„Suntem produsul cultural al celor care au construit lumea în care trăim”. Analiza a doi istorici despre cum ne influențează trecutul României alegerile prezente

Autorii afirmă că „orbirea” invocată în titlu reflectă tendința oamenilor de a ignora realitățile incomode și subliniază că acest tip de comportament nu ține doar de trecut, ci caracterizează și toate epocile, inclusiv prezentul.

Deși separată de decenii și contexte diferite, experiența României din perioada 1940–1945 ridică întrebări care rămân relevante și astăzi. Analiza trecutului nu oferă soluții directe pentru prezent, dar poate scoate la iveală tipare de comportament. În cazul României din anii 1940–1945, aceste tipare includ inerția socială, ignorarea riscurilor și dificultatea de a lua decizii în condiții de incertitudine. 

„Orice asemănare cu prezentul nu e deloc întâmplătoare”

În volumul „Istoria orbilor”, apărut la Editura Humanitas, Alina Pavelescu, arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare, și Șerban-Liviu Pavelescu, cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București, au făcut o radiografie minuțioasă, îndelung și atent documentată despre o societate aflată în fața unei catastrofe pe care o vede, dar nu reușește să o oprească. 

Pornind de la documente de arhivă și mărturii, autorii urmăresc felul în care oamenii obișnuiți și elitele au reacționat la presiunea războiului, la radicalizarea politică și la schimbările bruște de regim.

În interviul acordat Libertatea, cei doi explică faptul că „orbirea” din titlu nu ține de necunoaștere, ci de tendința de a ignora realitățile incomode și semnalele de alarmă care contrazic propriile convingeri sau interese. În acest sens, perioada 1940–1945 devine un studiu de caz despre cum funcționează inerția socială și despre limitele reacției individuale în contexte extreme. 

„Ceea ce veți citi nu e o poveste cu eroi și antieroi, cu tușe limpezi de alb și negru. Este povestea unei umanități fragile, imperfecte, prinsă în vârtejul unei crize sistemice, obligată să își revizuiască dramatic și în grabă reperele, să facă, tot în grabă, alegeri cruciale de care depindea întreaga sa existență viitoare. E, de asemenea, povestea indivizilor care o compun, care încearcă să supraviețuiască și care, în ultimă instanță, aleg – pentru că alegerile, mai ales cele morale, sunt întotdeauna individuale. 

Orice asemănare cu prezentul nu e deloc întâmplătoare. Azi mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de cărți de istorie care să readucă împreună toate tipurile de memorie a evenimentelor traumatizante”, notează istoricii despre volumul pe care l-au scris.

Cartea aduce în prim-plan nu doar contextul istoric, ci și mecanismele prin care o societate ajunge să accepte compromisuri, să amâne decizii sau să delege responsabilitatea către lideri. În același timp, autorii subliniază că, dincolo de presiunea contextului, alegerile morale rămân individuale, o idee pe care o consideră esențială și pentru înțelegerea prezentului. 

„În anii celui de Al Doilea Război Mondial și în lungile decenii de comunism, barbaria oarbă a făcut numeroase victime în România. Ar fi profund nedrept să le uităm sau să nu le cinstim amintirea așa cum se cuvine. Și mai nedrept față de toate victimele totalitarismelor secolului al XX-lea ar fi însă să nu învățăm nimic din istoria care le-a zdrobit viaţa. Orbirea are întotdeauna un preț greu de plătit”, subliniază ei.

„Cu toții umblăm orbi prin istorie”

Libertatea: „Istoria orbilor” este un titlu care sună aproape ca un avertisment. Cine sunt, de fapt, acești „orbi” și în ce fel această orbire nu ține doar de trecut, ci și de prezentul nostru?
Alina Pavelescu, Șerban-Liviu Pavelescu: Într-un anume fel, cu toții umblăm orbi prin istorie. Încercăm să ne găsim drumul, să facem alegerile potrivite, dar nimeni nu ne garantează că vom reuși, și nu știm dinainte sfârșitul poveștii. Genul acesta de orbire o împărtășesc toți oamenii, din toate epocile istorice. Și noi, cei de azi, firește. 

În cazul României din 1940-1945 e însă și ceva în plus – o anumită inerție, o incapacitate de a reacționa din mers la o catastrofă generală care vine rapid, pe care toți o văd cum vine, oameni simpli și decidenți politici, dar nimeni nu reușește să facă ceva concret pentru a o opri. Dacă seamănă sau nu cu ceea ce trăim noi astăzi, lăsăm la latitudinea cititorilor să aprecieze. Noi, care nu știm sfârșitul poveștii pe care o trăim, ne dorim și sperăm aprig să credem că nu, nu va semăna în cele din urmă. Dar, știind deja că unii dintre românii din 1940 au ales, din același tip de speranță, „orbirea” voluntară, sperând că ignorarea voluntară a problemelor le va permite o supraviețuire mai lină, încercăm să nu facem aceeași greșeală, să rămânem pe cât posibil lucizi, prudenți și cât mai raționali în fața întâmplărilor copleșitoare pe care le trăim.

– Privind la anii 1940–1945, la ce anume erau oamenii „orbi” în mod concret? Și dacă mutăm întrebarea în prezent: la ce credeți că alegem să nu ne uităm astăzi, deși realitatea e în fața noastră?
– Aici, asemănările sunt evidente: la tot ceea ce le contrazicea ideile proprii de „bine” pentru lume și pentru viețile lor personale, la semnalele de alarmă că România și Europa întreagă nu se îndreptau în direcția dorită de ei, pe scurt, la acele evoluții incomode care amenințau să îi scoată din zona lor de confort.

„Natura umană tinde să rămână, în esența ei, neschimbată”

– Ce ați înțeles, odată cu lucrul la carte, despre modul în care oamenii trăiesc și iau decizii într-o perioadă de criză?
– Că, oricât de mult ar evolua tehnologia, de pildă, natura umană tinde să rămână, în esența ei, neschimbată.

– Pe copertă spuneți că acel trecut are o influență directă asupra viitorului României. Dacă ar fi să traduceți această idee pentru cineva care nu a citit cartea, cum se vede concret această influență în România de azi?
– În primul rând, în acele memorii concurențiale care ne fac încă, deși aparent n-ar mai avea de ce să reprezinte o miză, să ne certăm între noi, să ne negăm unii altora dreptul de a evoca acele vremuri, nu folosind clișee dobândite, ci trecându-le prin filtrul propriu, de a afirma deschis inclusiv acele adevăruri incomode pe care oamenii din comunitatea noastră culturală nu sunt dispuși să le admită. Și în faptul că încă mai simțim pasiune, frustrare față de acel trecut și față de modul în care ni-l evocăm unii altora, deseori unii împotriva altora, astăzi.

Moștenirea trecutului și riscul de a repeta greșelile

– Cartea explică în detaliu contextul care a „pregătit” România pentru intrarea în comunism, un regim care a acoperit sau a deformat multe adevăruri. Ce lucruri esențiale despre acea perioadă credeți că încă nu le înțelegem corect astăzi?
– Cartea nu tratează, în esența ei, comunismul, comunismul e doar epilogul poveștii. Arătăm doar cum, la sfârșitul războiului, o societate vlăguită de multiplele feluri de violență care o sfâșiaseră, de multiple linii de fractură intră într-o nouă formă de cataclism istoric – cel mai prelungit și mai distructiv, cum se va dovedi – confuză și înfrântă, dar încercând, o dată în plus, să nu renunțe cu totul la speranță. 

La întrebarea dvs., deloc ușoară, suntem tentați să răspundem chiar așa: probabil că aspectul cel mai puțin înțeles astăzi al instaurării comunismului în România este tocmai acea stare de spirit, în care speranța și disperarea se amestecă exploziv, cu care românii obișnuiți pășesc într-un regim de ocupație ce le va depășit cu mult, în sensul rău, toate așteptările.

– Dacă ne gândim la cititorii care nu sunt istorici, dar care încearcă să înțeleagă de ce România este așa cum este astăzi, ce ar fi important să înțeleagă din această carte despre legătura dintre trecut și viața lor de zi cu zi?
– Foarte simplu: că suntem produsul cultural al celor care, înaintea noastră, au construit într-un anume fel lumea în care trăim și ne-au condiționat, prin educație, înțelegerea ei. Și că, dacă refuzăm, din teamă, indiferență sau comoditate, să reflectăm cu mintea noastră asupra trecutului comunității din care facem parte, s-ar putea să ne expunem la repetarea, cu aceleași consecințe nefaste, a unor greșeli făcute de cei care ne-au precedat – cu o generație, două, trei.

„Alegerile morale sunt întotdeauna individuale”

– În carte apar figuri culturale și publice pe care le-am învățat aproape ca pe niște repere, de la George Călinescu, preocupat să-și salveze manuscrisul în plină violență, până la Maria Tănase, într-un rol neașteptat. Dacă privim aceste destine umane, cu limitele și alegerile lor, credeți că ne ajută să înțelegem mai bine și felul în care funcționează astăzi clasa politică sau liderii publici?
– Cum ziceam, indiferent cât de mult a progresat tehnologic lumea, natura umană a rămas,  în esența sa, neschimbată. Liderii și personalitățile sunt și ei oameni, au limite, pot greși, pot suferi, în diferite grade, de orbire. Important e, de la nivelul cetățeanului de rând, să nu-i idealizăm, să nu ne fabricăm idoli, eventual niște idoli cărora să le și delegăm libertățile noastre sau de la care să ne așteptăm să ne spună cum să gândim. Asta e o greșeală care, vedem, pare la fel de ușor de făcut și azi, cum era și în România interbelică. Și care, din perspectiva consecințelor pe care le-a avut atunci, n-ar mai trebui în niciun caz repetată.

– Dacă aducem tot acest „puzzle” de vieți în prezentul de azi marcat de tensiuni politice, neîncredere, dezechilibre sociale, la ce ar trebui, concret, să fim mai atenți? Și ce ține, realist, de responsabilitatea fiecăruia dintre noi?
– Cum am scris în prefața cărții, chiar dacă simțim că, la nivel individual, nu putem controla „istoria mare”, alegerile morale sunt întotdeauna individuale. Pe acelea le putem controla. Putem controla, de pildă, cât anume din libertatea noastră îi delegăm prin vot unui lider politic. Care sunt limitele până la care îl putem lăsa să se joace cu destinele noastre și ale copiilor noștri. 

Putem alege, chiar dacă e o alegere grea, care sunt limitele compromisurilor pe care suntem dispuși să le acceptăm pentru ceea ce ni se pare a fi siguranța noastră, ca indivizi și ca societate. Ceea ce vedem, din experiența românească de la 1940, e că, uneori, acele alianțe care par profitabile pe moment – cum a fost cazu alianței cu Germania nazistă  – se pot dovedi  dezastruoase pe termen lung. Sau că inerția, non-combatul civic în fața extremismelor politice de toate orientările ne expun, de fapt,  la pericole mult mai mari și mai directe decât o rezistență asumată. Sau, pur și simplu, că lașitatea e, de cele mai multe ori, doar lașitate, nu realpolitik.

„Privim viitorul cu «alerta» permanentă de a nu ne pierde luciditatea”

– Ați spus că, pentru un istoric, ideea că „istoria se repetă” este inacceptabilă. Și totuși, multe lucruri par familiare. Ce tipare din trecut credeți că merită urmărite astăzi, fără să cădem în această simplificare?
– Nu inacceptabilă, ci discutabilă. Fiindcă nu funcționăm în aceleași contexte, iar mijloacele noastre de a modela lumea se schimbă de la o epocă istorică la alta. Dar am fi naivi – sau de-a dreptul orbi – dacă am refuza să admitem că aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte. 

Reflectând la ceea ce am văzut în jurul nostru în ultimii 35 de ani, suntem tot mai siguri că există o atitudine pe care românii o aveau înainte de 1940, dar pe care lunga ocupație sovietică de după 1944 și comunismul i-au făcut să o piardă: încrederea că își pot construi, cu mintea și munca proprie, prin alegeri înțelepte, un viitor mai bun decât prezentul care îi nemulțumește. 

Și ar mai fi ceva ce ar trebui să încercăm să reconstituim, măcar cât de cât: o anume solidaritate în jurul unor interese de bază, care ne privesc pe toți și ne interesează pe toți – și în jurul acelor căi pe care ar trebui să le urmăm ca să ajungem la ele. Vechea și buna idee de contract social, care face o societate funcțională și pe care noi, în România de azi, părem, în mod ciudat, să o omitem aproape cu totul, ar trebui să redevină, în sfârșit, la atâția ani după căderea acelui comunism care și-a propus programatic să o distrugă, funcțională.

– Privind la România de azi, cu fragilitățile ei instituționale, economice și sociale, vedeți viitorul mai degrabă cu optimism sau cu îngrijorare?
– Probabil că, indirect, am recunoscut deja: cu un amestec de optimism (poate naiv, dar necesar) și îngrijorare (stresantă, dar inevitabilă). Cu „alerta” permanentă de a nu ne pierde luciditatea, de a încerca, chiar dacă nu știm sfârșitul poveștii, să facem alegerile morale cele mai corecte cu putință.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro