Oamenii care schimbă viețile copiilor orfani din România: „Își doresc să aparțină, să știe că există cineva care se bucură pentru ei”

Cel mai important program educațional

Din acea întâlnire s-a născut Ajungem Mari, organizația care a devenit între timp cel mai mare program educațional dedicat copiilor instituționalizați din România.

De atunci, peste 13.000 de voluntari au avut grijă de copiii instituționalizați, au fost înregistrate peste 660.000 de ore de voluntariat care s-au transformat în meditații pentru examene, teme și lecții, ieșiri la muzeu, la cinema, activități creative, ateliere de educație financiară, tabere de viață independentă.

Într-un interviu acordat pentru Libertatea, Iarina Taban, fondatoarea Ajungem Mari, a vorbit despre începuturile organizației, despre lecțiile învățate alături de copii, provocările prezentului și despre motivul pentru care spune că, uneori, cel mai valoros lucru pe care îl putem dărui unui copil este timpul nostru.

Întâlnirea care n-a putut fi uitată

Libertatea: Cum ați ajuns pentru prima dată într-un centru de plasament și cum a fost experiența?
Iarina Taban: Prima vizită într-un centru de plasament a fost acum 12 ani şi mi-o amintesc şi acum de parcă ar fi fost ieri, pentru că atunci am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, ce înseamnă trauma abandonului și cât de mare este nevoia unui copil de a avea un adult aproape.

E o poveste pe care am spus-o de multe ori și pe care o port cu mine de fiecare dată când sunt în apropierea copiilor din sistemul de protecţie. Este vorba de momentul în care am văzut copii foarte mici care plângeau până când un adult se oprea lângă ei şi, în special, un băiețel care nu voia altceva decât să mă țină de mână. Ai zice că în astfel de locuri găseşti copii care cer jucării sau dulciuri, dar ei cer, fără excepţie, atenție, siguranță și apropiere. Atunci mi-am dat seama că niciun educator, oricât de dedicat ar fi, nu poate răspunde singur unei nevoi atât de mari.

Am plecat din acel centru cu un gând care nu mi-a mai dat pace: dacă eu nu pot fi acolo pentru toți copiii, poate putem aduce suficient de mulți oameni încât fiecare copil să simtă că există cineva care vine pentru el. Atunci, acolo s-a născut, de fapt, Ajungem Mari.

– Cum v-a venit ideea de a înființa Ajungem Mari?
– Lucrasem şi până atunci cu voluntari și văzusem cât de mult poate schimba un adult prezent viața unui copil. Dar am înțeles că în centrele de plasament era nevoie de mult mai mult decât activități ocazionale sau proiecte care se termină odată cu o finanțare.

Copiii aceștia nu au nevoie de cineva care vine doar de Crăciun sau de Paște, au nevoie de oameni care rămân, care apar și săptămâna viitoare, și luna viitoare, și peste un an. Așa a apărut Ajungem Mari, din convingerea că fiecare copil are nevoie de cel puțin un adult care să creadă în el și să îi fie alături suficient de mult încât copilul să înceapă să creadă și el în sine.

De la bun început mi-am dorit să construim un program care să ofere continuitate. Pentru copiii care au trecut prin abandon, predictibilitatea este un dar extraordinar. Faptul că cineva își respectă promisiunea de a veni săptămâna viitoare înseamnă mai mult decât orice cadou.

O organizație construită din multe gesturi mici de generozitate

– Cum ați reușit să puneți pe picioare asociația? Care au fost cele mai mari provocări la început?
– Am început cu fonduri zero, dar cu foarte mulți oameni care au spus că pot ajuta. Este una dintre cele mai frumoase părţi ale poveștii noastre. O prietenă a făcut site-ul, altcineva logoul, cineva a organizat un eveniment caritabil, alții au alergat la maratoane sau au convins companii să ne susțină. Iar primele voluntare, câteva adolescente cu care lucrasem înainte, au fost printre oamenii care au crezut cel mai mult în proiect. Îmi amintesc că atunci când eu mă mai simţeam descurajată, ele erau cele care îmi spuneau că trebuie să mergem mai departe.

Au fost multe provocări, n-o să ascund asta. Să găsim fondurile, să gestionăm toate documentele și mai ales să convingem reprezentanții instituțiilor de protecție a copilului să ne primească în centrele lor, mai ales fără un istoric. Acum ne apreciază munca, observă impactul voluntarilor în viețile copiilor și se bazează pe implicarea lor.

Motivația a fost mereu alimentată de succesele voluntarilor, de entuziasmul și de dedicarea lor. Ei ne-au ajutat să continuăm și au venit mereu cu idei și resurse. Privind în urmă, cred că fiecare obstacol a fost depășit tocmai pentru că foarte mulți oameni au ales să pună umărul. Practic, Ajungem Mari a fost construit din mii şi mii de gesturi mici de generozitate.

– Astăzi, Ajungem Mari este cel mai mare program educațional din România dedicat copiilor din sistemul de protecție. Cum a evoluat asociația în cei 12 ani de activitate?
– O să sune ciudat, poate, într-o lume marcată de cifre, statistici, performanţe, dar eu, când privesc în urmă, mă bucur mai puțin de cifre și mai mult de relațiile care s-au construit în acești ani.

Fără doar şi poate, am crescut cum, cu siguranţă, nu-mi imaginam acum 12 ani. Astăzi suntem în 29 de județe ale țării, au fost peste 13.000 de voluntari implicați de-a lungul timpului, avem o comunitate extraordinară de 1.500 de voluntari și putem sprijini 3.500 de copii și tineri.

Ceea ce mă emoționează însă cel mai mult este că avem voluntari care au rămas ani întregi alături de același copil, tineri care au ieșit din sistem și încă își sună mentorii când au nevoie de un sfat sau voluntari care au devenit, în timp, familie pentru copiii cu care au lucrat.

Nevoile copiilor sunt mult mai complexe decât ne imaginam la început şi mă bucur că am avut privilegiul de a descoperi acest lucru şi de a acţiona în consecinţă. Este motivul pentru care am construit, pas cu pas, programe de orientare profesională, psihoterapie, logopedie, consiliere vocațională, burse, tabere și pregătire pentru viața independentă. Şi în toate, esența este aceeași ca în prima zi: un copil are nevoie de oameni care cred în el și aleg să îi fie alături.

Cum sunt sprijiniți copiii și tinerii. Povești de succes

– Cum îi sprijină concret Ajungem Mari pe copiii și tinerii din program?
– Încercăm să fim alături de copii exact acolo unde au cea mai mare nevoie, iar asta se face, evident, prin cunoaşterea lor. Cunoaşterea reală, nu ceea ce ne imaginăm noi că ar avea nevoie. Voluntarii merg săptămânal în centre și fac împreună cu copiii teme, ateliere de dezvoltare personală, activități creative, ieșiri în oraș, vizite la muzee, spectacole sau în locuri de muncă, astfel încât copiii şi tinerii să descopere o lume pe care nu au avut ocazia să o cunoască.

În același timp, încercăm să observăm fiecare copil. Un voluntar poate descoperi că un copil are talent la desen și îl înscrie la cursuri, altul are nevoie de logopedie sau un adolescent are nevoie de consiliere vocațională ori de psihoterapie. De multe ori, voluntarul este primul adult care observă aceste nevoi și caută soluţii, împreună cu noi.

Pe măsură ce copiii cresc, încercăm să îi pregătim și pentru viața de adult. Îi sprijinim să își continue studiile, să își găsească un drum profesional, să își dezvolte abilități de viață independentă și, poate cel mai important, să știe că nu sunt singuri atunci când ies din sistem.

Noi nu putem schimba ceea ce au trăit înainte să îi cunoaștem, dar putem fi alături de ei suficient de mult încât să aibă mai multe șanse să își construiască un viitor diferit.

