INTERVIU | „Noi am primit un pumn în faţă”. Gestionarul celui mai mare fond de vânătoare din Harghita prezintă din alt unghi cazul ursului Arthur

Mărmureanu a trimis o sesizare la Consiliul Naţional al Audiovizualului, cerând sancţiuni pentru toate televiziunile, posturile de radio, presa liberă şi online pentru „comunicarea de informaţii false”. „Vom depune o plângere şi la Parchet, să spună televiziunile cine a zis că era cel mai mare urs din România, cine a afirmat acest lucru”, declară şeful vânătorilor harghiteni, adăugând: „Noi am primit un pumn în faţă!”.

Un birou plin de trofee

Odorhei este un orăşel patriarhal, de modă veche, în care mai există, cu firma intactă, Romarta, mândria comerţului cu produse de lux pentru mase de dinainte de 1989. AVPS „Târnava Mare” are sediul într-o casă cu etaj, aproape de cimitir. La parter, funcţionează un magazin de arme de vânătoare.

Maşini de teren, din care coboară oameni în haine de camuflaj, opresc din când în când la poarta AVPS-ului. E şedinţă. În interior, un urs împăiat te urmăreşte din capul scărilor. În biroul lui Mărmureanu, cranii de cervide (cerbi, n.red.), cu coarne de diverse dimensiuni, sunt depozitate pe rafturi sau expuse pe pereţi.

„Sunt dur, foarte dur, să ştiţi, deşi nu par. Dar când mă supăr…”, explică şeful AVPS de ce a reclamat mass-media, cu toate speciile ei. „Pe Arthur nu l-am cunoscut, habar n-aveam că există, dar urşi mai mari decât el sigur avem în fondul pe care-l gestionăm. Asta m-a deranjat, că s-a scos în faţă un lucru fals, pentru senzaţie. Şi după ce am reclamat la CNA, presa a scris că noi am fi fost implicaţi în organizarea vânătorii cu prinţul. Nu avem nici o legătură. Nici de prinţ nu am mai auzit”.

„Noi apărăm linia genetică a ursului!”

Libertatea: Cu ce vă ocupaţi aici, la AVPS?
Leonard-Biro Mărmureanu: Lumea crede că doar mergem în pădure să omorâm animale. Fals. Azi, am completat rapoartele de observaţie la râs, urs, lup, pisică sălbatică, din fondul cinegetic de care ne ocupăm. Noi suntem gestionarii acestui fond, monitorizăm animalele şi trimitem la Agenția pentru Protecția Mediului (APM) Harghita. Noi avem exemplare mai mari de 600 de puncte. Păi, noi ne facem treaba aicea. Cum să nu mă supăr?

– Ministerul Mediului vrea să facă un studiu pe trei ani, să ştim câţi urşi sunt în România.
– E bine. Costă 10 milioane de euro, dar măcar o să avem după trei ani o estimare corectă. Cred că cineva ar trebui să se gândească de ce, în aceşti cinci ani, în care s-au împuşcat doar vreo 138 de urşi sau aşa ceva, numărul de urşi n-a crescut, în datele oficiale, a rămas tot la 6.000. Cum de n-a crescut, când ursul n-are nici un prădător? Unde sunt urşii ăia în plus?

Înainte de 2016, când s-a oprit vânătoarea, asociaţiile de vânătoare recoltau cam 400 de urşi anual, adică 7 la sută din populaţia totală de urşi. În Suedia, se recoltează 10 la sută din urşi, anual.

– Cu urşii de peste 600 de puncte cum procedaţi?
– La noi, nu s-a împuşcat urs aşa mare, precum cel din Covasna, nici pentru bani, pentru că noi apărăm linia genetică a ursului. Să fie exemplare mari, viguroase… Să nu se degenereze. Ne consultăm cu experţi, oameni de ştiinţă specializaţi în studiul ursului. Noi am ţinut urşii mari şi îi vom ţine.

