Hotelul în care Mihai Eminescu își îneca amarul se vinde cu 3.000.000 de euro. Clădirea ascunde o sinucidere din dragoste: „A batjocorit-o, apoi a părăsit-o”

În inima vechiului București, la doi pași de forfota teraselor și de muzica ce răzbate din gangurile înguste, se ridică o clădire care pare să fi obosit.

Tencuiala îi cade în fâșii, ferestrele fără geamuri privesc în gol, iar curtea interioară, odinioară plină de voci și pași grăbiți, a devenit un spațiu al tăcerii.

Este fostul Hotel Kiriazi, ascuns la colțul străzilor Blănari și Băcani, lipit de celebrul Hanul cu Tei, în miezul cartierului Lipscani.

3 milioane de euro pentru o clădire monument istoric

Astăzi, clădirea cu 50 de camere, degradată și vulnerabilă, își caută un nou destin. Prețul: 3 milioane de euro.

În spatele sumei se află însă mai mult decât o tranzacție imobiliară. Este vorba despre o filă de istorie urbană, rămasă suspendată între ruină și renaștere.

O clădire construită în 1882, simbol al acelei perioade, al unui București liniștit, fără balamuc, claxoane și scandal la fiecare pas.

Terenul pe care se află hotelul, generos pentru Centrul Vechi, are peste 1.000 de metri pătrați și păstrează urmele unei istorii care începe în secolul al XVIII-lea.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 16

144 de ani de istorie în centrul Bucureștiului

Aici se ridica Hanul lui Zamfir, una dintre construcțiile comerciale care făceau din București un nod al negustorilor balcanici.

Hanul a intrat apoi în proprietatea Mănăstirii Sărindar, până la secularizarea averilor mănăstirești din 1863, moment care a schimbat radical soarta multor imobile din oraș.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, doctorul G. Kiriazi, un personaj influent al epocii, a început să cumpere, bucată cu bucată, fostele proprietăți ale hanului.

Prin drept de embatic și, ulterior, prin achiziții succesive, el reconfigurează latura estică a vechiului complex și, între 1882 și 1884, ridică hotelul care îi va purta numele.

„La parter și subsol funcționau prăvălii și spații comerciale”

Construit în stilul specific arhitecturii de sfârșit de secol XIX, imobilul impresiona prin proporții și echilibru. Fațadele către Blănari și Băcani aveau un ritm sobru, cu ferestre înalte și decorațiuni elegante.

La parter și în subsol funcționau prăvălii și spații comerciale, așa cum cerea spiritul Lipscanilor. La etaje se aflau camerele de hotel și locuințe temporare pentru călători.

Organizat în jurul unei curți interioare, imobilul păstra tipologia hanului urban: un spațiu protejat, aproape secret, unde forfota străzii se estompa și unde trăsurile intrau odinioară pentru a-și lăsa pasagerii peste noapte.

Birtul Ștefănescu, locul pe care-l frecventa Mihai Eminescu

Hotelul Kiriazi devenise rapid un reper al Bucureștiului cosmopolit.

Conform site-ului care vinde acum clădirea cu 50 de camere și 50 de băi pentru 3 milioane de euro, în incinta hotelului funcționa Birtul Ștefănescu, loc boem pe care îl frecventa și Mihai Eminescu.

În aceeași clădire și-a avut sediul ziarul „Voința Națională”, publicație influentă a vremii. Pereții clădirii au absorbit dezbateri politice, poezie, conspirații literare și ambiții burgheze.

Structura este fragilă, finisajele sunt grav afectate

Povestea de succes s-a încheiat în 1950, odată cu naționalizarea. Hotelul și-a pierdut identitatea, devenind imobil de locuințe. Camerele au fost împărțite, recompartimentate, adaptate pentru noii locatari.

Fațadele au început să sufere; intervențiile brutale și lipsa întreținerii au șters treptat detaliile fine ale construcției. Astăzi, clădirea este clasificată ca monument istoric, grupa B, dar statutul nu i-a adus și salvarea.

