Un film românesc pentru copii, premiat pentru prima oară la Berlin. Regizorul filmului „Atlasul Universului”: „Toată lumea are senzația că se pricepe la filme, pentru că toți s-au uitat la filme”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Atlasul Universului”, regizat de Paul Negoescu, este primul film românesc pentru copii participant și premiat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Scris de regizor alături de Mihai Mincan, lungmetrajul prezent în secțiunea Generation Kplus a primit Mențiunea Specială a Juriului Internațional și a fost apreciat de critici pentru talentul actorilor, muzică, sunet și imagine. Într-un interviu pentru Libertatea, Negoescu a vorbit atât despre viziunea lui asupra filmelor românești dedicate celor mici, cât și despre lucrurile care ar trebuie îmbunătățite în cadrul industriei de film locale.
Cuprins:
„Atlasul Universului” invită spectatorii într-o aventură plină de candoare, unde personaj central este Filip, un puști de 10 ani care, după ce cumpără din greșeală doi pantofi pentru piciorul drept, pornește într-o călătorie ca să-l găsească pe cel stâng. Pasionat de fotbal și de dorința de a juca sportul cu fratele lui, după ce el se va întoarce de la muncă din Italia, copilul, lipsit de ajutorul adulților, este determinat să nu revină în satul lui fără adidașii potriviți. Drumul pe care-l parcurge pentru a-și îndeplini obiectivul este plin de experiențe interesante, emoționante și amuzante, elemente care dezvoltă povestea într-una despre prietenie, descoperire de sine și curaj. În rolul protagonistului este Matei Donciu (11 ani), aflat la prima lui experiență cinematografică, alături de alți actori precum Marin Grigore, Andreea Grămoșteanu și Andrei Mateiu, alături de copiii Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu.
„Atlasul Universului” a făcut parte și din selecția Cannes Écrans Juniors, prezentată în timpul Festivalului Internațional de Film de la Cannes 2026 și a putut fi văzut și la Cluj-Napoca, în cadrul TIFF (12-21 iunie), urmând ca premiera națională să aibă loc în toamna acestui an.
În ceea ce privește oferta filmelor pentru copii din România, Negoescu nu crede că este o zonă puțin explorată în cinematografia românească recentă. „Am numărat, grosso modo, vreo 22 de filme pentru copii în ultimii 10 ani. Câte sunt și bune dintre ele nu știu să zic, dar cred că asta e problema majoră. Nu prea ai cum să faci filme bune dacă nu ai bani. Poți finanța un film ori din surse private, ori de la CNC. La CNC ai nevoie de puncte, puncte care se obțin mai greu cu un film de copii, pentru că ajung mai greu în selecțiile marilor festivaluri, în timp ce investitorii privați caută filmele care vând multe bilete. Iar filmele care vând multe bilete nu sunt neapărat cele mai bune filme. Sunt filme cu influenceri din social media, sunt comedii burlești, filme pentru copii mai rar.”
„Nu cad în tentația teribilismului de a fi diferit cu orice preț”
-Libertatea: Dacă ne uităm la filmele românești pentru copii din ultima vreme, multe dintre ele par inspirate din modele hollywoodiene și urmează rețete comerciale clare. Cum vezi tu genul ăsta de filme și cum vezi rolul unui film precum „Atlasul Universului”, care este mai apropiat de realitatea noastră socială?
-Paul Negoescu: Foarte multe filme de la noi (nu doar pentru copii) se fac după ureche, nivelul de profesionalism este sub cota zero. Toată lumea are senzația că se pricepe la filme, pentru că toți s-au uitat la filme. Și așa ajung să apară mii de filme care imită alte filme, fără să le chestioneze. Și mai imită și filme slabe (care și ele imită alte filme la rândul lor), așa că la noi ajung să se facă niște filme care sunt niște copii la mâna a paișpea după alte filme. Măcar de ar fi cum spui și să urmeze niște rețete comerciale clare. Dar mă îndoiesc că-n cazul multor filme știu măcar să urmeze vreo rețetă. În cazul filmelor pentru copii, situația e puțin chiar mai tragică, pentru că majoritatea autorilor consideră că, fiind un film pentru copii, nu mai trebuie să-și dea silința prea mult cu logica poveștii sau cu o interpretare decentă. Uneori ai senzația că-și consideră spectatorii cretini. „Atlasul Universului” nu face asta, nu-și desconsideră spectatorii.
-Așa cum ai declarat la un moment dat, în construcția unui film, ai nevoie de elemente care să te emoționeze în plan personal. Cât de important este pentru tine ca un film pentru copii să aibă profunzime și un substrat detașat de clișee?
-În primul rând, e important pentru mine ca spectator să nu-mi pierd timpul cu vreun film lipsit de profunzime sau plin de clișee. Așa că și când fac un film încerc să vin cu o dimensiune personală în așa fel încât să poată fi interesant pentru un privitor. În același timp, nu-mi fac din asta un scop, nu cad în tentația teribilismului de a fi diferit cu orice preț.
„M-am regăsit de multe ori în situația de a fi nevoit să mă descurc singur”
-Când ai citit prima variantă a scenariului scrisă de Mihai Mincan, „un anumit moment din poveste te-a mișcat într-un mod aproape traumatic.” Nu este un film biografic, însă ne poți spune ce te-a sensibilizat în povestea lui Filip vizavi de copilul tău interior?
-Chiar dacă nu am trăit aceeași experiență cu personajul din film, m-am regăsit de multe ori în situația de a fi nevoit să mă descurc singur. Și am ignorat mult timp lucrurile pe care le-am trăit în acele clipe. Dar când am citit scenariul, au venit din urmă tot felul de emoții legate de singurătate, de nesiguranța unor decizii, de frica în fața unui eveniment etc. Și fiindu-mi atât de clare toate aceste emoții, mi-a fost și mai ușor să mă apropii de scenariul lui Mihai.
-Ești tatăl unei fete de 11 ani. Prin ochii ei, cum vezi generația actuală de copii? Ce crezi că le captează cu adevărat atenția când vine vorba de filme și povești? Și cum a reacționat fiica ta la „Atlasul Universului”, care a fost feedbackul ei?
-Fiica mea a adorat filmul, dar nici nu cred c-a avut de ales. Pe de altă parte, e o fată foarte cinefilă, vede enorm de multe filme și este incredibil de atentă la ele. Are, pentru vârsta ei, o capacitate de înțelegere a limbajului audiovizual mult mai mare decât o aveam eu la vârsta ei. Și cred că asta e norma în generația ei. Copiii de azi sunt mult mai expuși la imagini în mișcare decât înainte. Nu aș ști să zic ce le captează atenția. Poate doar la modul general, cred că devin atenți când se recunosc într-un fel sau altul în filmele pe care le văd. Și nu mă refer neapărat la situațiile dramatice, ci la emoțiile prin care trec personajele.
-Filmul a fost prezent la Berlin și Cannes. Ce satisfacții aduce acest gen de recunoaștere internațională, atât la nivel personal, cât și pentru vizibilitatea producției?
-Întotdeauna e o satisfacție atunci când altcineva îți apreciază munca. Și, cu atât mai mult, când cei care ți-o apreciază reprezintă niște repere în domeniul în care activezi. Dar cel mai mult contează că prin aceste selecții, filmul are șansa să circule mai mult în alte festivaluri și să poată fi cumpărat de diverși distribuitori din mai multe țări.
„Majoritatea spectatorilor de până acum au fost copii”
-Filmul spune o poveste universală, dar este ancorat într-un decor profund românesc. Ai primit reacții din străinătate legate de felul în care arată satul românesc sau comunitățile de aici?
-Până acum nu a comentat absolut nimeni felul în care arată satul românesc sau comunitățile. Majoritatea spectatorilor de până acum au fost copii și cel mai mult i-a interesat de câinele din film.
-Povestea atinge și teme sensibile: migrația, sărăcia rurală, alcoolismul, lipsa oportunităților. A fost important pentru tine să nu idealizezi această realitate?
-Nu mi-am propus să vorbesc despre temele astea și cred că nici Mihai nu și-a propus asta când a scris scenariul. Noi ne-am dorit să spunem povestea unui copil singur care încearcă să-și depășească fricile. Faptul că povestea are pe fundal mediul rural, uneori sărac, afectat de migrație etc., nu face decât să ancoreze povestea într-un context apropiat societății românești de azi. Dar nu tratăm lucrurile astea în niciun fel, pur și simplu ele sunt acolo, ca un fapt, ca un dat. Sunt ca gravitația, pur și simplu sunt. Nu le comentăm critic în niciun fel.
-Filip nu este conectat la tehnologie, într-o perioadă în care mulți copii trăiesc online. A fost o alegere intenționată să păstrezi universul copilăriei nealterat de mediul virtual?
-Povestea era de așa natură că nu s-ar fi pretat ca personajul să aibă telefon. Mai ales că e un copil de 10 ani de la țară. Și nu e complet rupt de tehnologie, el folosește telefonul mamei lui ca să vorbească cu fratele său din Italia. Dar lipsa asta a tehnologiei nu e chiar întâmplătoare. Scenariul scris de Mihai a fost puternic influențat de niște trăiri de-ale lui din copilărie, când nu exista tehnologia de acum, oamenii erau mult mai puțin conectați tehnologic. Și nu cred că odată cu apariția tehnologiei s-au schimbat emoțiile pe care le trăiește un copil pus în fața situației de a se descurca singur.
-Ce reacții ai primit de la copii și tineri după proiecții?
-Cea mai frumoasă întrebare am primit-o după o proiecție de la un copil care ne-a întrebat cum am reușit să intrăm în visul personajului și să filmăm de acolo.
„Nu interesează absolut pe nimeni ce se întâmplă cu viitorul copiilor”
-Tatăl lui Filip este un personaj care vorbește în pilde și pare inspirat dintr-o tipologie reală. Ce ai vrut să scoți în evidență prin el, referitor la anumiți indivizi destul de prezenți în societatea noastră?
-Când am scris acel personaj în direcția asta, încă nu apăruse celebrul personaj politic în pantaloni roșii care vorbește în pilde și citate din filme. Dar direcția era tot de pe-acolo, inspirația venea de la alte persoane pe care le-am întâlnit și care au senzația că par mai inteligenți dacă vorbesc numai în proverbe și sofisme.
-Activezi de ani buni în cinematografia românească. Din interiorul industriei, ce crezi că ar trebui îmbunătățit urgent? Simți o susținere reală din partea autorităților pentru filmele care ajung să reprezinte România în festivaluri internaționale și care devin și o carte de vizită pentru țara noastră?
-Cred că suferim la mai multe capitole în ceea ce privește cinematografia: la nivel de finanțare încă nu avem o lege și un regulament ca să susțină finanțarea echitabilă a filmelor, la nivel de infrastructură ne bazăm doar pe cinematografe de mall, cu excepția Timișoarei și a Clujului. În București nu avem nicio sală de premieră, de peste 600 de locuri, cum erau pe vremuri Patria, Scala etc. Iar la nivel de educație cinematografică sau audiovizuală lucrurile stau și mai prost. Cu excepția unor inițiative private sau ong-istice, nu interesează absolut pe nimeni ce se întâmplă cu viitorul copiilor, într-o lume din ce în ce mai mult bazată pe audiovizual și mai dependentă de ecrane. Asta mi-aș dori să facă statul: să asculte industria care cere de ani de zile aceleași lucruri: o legislație echitabilă la nivel de finanțare (care să facă funcțională și sursa de finanțare de la jocurile de noroc), un regulament CNC funcțional și corect, consolidarea și renovarea cinematografului Patria și educație audiovizuală în școli.
-În final, după tot ce ai trăit odată cu acest film și munca alături de copii, ce ai învățat despre universul lor? Ți-a schimbat ceva perspectiva ca regizor sau ca părinte?
-Ca regizor mi-a influențat modul de a face casting și cum lucrez cu actorii; am început să fiu atent și la alte lucruri. Ca părinte nu cred că m-a afectat în vreun fel, cred că lucrurile au fost mai degrabă invers: pentru că sunt părinte, am făcut filmul în felul ăsta.
I0SIF.26 27.06.2026, 19:55
„Toată lumea are senzația că se pricepe la filme, pentru că toți s-au uitat la filme”. Atitudine obraznică de elitist încrezut. Din cauza asta întotdeauna m-am ferit de filmele apreciate de critici, de jurii și de publicul restrâns, așa-zis cunoscător. Bine, nici nu cred că îl interesează prea mult pe acest domn ca filmul lui să aibă audiență.