– Există povești de succes ale unor copii sau tineri care să ilustreze impactul acțiunilor voluntarilor?
– Sunt foarte multe și de fiecare dată când sunt întrebată, îmi este greu să aleg una, pentru că succesul nu înseamnă întotdeauna o diplomă sau o facultate, deşi sunt destui care le-au obţinut şi pe acelea. Uneori succesul este faptul că un copil începe să aibă încredere să ridice mâna la școală, că își face primul prieten sau că îndrăznește să creadă că poate avea un viitor.

Sigur, avem și povești care impresionează prin rezultatele lor. Avem, de exemplu, o adolescentă care visa să devină arhitect şi a intrat cu media 10 la liceul de arhitectură, după ce voluntarii au înscris-o la cursuri de desen și au susținut-o cu meditații la matematică.

Avem tineri care au terminat facultăţi grele: Matematică, Academia de Poliţie, Medicină, Informatică, Teatru, care și-au găsit locuri de muncă și și-au construit o viață independentă. Copii care erau în situaţie de abandon şcolar şi, cu sprijinul voluntarilor, nu doar că s-au întors la şcoală, dar au intrat la liceu şi visează acum şi la un parcurs educaţional mai sus de liceu. Avem tineri care şi-au descoperit pasiunile şi le-au transformat în meserii.

Noi însă nu ne uităm doar la asta. Sigur că e frumos şi, să o recunoaştem, important pentru public să le vadă pe acestea, dar succesul arată şi altfel pentru noi: un copil care îşi recunoaşte furia şi acceptă să meargă la psihoterapie, un copil care acceptă ajutorul la teme, un tânăr care alege munca în locul anturajului nu tocmai potrivit. Sunt lucruri care, în general, nu sunt încadrate la succes de către societate, dar dacă stai să priveşti în detaliu, exact aşa arată succesul – lucruri mici, dar profunde, care schimbă idei, (pre)concepţii, direcţia.

Și pentru noi succesul se mai observă în ceva: foști beneficiari care au ales să devină, la rândul lor, voluntari. Cred că acesta este una dintre cele mai frumoase forme în care se poate închide un cerc. Oferi ceea ce ai primit.

„Își doresc să aparțină”

– Ce își doresc, de fapt, copiii din sistemul de protecție? Care este cea mai mare nevoie pe care o observați la ei?
– După ce petreci timp cu acești copii, înțelegi că dorințele lor sunt mult mai simple și, în același timp, mult mai greu de împlinit. Își doresc să aparțină, să știe că există cineva care se bucură pentru ei când reușesc și care rămâne lângă ei când le este greu. Își doresc să fie văzuți și acceptați exact așa cum sunt.

Copiii care au trecut prin abandon au o nevoie enormă de predictibilitate. Pentru noi poate părea un lucru obișnuit să spunem: „Ne vedem săptămâna viitoare”. Pentru ei, promisiunea aceea are o greutate uriașă pentru că au cunoscut prea mulți adulți care au dispărut din viața lor. De aceea spun mereu că voluntarii nu schimbă vieți printr-un gest spectaculos, ci prin faptul că revin săptămână după săptămână.

– Ce se schimbă în viața unui copil atunci când are alături, pe termen lung, un voluntar?
– La început se schimbă foarte puțin şi este important ca voluntarii să știe asta. Mulți vin cu dorința sinceră de a schimba viața unui copil în câteva luni, dar copiii care au fost dezamăgiți de adulți de multe ori nu oferă încredere imediat. Uneori te testează, alteori pare că nu au nevoie de tine, alteori refuză activitățile sau spun că nu vor să învețe. De fapt, în spatele acestor lucruri stă o întrebare extrem de dureroasă: „Pot avea încredere că vei rămâne, că nu mă vei părăsi şi tu?”.

În momentul în care copilul începe să simtă că răspunsul este pozitiv, apar și schimbările. Devine mai încrezător, mai curios, mai dispus să încerce lucruri noi. Îndrăznește să viseze. Îmi amintesc de un băiat care nu voia nici măcar să urce pe scenă la primul spectacol de canto. Toată sala îl încuraja, iar el stătea ascuns după ușă. Astăzi cântă cu încredere, compune și merge la școala de muzică. Talentul era acolo, dar a fost nevoie de cineva care să creadă suficient în el până când a început să creadă și el.

Cum sunt pregătiți voluntarii

– Ce credeați despre viața copiilor din sistem înainte de a-i cunoaște? Cum vi s-a schimbat perspectiva?
– Cred că aveam și eu multe dintre prejudecățile pe care le au cei care nu au intrat niciodată într-un centru de plasament. Credeam că lipsurile materiale sunt problema principală, însă acum știu că ele sunt doar o parte a poveștii. Cea mai mare lipsă este, de fapt, cea de relații stabile și de adulți care să stea lângă copil suficient de mult încât acesta să poată avea din nou încredere – în el, în ceilalţi.

Am mai învățat ceva foarte important: copiii din sistem nu sunt o categorie, aşa cum simt că sunt priviţi, de multe ori. Sunt copii foarte diferiți, cu talente diverse, cu umor, cu visuri și cu o capacitate extraordinară de a merge mai departe, chiar și după experiențe pe care mulți dintre noi cu greu ni le putem imagina. Dacă îi privim exclusiv prin prisma trecutului lor, riscăm să nu mai vedem copilul din fața noastră. Fiecare copil merită să fie văzut pentru ceea ce poate deveni, nu doar pentru ceea ce i s-a întâmplat.

– Cum sunt pregătiți voluntarii înainte de a lucra cu acești copii și ce presupune, în practică, implicarea lor?
– Pentru noi este foarte important ca voluntarii să înțeleagă că merg în viața unor copii care au trecut prin experiențe dificile și că relația cu ei presupune responsabilitate. De aceea, înainte de a intra în program, participă la un proces de selecție și la un training obligatoriu. Vorbim cu ei despre trauma abandonului, despre atașament, despre limite sănătoase, despre felul în care comunicăm cu copiii și despre cât de importantă este consecvența.

Apoi, pe tot parcursul activității, nu sunt niciodată singuri. Au alături coordonatori locali, psihologi și consilieri educaționali care îi sprijină ori de câte ori apar situații dificile.

În practică, voluntariatul înseamnă aproximativ 3 ore pe săptămână dedicate copiilor. Ceea ce contează şi face diferența nu este însă doar timpul petrecut împreună, ci faptul că acel copil știe că, miercurea la ora 5 sau sâmbăta dimineața, cineva vine special pentru el. Uneori aceasta este cea mai importantă lecție despre încredere pe care o primește.

– Care sunt cele mai frecvente prejudecăți despre copiii instituționalizați și ce ați vrea ca oamenii să înțeleagă despre ei?
– Poate că cea mai nedreaptă prejudecată este legată de faptul că acești copii sunt definiți de trecutul lor. În realitate, ei sunt copii care au trecut prin situații pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască, iar comportamentele care îi fac uneori pe adulți să îi eticheteze sunt, de multe ori, forme prin care încearcă să se protejeze. Mi-aș dori ca oamenii să nu îi întrebe de unde vin şi care e povestea lor, ci să-i întrebe ce le place, ce visuri au, ce îi pasionează.

Mai există și mitul că în centre sunt doar copii orfani. De fapt, cei mai mulți își cunosc familia. Tocmai de aceea suferința lor este și mai mare. Mulți încă speră că într-o zi părinții îi vor lua acasă. Au nevoie de foarte multă delicatețe și de adulți care să îi ajute să își construiască viitorul fără să le zgândăre suferinţele sau speranţele care, din păcate, de multe ori nu au niciun fundament. Dar nu e treaba noastră să decidem sau să spunem asta. Treaba noastră este să fim acolo când nimeni altcineva nu e.

Ieșirea din sistem este, pentru mulți tineri, cea mai grea etapă

– Ce se întâmplă cu tinerii după ce ies din sistemul de protecție? Sunt pregătiți pentru viața de adult?
– Pentru mulți dintre ei, acesta este cel mai greu moment. Noi toți învățăm, fără să ne dăm seama, ce înseamnă viața de adult privind în jurul nostru. Vedem în casă sau în mediul apropiat cum se plătesc facturile, cum se rezolvă o problemă, cum se caută un loc de muncă sau cum ceri ajutor când îți este greu. Mulți dintre tinerii care ies din sistem trebuie să învețe toate aceste lucruri foarte repede și, de cele mai multe ori, fără vreo plasă de siguranță.

De aceea încercăm să îi pregătim cât încă sunt în program. Organizăm ateliere de viață independentă, consiliere vocațională, cursuri de calificare, îi ajutăm să își găsească un loc de muncă, să își continue studiile și, poate cel mai important, îi încurajăm să păstreze legătura cu voluntarii lor. Le spunem mereu că ieșirea din sistem nu înseamnă că rămân singuri.

Dacă au nevoie de un sfat, de cineva care să-i ajute să își caute o chirie sau să ia o decizie importantă, vrem să știe că suntem în continuare acolo. Cred că aceasta este o diferență esenţială pe care o poate face o relație construită în timp: copilul devine adult, dar nu pierde oamenii care au crezut în el.

Lecțiile primite de la copiii care au învățat să spere din nou

– Au existat momente în care v-ați simțit copleșită? Ce v-a făcut să mergeți mai departe?
– Sigur. Şi cred că este firesc. Lucrăm cu povești foarte grele, iar uneori ne lovim de limite pe care nu le putem depăși doar prin bunăvoință. Sunt momente în care pierdem finanțări, în care nu găsim suficienți voluntari într-un județ sau în care un copil pe care îl susținem trece printr-o nouă situaţie grea și simțim că eforturile noastre nu sunt suficiente. Dar de fiecare dată când apare gândul că este prea greu, îmi vin în minte tot ei, copiii. Îmi amintesc de băiatul care nu voia să urce pe scenă și care astăzi cântă cu încredere, de adolescenta care a intrat la liceul la care visa, de tinerii care ne sună după ani doar ca să ne spună cum le merge.

Și mai este ceva ce mă emoționează de fiecare dată: voluntarii. Oamenii care, după o zi întreagă de muncă, aleg să mai meargă încă 3 ore la copii, care își iau concediu ca să meargă în tabere cu ei, care își serbează ziua de naștere strângând fonduri pentru copii sau care rămân în viața lor ani întregi. Ei îmi reamintesc mereu că binele este mult mai prezent decât poate simțim uneori.

– Ce v-au învățat acești copii pe dumneavoastră în cei 12 ani de activitate?
– M-au învățat să nu mă grăbesc niciodată să judec un om. Când vezi un copil care pare agresiv, retras sau nepăsător și afli apoi prin ce a trecut, înțelegi că foarte multe comportamente sunt, de fapt, forme de supraviețuire. Iar atunci când cineva îl privește cu răbdare și fără etichete, începe să se schimbe.

M-au învățat și că oamenii au o capacitate extraordinară de a merge mai departe. Sunt copii care au trecut prin experiențe foarte grele și care, în ciuda lor, continuă să viseze, să iubească, să râdă și să creadă că viața poate fi frumoasă. Cred însă că cea mai importantă lecție este că schimbările Mari nu apar niciodată din gesturi spectaculoase sau din aşa-numitele momente A-HA. Vin din consecvență, din faptul că un om alege să fie acolo și mâine. Este valabil pentru fiecare dintre noi, dacă stăm să ne gândim.

Provocările de astăzi și planurile pentru următorii ani

– Cu ce provocări se confruntă în prezent Ajungem Mari și de ce tip de sprijin aveți cea mai mare nevoie?
– Nevoile copiilor sunt din ce în ce mai complexe. Vedem multiple dificultăți emoționale, tot mai mulți adolescenți care au nevoie de consiliere, psihoterapie, orientare profesională și sprijin atunci când ies din sistem. Pentru toate acestea este nevoie de fonduri şi n-am să vă ascund faptul că ultimii ani nu au fost cei mai simpli din acest punct de vedere.

În același timp, provocarea cea mai mare rămâne aceeași ca acum 12 ani: să găsim suficienți oameni care să aleagă să fie prezenți constant în viața unui copil.

Ne bucurăm de fiecare donație și de fiecare companie care ne susține, pentru că fără ele nu am putea oferi terapii, burse, tabere sau cursuri. Dar în egală măsură avem nevoie de ceva atât de simplu şi, uneori, atât de complicat: oameni care să vrea să dea copiilor poate unul dintre cele mai valoroase lucruri în ziua de azi – timpul.

– Ce urmează pentru Ajungem Mari? Ce proiecte sau obiective aveți pentru perioada următoare?
– Ne dorim să continuăm să facem ceea ce știm că funcționează: să construim relații pe termen lung între copii și voluntari și să îi sprijinim pe tineri exact în perioada în care au cea mai mare nevoie de noi. Vom dezvolta în continuare programele dedicate vieții independente, orientării profesionale și sănătății emoționale. Ne dorim ca tot mai mulți copii să poată beneficia de psihoterapie, de mentorat și de experiențe care să le deschidă noi perspective.

Dar dincolo de proiecte, visul meu a rămas aproape același ca la început. Mi-aș dori ca voluntariatul să devină ceva firesc în România. Visez la o societate în care, în fiecare comunitate, există suficienți oameni care aleg să facă loc în viața lor și pentru un copil vulnerabil. Cred că în acest fel am fi o țară cu totul diferită.

Cum poate fiecare dintre noi să schimbe viața unui copil

– Cum se pot implica cititorii Libertatea dacă își doresc să devină voluntari sau să sprijine activitatea asociației?
– Primul lucru pe care l-aș spune este să nu creadă că trebuie să facă ceva extraordinar. Voluntarii noștri sunt profesori, ingineri, medici, studenți, antreprenori, pensionari, oameni care au decis să dăruiască câteva ore pe săptămână din timpul lor. Nu trebuie să fii specialist în educație, ci doar să fii dispus să construiești, cu răbdare, o relație cu un copil. În fiecare an, la începutul toamnei, dăm startul noilor recrutări de voluntari, aşa că îi aşteptăm cu mare drag pe toţi cei care vor să facă parte din schimbare.

Cei care nu pot face voluntariat ne pot sprijini prin donații recurente sau implicând compania în care lucrează în susținerea programelor noastre. Pentru copii, continuitatea este esențială, iar pentru noi, fiecare om care se implică înseamnă posibilitatea de a fi alături de încă un copil.

Îi invit pe cei care simt că ar putea face acest pas să intre pe site-ul nostru și să descopere programul. De multe ori, oamenii vin convinși că vor schimba viața unui copil și descoperă, după câteva luni, că și viața lor s-a schimbat.

„Să nu îi privim prin ceea ce li s-a întâmplat, ci prin ceea ce pot deveni”

– Dacă ați putea transmite un singur mesaj despre copiii din sistemul de protecție celor care citesc acest interviu, care ar fi acela?
– Mi-aș dori să nu îi privim prin ceea ce li s-a întâmplat, ci prin ceea ce pot deveni. Niciun copil nu a ales să fie abandonat, să fie neglijat sau să crească departe de familie, dar fiecare copil are dreptul să întâlnească, la un moment dat, un adult care îi schimbă felul în care privește lumea.

Dacă fiecare dintre noi ar alege să fie acel om pentru un copil sau pentru o persoană vulnerabilă din comunitatea lui, cred că am schimba nu doar destine individuale, ci și felul în care arată societatea în care trăim.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI