Festivalul de la Cannes - Un simplu accident: „Dacă cei pe care i-am torturat au fost nevinovați, au ajuns în Rai!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt filme – și har Domnului că sunt! – care împart privitorii în două tabere: unii le adoră, alții le detestă, cale de mijloc nu există! Așa a fost, în competiție, Sirat, în regia lui Oliver Laxe (producție spaniolă, pe generic citești printre producători și numele lui Almodovar). Pentru unii a fost un „coup de coeur”, un film căruia o Palme d’or i-ar veni mănușă! N-am reușit să înțeleg de ce!
Un pod dintre Rai și Iad
E un film gălăgios și „pisălogic”, plin de piste false, lung și lungit cât cuprinde! Începe ca un film „tradițional” (un tată european vine la un festival marocan, plin de „nonconformiști” adunați din lumea largă, să-și caute fiica plecată de acasă) și se termină ca un film absurd, așteptându-l pe Godot în deșert! În periplul lui, tatăl se alătură unui grup de „hipioți”, gen „pegra societății” (ostentativ „urâți”, fără o mână, fără un picior, zdrențăroși, tatuați, drogomani), dar cu mari rezerve de umanitate...
După tot felul de aventuri și de accidente pe drumuri periculoase, după ce traversăm râuri și schimbăm roți „în timp real”, grupul se blochează în deșert, într-o zonă plină de mine antipersonal iar personajele sunt explodate pe rând, sub privirile perplexe ale spectatorului invitat la un fel de joc video pentru adulți în căutare de adrenalină! Unii au văzut în asta „sfidarea tuturor convențiilor” și un discurs filosofic despre moarte și condiția umană, alții au perceput totul ca pe un demers artificial și epatant (epatați spectatorii burghezi!)...
Recunosc însă că am reținut câteva lucruri din acest film pe care nu aș accepta să-l revăd nici contra cost! În primul rând imaginea deșertului, de o senzorialitate și de o forță întâlnită până acum. Apoi imaginea finală: pe o cale ferată, prin acel deșert, avansează un tren descoperit, plin de „lume arabă”, oameni îngândurați și tăcuți, mergând - încotro? O imagine care nu te părăsește... Dar două ore pentru o secvență de două minute, e o disproporție greu de suportat!
Am mai reținut, din film, și ce înseamnă Sirat: înseamnă, în tradiția islamică, un pod dintre Rai și Iad, care e „subțire ca un fir de păr și ascuțit ca o lamă de cuțit”... Uneori și distanța dintre o capodoperă și un film prost seamănă cu un „Sirat”!
Călăul nu regretă niciodată
A trecut, în competiție, și un film mult așteptat, din varii motive, al unui cineast iranian pe cît de iubit în lumea cinefililor de pretutindeni, pe atît de hărțuit la el acasă, Jafar Panahi - Un simplu accident. Între o arestare la domiciliu, o interdicție de a părăsi țara, o grevă a foamei – tot ce înseamnă destinul unui artist într-un regim totalitar, Panahi a reușit, totuși, să facă filme în Iran și să aibă la activ, printre altele, un Leu de aur la Veneția și Un urs de aur la Berlin. Era momentul pentru o Palme d’or la Cannes. Până pe la jumătatea filmului, am fost convinsă că „avem o Palme d’or”! Dar apoi, prin nu se știe ce reacții secrete, ținând de misterul „procesului de creație”, filmul iese din linia pură, impecabilă, și lasă o senzație de supraîncărcat, de retorică excesivă, la granița emoției autentice. Dar ca „premiu pentru scenariu”, filmul s-ar încadra perfect!
Un muncitor modest și cumsecade își întâlnește, întâmplător, torționarul, pe cel care, cu ani în urmă, l-a torturat și i-a distrus viața. Îl imobilizează și, la început, vrea să îl îngroape de viu, în pustiu! Doar că, după atâta timp, nu e absolut sigur că e el, mai ales că „prizonierul” neagă, susține îndârjit, chiar și cu nisipul în gură, că e o confuzie! Drept care, „corpul” adormit cu somnifere va fi plimbat într-o dubă, spre recunoaștere, pe la alte foste victime: e el sau nu e el? Îi va transforma criminalul și pe ei în criminali sau nu?...
Să sperăm că filmul va rula și la noi, și va fi văzut, chiar dacă nu e vorba de o „misiune imposibilă”, ci de „un simplu accident” iranian... O „Căința” a l’iranienne...
De reținut un lucru, șocant: călăul nu regretă niciodată. Deși e pus să urle, și urlă „Îmi pare rău!”, adevărul e că nu îi pare rău deloc; cu o logică neostalinistă spune: „dacă cei pe care i-am torturat au fost vinovați – au avut ce meritau! Dacă au fost nevinovați, au ajuns în Rai!”
Dispariția lui Josef Mengele
Despre lipsa căinței e vorba și în filmul lui Kirill Serebrennikov (prezentat de pe scenă ca un „regizor rus care nu locuiește în Rusia”), Dispariția lui Josef Mengele. Mengele, „îngerul morții” de la Auschwitz, și ultimii lui ani, trăiți incognito în jungla braziliană, înmormântat în anii ’80 sub nume fals, peste ani dezgropat, iar scheletul predat unei facultăți de medicină ai cărei studenți nu auziseră de Mengele (generația „Hitler? -Nu cunosc!”), iar în ’92, în fine, un ADN i-a confirmat 100% identitatea...
Un film de autor, simfonic, extrem de elaborat, stilistic vorbind, foarte interesant, complex și complicat, la nivelul discursului istoric, în care „prezentul” e în alb-negru și flashback-urile din lagăr sunt color!, despre o epocă și despre ororile ei, văzute, în mare parte, din punctul de vedere al unui criminal care nu regretă nimic și care își argumentează cu vehemență faptele („pînă și Papa l-a binecuvântat pe Hitler!”)... În rolul lui Mengele, un actor german cu o carieră internațională (a jucat și cu Tarantino), August Diehl, care face o adevărată creație.
E de neînțeles de ce, din păcate, filmul lui Serebrennikov nu a fost prezentat în Competiție, ci în secțiunea „Cannes Premiere”. În Competiție s-ar fi bucurat de o vizibilitate mult mai mare, dar și așa a avut o sală arhiplină și s-a bucurat de succes.
Acuma voi intra în sala Bunuel, la un program al filmelor studențești (La Cinef), pentru că acolo e singura prezență din România în Selecția oficială. Pe mîine.
Foto: Profimedia
MAMIRA 21.05.2025, 20:49
"Dacă cei pe care i-am torturat au fost nevinovați, au ajuns în Rai! " pare copiat dupa..."omorati-i pe toti. Dumnzeu ii va recunoaste pe ai Lui" ..Arnaldo Amalrico emisarul Papal in campania pentru "indreptarea" catarilor...sec XIII