„Poate că România ar trebui să fie mândră”

– Cei din Covasna au alte metode…
– Acuma, să ştiţi, dacă ursul acela era împuşcat de un vânător român, nu mai era nici o problemă. Dar a fost un prinţ şi de aici toată povestea… Părerea mea e că e foarte bine că a fost un prinţ. Poate că România trebuia să fie mândră că s-a împuşcat un urs de talia aia de către un prinţ. Să fie mândră!

În Ungaria, vânătoarea aduce la PIB 4-5 la sută, vorbim numai despre vânătoare, nu despre servicii conexe, ca pensiuni, hoteluri, restaurante. În toamnă, Ungaria organizează o expoziţie mondială cinegetică.

– Cum comentaţi anunţul ministrului mediului că urşii nu vor mai putea fi recoltaţi de către cetăţeni străini?
– Nu se poate afirma acest lucru, că interzici cetăţenilor străini… Asta-i discriminare. Eu am voie să mă duc să vânez în Austria, sigur, dacă-mi permit, şi el n-are voie să vină să vâneze aici? Nu putem vorbi în lege de cetăţeni străini, că ei nu sunt străini, ca locuitori ai aceluiaşi spaţiu european. Cotele sunt două, de prevenţie şi de intervenţie. Că intervenţia va fi reglementată, va fi efectuată de personal de specialitate, asta, da.

– Dar prevenţia?
– Prevenţia se poate face cu oricine vine. Nu poţi discrimina, când vânătoarea e legală.

„A fost o explozie de pui de urs”

– Cum e cu pagubele provocate de urşi în Harghita?
– Libertatea a fost singurul ziar care a întrebat şi oamenii din Ojdula. Vreţi să veniţi şi aici, în oricare sat, să întrebaţi? Astăzi am trimis prin curier la minister evaluarea pagubelor: 14 ovine într-o seară. Ştiţi ce există aicea? Anul trecut, am împuşcat un urs în Praid, omorâse vreo 40 de oi. L-am pus aici, la intrare, să îl vadă copiii, să ştie cum arată un urs. Şi apoi am împuşcat alt urs, coborâse într-un sat, unde făcuse ravagii la pui. L-am împuşcat şi după aia n-a mai fost nimic.

În Odorhei, primim în fiecare zi prin Ro-Alert mesaje că a apărut un urs, prin locurile unde merg oamenii la alergat sau cu bicicleta. Poate prinţul a împuşcat ursul greşit, dar să nu-mi spună mie nimeni că era cel mai mare urs din România, că ne simţim lezaţi. Cei mai mulţi şi cei mai mari urşi sunt în Harghita.

Leonard-Biro Mărmureanu:

– Înainte existau probleme cu urşii, tot aşa, intrau în localităţi?
– Nu, foarte rar. Acum a fost o explozie de pui de urs. Am fost acuzaţi de ONG-uri că împuşcăm masculii dominanţi. Iarăşi fals. Am păstrat masculii tineri, viguroşi, cu o mobilitate mai bună. Ca dovadă că s-au înmulţit.  Puii cresc, îşi caută un teritoriu. Ursul nu e animal teritorial, dar e dominant. Unii sunt mai agresivi, nu tolerează alţi masculi în zonă. Alţii sunt mai paşnici. Fix ca oamenii.

„Turismul e problema, nu despăduririle”

– În opinia dumneavoastră, ce rol are tăierea pădurilor în dinamica populaţiei de urşi?
– La noi, în Harghita, suprafaţa împădurită a început să crească. S-au făcut plantări, regenerări. Pădurile de aici sunt greu accesibile, greu de exploatat. De ce să vorbim despre despăduriri, când doborâturile de arbori, de la vânt, sunt foarte multe? Şi cine are curajul să intre acolo să culeagă fructe, să ia hrana ursului? Sau să culeagă ciuperci. Urşii sunt cei mai buni paznici şi la locurile de pescuit.

– Există totuşi zone unde pădurile au fost tăiate la ras.
– În 1960, toate pădurile din România au fost cartate. Şi se poate merge înapoi, să se vadă câţi ani are pădurea. Tăierile se fac după un plan riguros. Aud prin ţară că despădurirea e o mare problemă la noi, sigur, se mai întâmplă să se taie aiurea. Dar cu sumal-ul ăsta nu prea poţi face mare lucru, nici lemne de foc nu poţi să-ţi iei, fără acest aviz.

Se vede şi la Bucureşti, cât şi unde se taie. S-au vehicult multe milioane de metri cubi de lemn furate. După aia, a venit Institutul Naţional de Statistică, domnule, nu sunt milioane, ci o sută de mii. Garda Forestieră îşi face treaba, face controale zilnice. Mai ales aicea, în zona noastră, eu n-am văzut vreo despădurire. Eu văd altă problemă.

– Care?
– Turiştii care intră cu ATV-urile, cu maşinile de teren în pădure. Turismul tulbură liniştea animalelor. E una din practicile secolului nostru, ştiu. Eram postat la observator, veniseră urşii, şi-o venit doi cu maşina de teren ca să-i fugărească. Am vorbit cu ei după aia: „Foarte bine că i-aţi fugărit de la observator, acolo măcar mănâncă şi nu se duc după oi în sat”.

– Ce le daţi de mâncare urşilor?
– Cereale, porumb, mai ales, şi suculente. Sare. În fiecare zi, la oră fixă. Cu documente contabile. Că ai atâta vânat în grijă, trebuie să pui atâta. Trebuie să pun 30.000 kg de porumb, pun 60.000 kg, să nu intre în sat. Că aicea toleranţa socială a locuitorilor este zero.

Trebuie să ne gândim de ce în ţările unde s-a interzis vânătoarea au dispărut speciile protejate. Pentru că nu se mai ocupa nimeni de animale. Nu mai exista interesul. Noi avem grijă de urşi ca să asigurăm baza genetică. În registrul nostru, din 1990 încoace, se poate vedea că ursul cel mai mare împuşcat la noi are 504 puncte.

„Există un plan de acţiune pentru urs”

– Baza genetică pentru vânătoare?
– Da, dacă n-avem urşi, n-avem ce să vindem. Toată lumea vorbeşte despre aceşti bani, taxele încasate de la vânători. Dar la sfârşitul anului, dacă ieşim în profit, dacă!, nu împărţim dividende. Banii se întorc la fondul cinegetic.

Pe partea de vânătoare, cam 60 la sută din bugetul anual îl reprezintă cotizaţiile membrilor, donaţii, cotizaţii suplimentare. Restul de 40 la sută înseamnă taxele de vânătoare. Ca să întreţii un fond cinegetic ca al nostru, costurile – hrana pentru animale, paza, maşinile – sunt aproximativ 20.000 de euro pe an. Plus banii plătiţi la stat pentru contract. Asta nu înţelege toată lumea. Sunt vânător profesionist, nu criminal, ucigaş de animale.

– Care e diferenţa?
– Asociaţia noastră are 115 ani şi de aceea e atâta vânat în Harghita. Împuşcăm căpriori, astfel încât populaţia de căpriori să rămână viguroasă. La fel, cu urşii şi celelalte specii. Am primit un mare pumn în faţă, acum, după toată munca! Noi suntem fix un ONG, ca toate celelalte. Doar că noi facem, şi pe banii noştri, cu maşinile noastre, şi mai şi plătim statului, pentru ca să putem să avem grijă de acest vânat.

Lucrăm transparent, avem o adunare generală, la început şi la sfârşit de an, şi spunem ce-am făcut cu banii. Dăm socoteală pentru tot. Colaborăm cu organizaţiile ecologiste, cele care au specialişti, există un plan de acţiune pentru urs, publicat în Monitorul Oficial. Îşi mai aminteşte cineva?

– Ce se întâmplă după ce coboară ursul în sat?
– Se face proces-verbal de pagubă, se trimite la minister. Când începe statul să plătească pagubele, de ordinul sutelor de mii de euro pe an, o să se ia toţi cu mâinile de cap. E adevărat, plăteşte cu întârziere. După un an, după doi ani. Câte 300-400 de oaie omorâtă de urs.

E multă birocraţie şi sunt unii oameni care nici nu mai vor să depună cerere de despăgubire. Nici nu poţi spune că asta e paguba reală, că el nu de aia o ţinut-o, că face 300-400 de lei oaia. A ţinut-o pentru lapte, pentru miel, era o sursă de venit. Ce îi spui unei bătrâne care ţine o vacă? O mulge, ia lapte şi mai primeşte un pic la pensia ei mică. Aicea, toată lumea a lucrat la C.A.P. şi are pensie de agricultor. Dacă-i ia ursul vaca aia, ea o rămas fără sursă de venit, fără viţel. De aia zic, nu-i asta paguba, cât scrie aici.

„Ce-am făcut? Am stricat imaginea unui prinţ!”

– Ce soluţii vedeţi la starea asta de lucruri?
– Să aibă statul bani, să plătească. Noi, AVPS „Târnava Mare”, ne facem treaba. Gândiţi-vă, dacă noi am fi duşmanii urşilor, noi, care ştim pe unde umblă, ce face, unde hibernează, ar fi foarte rău. Avem şi noi o problemă, că din cauza urşilor nu mai vin alte specii de vânat, mistreţi, de exemplu. Ia uitaţi aici, au venit opt urşi deodată la observator. E o turmă de urşi. Acum e perioada de împerechere, umblă mult, se caută.

– Le-aţi pus nume?
– Nu le punem nume, dar îi ştim, că-s ai noştri. Ei, emoţional, aşa au trebuit să iasă, cu Arthur. Să nu ne spună nouă că era cel mai mare urs. Vânătorii sunt priviţi cu respect în Austria. Noi ce-am făcut? Am stricat imaginea unui prinț. Cine-o să mai vină la vânătoare la noi? Mai ales acum, când suntem cu turismul în pierdere, ca să zic aşa. Oamenii aceştia vin şi nu vin pentru două, trei zile, vin pentru săptămâni.

– Prinţul Emanuel a stat trei zile.
– Păi, l-a împuşcat repede. Sau n-o fi avut timp. Dacă e monitorizat ursul, e uşor de găsit. La observator, aproape la oră fixă vin. Bine, nu au ei ceas, dar cam pe la lăsarea serii sau dimineaţa, la răsărit, vin. Vă pot arăta înregistrările noastre zilnice, sunt cam la aceleaşi ore. Stai jumătate de oră, o oră şi vine ursul.

Anul trecut n-am avut vânători străini, c-a fost pandemie, anul ăsta, la fel, că e zonă roşie toată Europa. La noi nu se vânează păsări. Mă duc în Ungaria, la fazan, la raţe. Eu asta mănânc, soţia şi copilul meu, fata mea, asta mănâncă. Noi nu luăm de la supermarket nimic. Numai carne de vânat.

– Carnea de urs se mănâncă?
– Se mănâncă, dar aici în zonă, nu. Am auzit că la Predeal se gătea labă de urs la restaurant, trebuia să aştepţi şi un an, să-ţi vină rândul. Cred că dacă faci bine se poate mânca orice. Aici carne de cal se mănâncă, se găseşte la magazine salam de cal. E carnea cea mai sănătoasă, sunt câteva zone unde se mănâncă. Dar noi aici preferăm calul să-l călărim, nu să-l mâncăm.

Fotografii: Maria Andrieș

   

Urmărește-ne pe Google News