Structura este fragilă, finisajele sunt grav afectate, iar intervenția necesară pentru restaurare ar fi amplă și costisitoare. Cu toate acestea, autenticitatea și poziționarea excepțională îi conferă un potențial rar, după cum spun specialiștii în domeniu.

Presa vremii: „Grajd pentru 8-10 cai, șopron pentru 4-5 trăsuri”

Într-o piață imobiliară în care Centrul Vechi devine tot mai dens și mai comercial, o bijuterie arhitecturală în ruină, scoasă la vânzare pentru 3 milioane de euro, își caută strălucirea de altădată.

Fostul Hotel Kiriazi stă ca o mărturie a unui București care știa să fie elegant, cosmopolit și viu. Ziarul „Romanul” din 3 februarie 1884 nota despre hotelul Kiriazi în paginile sale tipărite:

„59 camere, admirabil iluminate și aerate, 2 prăvălii, una mare și alta mică, la parter, 2 pivnițe mari, grajd pentru 8-10 cai, șopron pentru 4-5 trăsuri, curtea pavată cu bazalt, fântână cu pompă, telefon și telegraf la fiecare cameră, gaz aeriform, mobilate peste tot cu mobile noi, elegante și solide, din cele mai renumite fabrici”.

Încercarea de sinucidere de la hotelul Kiriazi

Poveștile despre hotelul Kiriazi apar și în ziarul „Dimineața”, din 26 noiembrie 1931, când se vorbește despre o „încercare de sinucidere”.

„O tânără se aruncă pe fereastră de la etajul II. D-ra Teodora Iosif, în vârstă de 19 ani, de fel din Turnu Severin, a sosit ieri în Capitală și a descins la hotelul Kiriazi, din strada Blănari, unde locuiește un unchi al său, anume Iosif Isac, om în vârstă de 56 de ani, slujbaș în serviciul firmei Minimax”, sună introducerea.

„Cum bătrânul este plecat în Ardeal în interes de serviciu, fata a fost primită de cei doi veri ai săi, fiii lui Iosif Isac, care locuiesc tot la hotelul Kiriazi, împreună cu tatăl lor.

Iar după-amiază, pe la ora 4, dintr-o cauză care rămâne să fie stabilită în urma anchetei desfășurate de circumscripția polițienească respectivă, tânăra a încercat să se sinucidă, aruncându-se pe fereastra camerei în care locuiește unchiul său”, se mai notează.

Aceasta a căzut în curtea hotelului, de la o înălțime de 10-12 metri. Teodora Iosif s-a rănit extrem de grav, astfel că a fost transportată cu o trăsură de piață la Spitalul Colțea, unde a fost internată.

A vrut să se sinucidă după ce a fost batjocorită și părăsită

Iar în urmă cu 86 de ani, în ziarul „Tempo!”, se vorbea despre un alt eveniment tragic: „În camera 23 a hotelului Kiriazi din Capitală a fost găsită aseară, aproape moartă, tânăra Didi Bungheș, în vârstă de 19 ani”.

„Numita luase o mare cantitate de tinctură de iod. Pe măsuța de noapte, pe un petec de hârtie, erau scrise doar câteva cuvinte: «Iertați-mă că vă produc atâta durere, dar nu mai puteam suporta calvarul vieții mele amare, provocat de un nemernic în care m-am încrezut»”, se arată în articol.

Ziariștii vremii notau că cercetările au stabilit că tânăra era originară din comuna Răcari, județul Dâmbovița, și că fugise din satul ei în tovărășia individului Gh. Niculescu, care a adus-o la București, a batjocorit-o și apoi a părăsit-o.

După atâtea povești și sute de ani trecuți peste o clădire istorică, întrebarea rămâne: va găsi cineva curajul și resursele să-i redea strălucirea?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro