INTERVIU „În ciuda bombardamentelor, cei 10 ani din Gaza au fost cei mai fericiți din viața mea”. Mărturia unei profesoare de franceză care a cunoscut de aproape lumea palestiniană

O casă cu ușă albastră, într-un cartier select din Bruxelles. Femeia micuță, blondă, care deschide are un keffiyeh pe umeri, eșarfa-simbol a Palestinei. Se frământă pentru că a fost invitată să vorbească la o manifestație pro-Palestina și „nu știu la ce bun să mai vorbesc, ce pot schimba? Și sigur m-ar apuca plânsul”. 

Marianne Blume face parte dintr-o familie de militanți de stânga din Belgia. Bunicii și mama ei au luptat în rezistența împotriva naziștilor. Bunica, Isabelle, a fost printre primele femei alese în Parlamentul belgian. Venind dintr-o asemenea familie, observă Marianne, „nu poți să te mulțumești să fii spectator, să stai deoparte”. 

„Odată ce-ai ajuns în Palestina, e imposibil să rămâi neutru”

Casa în care ne întâlnim e moștenită, explică profesoara, și nu are o istorie deloc burgheză, în ciuda aparențelor. Un ciobănesc elvețian, numit Ural, se cuibărește la picioarele stăpânei sale. Marianne Blume își amintește cum a „devenit atentă la Palestina”, în 1967, pe când era doar o elevă de liceu. 

„În ziare apăreau fotografii cu ce se întâmpla atunci în Sinai. O poză în care soldații israelieni îi umileau pe soldații egipteni. Îi obligau să meargă desculți prin deșert”. Vorbește despre Războiul de Șase Zile, în urma căruia Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

„Am fost șocată. Am întrebat-o pe mama despre ce e vorba. Ea m-a trimis să vorbesc cu bunicul, care a fost militant comunist. Și bunicul mi-a explicat. De atunci, Palestina a început să existe pentru mine”. 

După ce a absolvit secția de limbi clasice, la Universitatea Liberă din Bruxelles, Marianne a început să predea. Și a continuat să se intereseze de situația palestinienilor. 

„Când s-a produs prima Intifadă (1987-1993, n.r.), am fost pentru prima oară acolo, în 1988, cu o misiune umanitară. Apoi am intrat în Asociația belgiano-palestiniană. Erau membri catolici, protestanți, flamanzi, francofoni, tot felul de oameni. Odată ce-ai ajuns în Palestina, e imposibil să rămâi indiferent, neutru. Vezi situația la fața locului, dincolo de orice analiză politică, geostrategică. Situația la fața locului vorbește de la sine”.

A plecat ca profesoară în Gaza și a stat 10 ani

Marianne n-a putut să rămână indiferentă. Nu a fost îndeajuns „să le povestesc altora cum stau lucrurile acolo, să public articole și să țin conferințe”. Voia să facă mai mult. Așa că, după Acordul de la Oslo din 1993, care a adus pacea între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă de Yasser Arafat, s-a oferit voluntară pentru a pleca în Palestina, ca profesor. Belgia încheiase un tratat separat cu Palestina, pentru asistență în domeniul educației. 

Între 1995 și 2005, a locuit și a lucrat în Gaza. A revenit în 2007, 2008 și, ultima oară, în 2013. „Israelienii nu mi-au mai dat voie să intru în Gaza, nu știu de ce. Nici egiptenii n-au fost foarte cooperanți. Așa că am pătruns prin tunelurile care legau Gaza de Egipt. Existau multe tuneluri, prin unul din ele puteai circula în mașină. Acum egiptenii le-au zidit, nu mai pot fi folosite”. 

Misiunea profesoarei Blume în Gaza era să înființeze, de una singură, un departament de franceză la Universitatea Al-Azhar. 

„Franceza era o fereastră spre restul lumii pentru ei”

Era nevoie de franceză acolo? „Se discuta că mai e nevoie de o limbă străină, pentru că engleza e limba americanilor. La fel ca în România, exista o întreagă poezie în jurul francezei. Că e limba iubirii, a prieteniei, a mai știu eu ce. Și o parte a burgheziei din Gaza găsea că ar fi șic să știe copiii lor franceză”.

Dar, la fel ca orice altă materie predată de străini, limba franceză reprezenta pentru ei o fereastră spre restul lumii. Mulți dintre tinerii din Gaza nu ajunseseră nici măcar până la Ierusalim. Moscheea Al Aqsa o văzuseră numai în poze. Orice profesor străin care venea acolo și le vorbea deschidea o fereastră. Respirau un pic.

Azi profesoara pensionară ține legătura cu foștii ei studenți prin rețelele sociale. Unii dintre ei au emigrat, dar cei mai mulți au rămas. 

„Acum îmi spun că așteaptă să moară”.

A doua Intifadă și „cei mai frumoși ani” 

Marianne Blume a reușit să pună bazele unui departament de engleză-franceză. A rămas 10 ani în Gaza. A prins acolo și a doua Intifadă, din septembrie 2000.

5 ani a durat a doua Intifadă și s-a soldat cu mii de morți în ambele tabere. În 2005, Israelul s-a retras din Gaza și a construit celebrul zid de-a lungul Cisiordaniei, care îi separă pe palestinieni de israelieni. 

Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele, cu tot cu bombardamentele și atentatele de atunci. Palestinienii au mult umor. În serile când erau bombardamente, stăteam serioși la început, până ne dădeam seama unde au lovit. Apoi, spre final, râdeam, glumeam, să ne descătușăm.

„Condiționalul”, după bombardamente 

Ceea ce a uimit-o pe Marianne, când a stat prima dată la o catedră, în fața unei clase de palestinieni, a fost atenția, concentrarea și dorința acestora de a învăța. 

În Bruxelles, ca profesor trebuia să te „chinui să ții elevii atenți”. În Gaza, copiii erau numai ochi și urechi la ea. 

„Mi-amintesc că trebuia să predau condiționalul. Era după un bombardament care a durat toată noaptea. Dimineața, îmi ziceam în gând că e stupid, ce vreau eu, cu condiționalul, cui îi mai pasă? O studentă m-a întrebat: «Ce facem azi?», «Nu știu dacă, după bombardamente…», «Ba da, ba da. Ei vor să ne îndobitocim? Ei bine, n-o să ne îndobitocim! Facem condiționalul!»”. 

Și din acest motiv, anii din Gaza au fost cei mai luminoși pentru profesoara Blume: „Când ai astfel de studenți, altfel îți faci munca de profesor. Nu spun că toți erau deștepți, dar a studia reprezenta o valoare pentru ei”. 

E drept că după anii de școală te poți alege cu o diplomă și atât. Dar ea poate reprezenta singura șansă de scăpare, pentru cei care reușesc să plece în afară. „În Gaza nu sunt multe locuri de muncă. Șoferii de taxi sunt toți doctori sau profesori”.

Iar femeile, deși au dreptul să meargă la universitate, apucă rareori să profeseze după ce-și obțin diploma. „Se mărită de tinere, fac copii, activitatea lor e restrânsă la gospodărie. Și ajung sub autoritatea soacrelor, exploatate în interiorul caselor”, explică Marianne viața celor mai multe dintre palestinience.

„Oamenii se vizitează, împart, împărtășesc”

Lui Marianne Blume, statutul de profesor străin i-a adus privilegii în Gaza. Spre deosebire de alte femei, profesoara putea intra și în cercurile bărbaților, era protejată, avea o viață socială activă și libertatea de a merge peste tot. „Am cunoscut Gaza mai bine decât studenții mei”, spune ea. „Recunosc, când m-am întors în Belgia, m-am simțit cam scoasă din ritm”.

Erau familii bogate și familii sărace, dar peste tot erai bine primit. Oamenii se vizitează între ei, împart, împărtășesc, petrec serile discutând politică. Bărbații, separat și femeile, separat, dar eu aveam acces în ambele părți. În afară de politică, se discută problemele obișnuite ale societății: căsătoriile, logodnele, dragostea. Se fumează shisha (narghilea, n.r.), se bea mult, ceai, cafea, suc.

Alcoolul ajungea foarte rar în Gaza, explică Marianne. În general, era adus pe sub mână de cei care munceau în coloniile israeliene. „Într-o noapte, i-a fost incendiată casa unui băiat care aducea băutură. Și apoi nu s-a mai încumetat nimeni să se strecoare cu alcool pe la punctele de trecere”.

„Uneori, lipsea hârtia, era criză de hârtie în școli”

Orice produs care ajungea în Gaza trebuia să fie aprobat de israelieni, afirmă Marianne. „Se vorbește despre blocadă și acum, dar blocada funcționa încă de după Acordul de la Oslo”. De la produsele de lux la medicamente, totul trecea prin filtrul de la punctele de trecere. 

Fosta profesoară își amintește că multe produse nu puteau ajunge în Gaza pentru că erau considerate de Israel ca având „dublă folosință”. „Pesticidele, de exemplu, pot fi folosite la fabricat explozibil”. 

Uneori însă lipseau și produse mai degrabă „inofensive”. „Era criză de hârtie în școli și ne întrebam ce-o să facem. Nu se știa de ce lipsește. Din motive de securitate, asta era explicația”, povestește profesoara Blume. 

Israelul susține că a fost deseori nevoit să înăsprească punctele de trecere pentru a preveni contrabanda și infiltrarea teroriștilor. Blocadele au fost justificate de partea israeliană, de-a lungul anilor, acuzând că Hamas refuză în mod special aprovizionarea palestinienilor din Gaza și deturnează materiale pentru a construi arme și tuneluri teroriste. 

În unele privințe, situația seamănă cu cea din alimentarele românești de dinainte de 1989. „Uneori, sunt penurii organizate, alteori, e un aflux de fructe și legume pe piața din Gaza, încât te întrebi ce s-a întâmplat? Sunt fructe și legume pe care Israelul nu le mai poate vinde în altă parte, lichidează stocurile”, explică fosta profesoară.

O pisică evadează din Gaza

„Aveam un motan. La magazinul cu mâncare pentru animale, vindeau și conserve de compot de lychee. Vânzătorul mi-a explicat: «Când comand marfa în Israel, sunt obligat să comand și conservele astea. Altfel, nu primesc nimic»”, povestește profesoara Blume.

Motanul cu pricina a ajuns, până la urmă, la Bruxelles. „Un motan traumatizat”, îl descrie stăpâna lui. „Se speria de câte ori auzea un elicopter sau un avion. Se făcuse grăsuț, mare, un motan frumos. Spre bătrânețe, s-a îmbolnăvit de cancer. L-am scos din Gaza cu ajutorul unui oficial ONU, care l-a luat în mașina lui. Nu controlau mașinile ONU. Altă soluție nu era. Dacă îl luam cu mine, când am trecut frontiera, nu mi l-ar fi lăsat”.

Adaugă pe un ton serios: „Până și animalele sunt traumatizate, nu mai vorbim de oameni. De copii. Sunt imagini care nu vor ieși niciodată din mintea lor”. 

Pană de curent în Bruxelles

Întreruperile în aprovizionarea cu gaz, benzină și electricitate erau la ordinea zilei. Fie că penuria venea de la israelieni, fie chiar de la propria guvernare. Autoritatea Palestiniană a acuzat în repetate rânduri că Hamas „fură combustibilul” sau oprește electricitatea către populație în scopuri propagandistice sau pentru a „întărâta” oamenii. Conflictul recent a arătat că Hamas a petrecut ani stocând combustibil, alimente și medicamente, precum și muniție și arme, în kilometri de tuneluri pe care le-a săpat sub Gaza. 

Marianne Blume își amintește însă că oamenii se obișnuiseră fără apă sau curent. Poate prea tare. 

„Întoarsă în Belgia, într-o seară, vin de la școală. Apăs butonul să aprind lumina, văd că nu merge. Ei bine, îmi zic, asta e, am lumânări. Caut lumânările, le aprind. Fiica mea mă întreabă: «Mamă, ce faci, pregătești ceva romantic?», «A, nu, au oprit curentul», «Dar pe stradă e curent, în celelalte case se vede lumină». Nici un moment nu mi-a trecut prin cap să mă duc în pivniță și să schimb siguranțele. Eram obișnuită ca în Gaza, să se oprească lumina. Cum se spune, adusesem conflictul acasă”. 

Aparatul de radiologie, oprit la graniță 

Dar poate că cele mai puternice lipsuri se resimt în spitalele din Gaza, de la medicamente la dotarea cu aparate. În spitalul principal din Gaza City, recent bombardat, statul belgian a finanțat o secție de neonatologie, „cu incubatoare, cu tot ce trebuie”. De fapt, cele mai multe spitale erau sponsorizate: spitalul indonezian, spitalul turcesc, spitalul european. 

Dar în ciuda medicilor „foarte bine pregătiți”, multe domenii medicale, precizează Marianne, erau greu de acoperit, din cauza blocadei. 

La un moment dat, francezii au avut ideea minunată să aducă un aparat pentru radiologie. O mașină atât de utilă pentru bolnavii de cancer. Dar israelienii au oprit la graniță consumabilele pentru aparat, pe motiv că aveau în componență material radioactiv, deci puteau fi folosite la fabricat arme. Așa că bolnavii de cancer trebuiau să plece din Gaza ca să se trateze. 

O metodă comunistă

Sigur, de dorit e să nu ajungi deloc la spital, spune Marianne, turnând cafea. Pe când era studentă, a avut dureri la coloana vertebrală. Atât de mari, încât nu se putea așeza. În vacanță, mama ei a dus-o la tratament în România, la Eforie Nord. 

„Intrăm în cabinet. Doctorița română, ca o doctoriță română. «Nu, nu e posibil să aibă asta, n-are decât 18 ani». Mi-a cerut să mă întind pe pat. Mi-a apucat piciorul și a tras. Am țipat. Doctorița: «Da, așa e, trebuie să treacă la cure». O metodă aparte de consultație, am zis atunci. O metodă comunistă, râdea mama. După cinci ani de mers la tratament la Eforie, mi-a trecut durerea de spate”.

La Bruxelles, după 7 octombrie, în Piața Bursei se adună în fiecare seară manifestanți pro-Palestina. Protestatarii sunt și imigranți din Orientul Mijlociu, și belgieni, de toate vârstele. Marianne se declară nemulțumită de viteza de reacție prea lentă a stângii din Belgia. „Pentru o mare manifestație, dezbat de săptămâni. Ce simboluri să afișeze, ce mesaje să transmită. Acum e prea târziu”, spune profesoara, care insistă că populația civilă din Gaza nu trebuie confundată cu simpatizanții Hamas. 

Fatah, Hamas și palestinienii: „Mult dispreț pentru oameni”

Votul pentru Hamas, din 2006, a fost „împotriva corupției din Fatah”, partidul care conducea până la acea dată. „O corupție completă. Mult dispreț pentru oameni”.

Își amintește că membrii Fatah apăreau în mașini scumpe, în timp ce palestinienii nu aveau unde să muncească, din ce să trăiască. Hamas măcar dădea iluzia rezistenței, explică Marianne, „și, cum nu fusese niciodată la putere, părea o organizație curată, fără corupție”. 

Dar lucrurile s-au schimbat în câțiva ani. Ultima dată când a fost în Gaza, în 2013, „oamenii se lămuriseră și cu Hamas”. 

Spuneau că Fatah a avut nevoie de peste zece ani să atingă corupția totală. Pe când Hamas era deja acolo. La început, oamenii au fost mulțumiți, pentru că Hamas a reușit să pună ordine. Facțiunile rivale nu se mai împușcau între ele pe străzi. Apoi Hamas n-a putut să facă mai mult decât Autoritatea Palestiniană.

Furia palestinienilor față de Israel depășea însă furia față de politicienii lor. „Cu excepția câtorva intelectuali care susțineau că atacurile cu rachete nu servesc la nimic, sentimentul general era de neputință, de prizonierat, de a nu ști ce să faci. Așa că era considerată bună orice reacție”.

„«Să știe că suntem încă vii! Să știe că nu stăm aici și doar așteptăm!». Asta era vocea străzii, nu neapărat vocea prietenilor mei”, explică profesoara de ce oamenii au ajuns să simpatizeze cu acțiunile Hamas. 

Un extraordinar sentiment de neputință 

Ce nu se vede din afară despre Gaza? Ce le scapă europenilor? „Cred că totul ne scapă”, răspunde Marianne, care a scris o carte despre cei zece ani printre palestinieni. 

„Foarte puțini reușesc să-și imagineze ce înseamnă să trăiești într-un spațiu închis, fără nicio posibilitate să faci nimic. Ești încercuit, pe apă, pe pământ, pe cer. Tot timpul ai un extraordinar sentiment de neputință”. 

Când pierzi o casă, pierzi și amintirile din ea. Copiii din Gaza cresc cu astfel de traume. Nu vor putea scăpa de ele toată viața. Sentimentul ăsta de neputință te distruge. Mereu ești în postura de a aștepta. Mi-amintesc că oamenii îmi spuneau că nu dorm. Stau treji și așteaptă următorul bombardament.  

Copiii uciși, ale căror fotografii sunt expuse și la protestele din Bruxelles, sunt, în opinia profesoarei belgiene, tot o imagine a neputinței. „Foștii mei studenți îmi spuneau, zilele astea, cum ies din adăposturi, cu riscul de a fi uciși, să caute puțină pâine sau apă pentru cei mici”.  

Dar profesoara Blume insistă că nu putem vorbi despre un război. „Nu avem două armate, două state. E o mișcare de rezistență. Rezistența nu era o alegere, era o necesitate”. 

„Rezistența psihologică” este ce-i ține în viață pe palestinieni, crede profesoara. „Sunt hotărâți să nu se întoarcă la momentul 1948 sub nicio formă”. 

Adică la expulzarea în masă a arabilor palestinieni, când trupele israeliene le-au capturat orașele.  

„E interzis să-i spui că o iubești”

Prezentul, pe de altă parte, înseamnă sărăcie lucie pentru cele mai multe familii din Gaza. Familii cu câte nouă copii sunt o obișnuință. „Să faci mulți copii, ca să aibă grijă de tine la bătrânețe. Să faci copii ca o formă de rezistență”, explică profesoara. 

Oamenii se căsătoresc de foarte tineri și, odată căsătoriți, au copii foarte repede. „Te căsătorești și, după o lună, soacra te întreabă dacă ești însărcinată”. Iar cele mai multe căsătorii sunt aranjate. Mama băiatului alege mireasa. 

„Dacă vrei să te căsătorești cu o fată, e interzis să-i spui că o iubești. Că nu va accepta. Iubirea e considerat ceva ce nu rezistă. Îi spui că e bună, că e frumoasă, orice vrei, dar nu că o iubești”.

Desprinderea de tradiții, tot mai complicată 

Viața e dură și pentru bărbații din Gaza. „Nici ei nu pot alege. Sunt forțați să se căsătorească repede, cu fata aleasă de mama lor. Știu doi dintre studenții mei care n-au fost lăsați să se însoare cu femeile de care erau îndrăgostiți. Sunt multe mariaje între veri, din care rezultă un număr mare de copii cu malformații”, explică profesoara. 

Tradiția căsătoriilor între rude e din vremurile când societatea era una țărănească. Așa se asigurau că pământul rămâne în familie. Doar că acum nu mai au pământ, nu mai au nimic. Dar continuă să se căsătorească veri cu veri.  

Desprinderea de tradiții e tot mai complicată. Problemele economice tot mai mari îi obligă pe tineri să trăiască în aceleași case cu părinții lor.

„Înainte, tinerii spuneau: când o să cresc, o să plec din casa părintească, o să am casa mea, familia mea. Dar acum posibilitățile s-au împuținat. Când se căsătoresc, tinerii ajung să locuiască într-un etaj adăugat casei părintești. Un etaj e bine. Cunosc cupluri care trăiau într-o singură cameră, ei și copiii”.

Ceaiul turnat peste pâine

Burghezia din Gaza există, dar e restrânsă la câteva familii vechi, cu pământ și case impunătoare, cunoscute în societate și care sunt dornice de produse de lux din Occident. În rest, „peste tot dai de copii care cerșesc în stradă”. 

„Ultima oară când am fost, în 2013, am văzut o familie cu mulți copii, foarte sărmani. Mama punea bucăți de pâine pe masă, apoi turna ceai peste ele și ăsta era prânzul. Nu mai era de muncă, nu mai era nimic. Mulți ajunseseră să doarmă în stradă”.

Garoafe, căpșuni, portocale, pește. Asta exporta Gaza când putea să producă și să vândă. „Acum totul e oricum distrus. Nu știu la ce ar mai ajuta să vorbesc”.

Ural, care e adus din Elveția, nu din Orientul Mijlociu, sforăie în coșul lui. Până la urmă, profesoara Blume, fiică și nepoată de luptători în Rezistență, n-a stat deoparte, ca spectator. A mers la protestul din Piața Bursei și a vorbit.

Urmărește-ne pe Google News