, actrița avusese în serviciu o altă servitoare, care a şi fost interogată în legătură cu acea crimă. 

Asocierea dintre Ana Mathon și uciderea Tiței Cristescu – făcută fie din eroare, fie din dorința de a reabilita numele principalului acuzat – a fost posibilă şi din cauza dispariției premature a servitoarei care s-a spânzurat în arest, lăsând astfel nelămurite multe dintre adevăratele crime pe care ea le făcuse. 

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro