Istoria radioului RIC, „iPod-ul” generației din anii socialismului. Cum a reușit inventatorul Vasile Barbu să-l uimească pe Ceaușescu cu produsul său, care a fost exportat în lumea întreagă

100 de euro pentru un radio RIC pe platformele de comerț online

Libertatea a stat de vorbă cu inginerul Vasile Barbu, cel care a proiectat acest aparat de recepție la Întreprinderea Electronica și pe care l-a botezat „RIC”, un acronim de la „Radio Individual cu Cască”.

În ultima parte a regimului comunist, România se confrunta cu o situație economică dezastruoasă, care se reflecta în scăderea drastică a nivelului de trai și lipsuri de tot felul. Acest lucru era rezultatul deciziilor pe care Nicolae Ceaușescu le lua în mod arbitrar, cu ignorarea realităților pieței și a indicatorilor economici reali.

De exemplu, începând cu 1981, dictatorul s-a decis să ramburseze forțat datoria externă a țării, de aproximativ 11 miliarde de dolari, pe care tot el o contractase în anii 70 pentru a finanța construcția de complexuri industriale gigant și alte proiecte megalomanice.

Ca urmare a acestei decizii, populația era obligată să cumpere alimente raționalizate pe cartele, să îndure pene de curent și lipsa căldurii din apartamente, iar ca formă de divertisment – două ore de program tv, unde îl vedeau tot pe Nicolae Ceaușescu.

Pentru a face haz de necaz, acestă realitate a fost surprinsă în subcultura vremii printr-un banc: „Deschid televizorul – Ceaușescu, deschid radioul – Ceaușescu, deschid ziarul – Ceaușescu. Am o conservă în frigider și mi-e frică s-o deschid!”.

Invenția lui Vasile Barbu nu a schimbat prea multe din acest punct de vedere, dar se remarcă prin faptul că a fost realizată aproape „din nimic”, în penuria de atunci și cu specificațiile stricte impuse de Partid, care la început îi păreau insurmontabile.

RIC era o inovație prin dimensiunile lui reduse, cât jumătate de pachet de țigări, prin faptul că folosea o baterie de 1,5 volți și o cască, se acorda cu ajutorul unei tije de plastic și avea doar două butoane: unul pentru pornire și două trepte de volum, iar altul pentru cele două game de frecvență.

În perioada de tranziție, când și în România a început fenomenul consumerismului și piața a fost inundată de aparate electrocasnice – atât din Occident, considerate „de lux”, cât și cele din Orient, „chinezăriile” – radiourile RIC a ajuns să fie depășite, iar majoritatea românilor le-au aruncat.

Așa se face că aceste radiouri care odinioară erau produse în milioane de exemplare au ajuns în prezent atât de rare, încât pe platformele de comerț online colecționarii de electronice vintage plătesc în jur de 100 de euro pentru un radio RIC.

Istoria radioului RIC spusă de Vasile Barbu nu este doar despre soluțiile tehnice pe care le-a găsit pentru a se adapta la realitățile socialismului, ci și despre oamenii pe care i-a întâlnit în acest proces, de la Petre Țuțea până la Ion Iliescu.

Directiva Partidului: „Un radio pe care putem să-l vindem ca pe semințe”

Vasile Barbu își amintește că în 1983 avea 26 de ani și lucra ca inginer de proiectare, atunci când „organele de partid” le-au transmis celor de la Întreprinderea Electronica București că „Tovarășul” e nemulțumit că România stă pe primul loc din coadă al clasamentului țărilor socialiste în ceea ce privește vânzările de radiouri.

• „România făcea parte din acel bloc economic al statelor comuniste, CAER (n.r. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Ceaușescu le tot reproșa celor din ministere și din cercetare că România a scăzut atât de mult producția și vânzarea de radiouri încât eram pe ultimul loc în CAER, departe de Bulgaria, Ungaria și de alte state.
• În România se făceau pe an aproximativ 40.000 de radiouri, apoi din 1981, 1982 producția scăzuse la 4.000, dar mai erau vreo 15.000 pe stoc doar în depozitul Electronica, plus cele care rămăseseră nevândute în magazinele și  cooperativele de consum.
• Ceaușescu era foarte concentrat pe exporturi și tot ce însemna industrie și producție de electrocasnice, iar atunci i-a avertizat pe toți cu sancțiuni și demiteri. Președintele a spus: «Faceți ceva!» Și a trimis o echipă de tipi de la Propagandă, o parte dintre ei ingineri, pentru a găsi soluții. I-a trimis peste tot în țară, la toate centrele de cercetare în electronică. Noi, proiectanții, am fost convocați și ni s-au spus toate astea.
• La un moment dat, un tip de la Comitetul Central ne-a spus: «Vrem un radio mic, ieftin, care să se vândă ca semințele!». El, când mai venea pe la noi să-și tragă video-ul în bandă, își lua semințe de la țigăncile care vindeau la poarta întreprinderii. Și l-a inspirat chestia asta.
•  Dar – zicea tot el – radioul să nu aibă piese de import, să nu coste mult, să nu folosiți metale prețioase, aparatul să se alimenteze de la o singură baterie de 2 lei (pentru că nu aveam materie primă pentru construcția de baterii) și să îl faceți pentru export. Noi am început să râdem, bineînțeles. Ni s-a părut absurd!”, își amintește Vasile Barbu.

RIC, un radio construit prin reducerea la absurd a componentelor

Deși la prima vedere directiva i se părea imposibil de realizat, tânărul Vasile Barbu a luat-o ca pe o provocare, la care lucra peste program la Întreprinderea Electronica, unde toată tehnologia acelor vremuri era la dispoziția lui, după ce toți ceilalți plecau acasă:

• „După ce am primit acestă temă de proiectare, fiecare dintre noi am avut un termen. Eu mai stăteam peste program, până după-amiază, că mai ascultam Radio Europa Liberă, Vocea Americii. Prindeam și posturi de televiziune, prindeam sârbii, vă dați seama că acolo aveam o antenă serioasă, amplificatoare…
• Mai în joacă, mai în serios, mi-am făcut o listă cu tema de proiectare pentru aparatul radio cerut de ei și am pus-o pe ușa cabinei. Urmărind lista de cerințe, mi-am dat seama că nu putem să-i pun radioului condensator variabil, că era scump și era mare. Apoi am făcut calculele și nici difuzor nu puteam să îi pun, că nu aveam suficientă tensiune de alimentare – condiția era să se alimenteze cu 1,5 volți.
• Mai departe, trebuia să îi fac un amplificator audio, ceea ce însemna că pe tranzistori cădea mare parte din tensiune, iar la difuzor ajungea undeva la 0,15 volți. Pentru un radio, difuzorul trebuia să scoată cel puțin 60 de decibeli, ca să poți să îl asculți măcar de la jumătate de metru. Or eu, în timpul testelor, ajunsesem să obțin 32 de decibeli, era foarte puțin. Singura soluție era audiția în cască.
• M-am dus la șeful meu, Ion Papiniu, căruia i-am spus: «Măi, Papi, nu se poate…». Iar el zice: «Hai, bă, tu ai luat-o în serios!». I-am spus că trag o fugă până la IPRS Băneasa, să vorbesc cu ăștia, să vedem dacă mai avem tranzistori cu germaniu pe stoc.
• În 1982 se trecuse deja pe tranzistori cu siliciu. Acolo am găsit un stoc enorm, cu câteva milioane de tranzistori cu germaniu, dar care nu erau în parametri pentru alte aparate, dar pentru mine erau buni. Deci aveam producția asigurată, iar pe ei îi scăpam de respectivul stoc.  
• Am eliminat apoi și potențiometrul de volum, că am observat că în timpul testelor îl țineam ori pe poziția maximă, ori pe la mijloc. Așa că am zis că n-are rost să îi pun potențiometru, hai să îi pun două rezistențe. Din măsurători rezulta că nu aveam nevoie de volum reglabil, ci erau suficiente două trepte: volum 1 și volum 2. În acest fel am proiectat întrerupătorul pe cablaj, cu cele două trepte de volum deasupra.  
• Pentru partea de detecție am folosit două diode cu germaniu, că n-avem suficientă tensiune pentru alea cu siliciu. Mai departe, am constatat că n-aveam selectivitate, prindeam patru-cinci posturi deodată… Mi-am spus, gata, aici chiar m-am înfundat!
• Apoi am stat și m-am gândit: stai că folosesc un tranzistor cu efect de câmp. Am luat unul, l-am pus în montajul de test și am făcut măsurătorile – țais! Aveam deja factor de calitate al circuitului acordat chiar mai bun decât pe superheterodină. Cu toate astea însă, aveam consum de 25 de miliamperi, îmi consuma bateria într-o zi. Dacă tranzistorul ăsta consumă 25 miliamperi, ce mă fac…? Dar pe selectivitate mă încadram în caracteristicile standard ale aparatelor radio.
• A mai rămas problema condensatorului variabil. Tot jucându-mă eu cu bobina pe bara de ferită, am spus că împart banda de unde medii în două și pun doi condensatori cu valori fixe, de 56, respectiv 150 picofarazi.
• În privința bobinei, m-am inspirat de la radiourile auto, care la vremea respectivă nu foloseau condensator variabil, că nu aveau stabilitate. Acolo se foloseau variometre. Așa că am împărțit bobina în galeți, iar numărul de spire pe fiecare galet este inegal calculat, de așa natură încât să obțin o inductanță cât de cât liniară în raport cu deplasarea feritei în bobină.
• Șeful și colegii mei urmăreau ce lucram eu acolo și așteptau să vadă cum fac eu transformatoarele de radiofrecvență. Pe fiecare tranzistor era o asemenea bobină acordată în frecvență intermediară. Pe urmă s-au prins că nu folosesc principiul heterodinei, ci am să fac un radio cu amplificare directă. Nu le venea să creadă!”, povestește inventatorul radioului RIC.

Radioul RIC, colorat de deținutul politic care a copiat rețeta Pepsi

După ce a depășit problemele tehnice, Vasile Barbu s-a lovit de o provocare de ordin estetic, anume aceea că plasticul carcasei era urât chiar și după standardele comerțului socialist.

La sugestia nepotului lui Petre Țuțea, inginerul Viorel Țuțea, tânărul electronist a reușit să-l găsească pe singurul chimistul care putea să-i facă facă carcase din plastic frumos colorate, însă rămânea o problemă: Securitatea îl băgase la pușcărie pentru că spunea bancuri cu Ceaușescu.

• „Într-o zi, m-a chemat directorul general, Roland Ionescu: mamă, zic, ce prostie am mai făcut? Aveam emoții cu niște derogările pe care le dădeam la exportul televizoarelor în China. Dar el zice: «Spune-mi și mie ce faci cu radioul, că mai e puțin și află ăia de la Comitetul Central și eu nu știu». I-am spus: «Domnule director, am avansat cu tema, dar nu sunt sigur…». Zice: «Spune-mi tovarășe, nu domnule și adu-mi-o și mie!». Păi, zic – da, dar e în cabină… L-am dus acolo și a văzut o îngrămădire de sârme pe placa de test, dar eu aveam deja schema electronică, optimizată cu toate valorile: selectivitate, sensibilitate, putere audio.
• Știam diferența dintre «domnule» și «tovarășe», că eu îl frecventam pe Petre Țuțea, deoarece nepotul și moștenitorul lui, Viorel Țuțea, îmi era coleg, se ocupa de televizoare.
• Viorel Țuțea mi-a dat o idee în privința culorilor carcasei. Noi aveam mase plastice, dar cu niște culori răhățoase, ori alb-murdar, ori negru. Or, noi urma să îl producem și pentru export, trebuia să fie drăgălaș. Arhitectul nostru, Sorin Selbinschi, ne făcea carcase de radio în diverse culori, dar erau vopsite, nu arătau prea reușit.
• Viorel Țuțea avea un prieten deținut politic, pe domnul Ionescu, care era chimist de mase plastice și avea vreo 60 de ani când eu cu directorul general am reușit să îl scoatem din pușcărie, ca să ne ajute cu paleta de culori. Îl arestaseră că spunea bancuri cu Ceaușescu atunci când juca șah în parc.
• Directorul «Electronica», Roland Ionescu, era fiul fostului ambasador al României la Moscova pe vremea lui Gheorghiu-Dej, deci destul de bine «cotat» la vremea respectivă. I-am spus: nu-l putem «împrumuta»? A zis că da: «Stai că vorbesc cu cineva să îl elibereze… Dar sigur e bun?». Am spus că nu știu, dar măcar să-l «învoiască puțin», să-i arătăm, să vedem ce poate să facă.
• A venit omul, dar era atât de tulburat încât prima impresia a fost că nu era sănătos la cap. Ne-a spus el niște chestii acolo, dar nu prea le-am priceput, cu nuanțe de culori, cum le amestecă el, cum oxidează anumite metale. Susținea că el a copiat Pepsi și a obținut Pepsi-Cola. Nouă ni se părea o nebunie, ca până la urmă să aflăm că așa e, că ne aducea sticle cu Pepsi-Cola făcută de el acasă, în bucătărie. Era chiar Pepsi adevărat, că făceam comparație cu băutura răcoritoare autentică. Era, într-adevăr, un chimist bun, o mare valoare! El ne-a făcut pentru radio o întreagă paletă de culori, mai ales pentru export: oranj, roz, roșu, violet, albastru, bleu. Am câștigat multe piețe din străinătate și datorită acestor culori”, relatează inventatorul radioului RIC.

Succesul aparatului radio l-a uimit pe Nicolae Ceaușescu 

Succesul radioului RIC nu i-a adus lui Vasile Barbu cine știe ce beneficii materiale pe vremea regimului comunist, dar l-a pus în relație cu personaje care, după Revoluție, au ocupat primele locuri în politică sau în afaceri.

• „Exporturile se făceau prin intermediul întreprinderii de comerț exterior unde lucra și George Copos, care era responsabil pe atunci cu exportul de televizoare pe relația China, Coreea. În doi ani am reușit să fim pe primul loc în CAER. Ceaușescu s-a mirat! RIC-urile au fost vândute în peste 30 de țări, printre care Polonia, Cehia, Danemarca, Suedia, Germania de Est (RDG) și de Vest (RFG). Eu am fost laureat al premiului «Cântarea României» pentru creație științifică.
• Radioul a câștigat popularitate și în țară: îl foloseau toți, de la studenți la soldați; acasă, în pat, omul medita cu casca în ureche; ascultau la pescuit, apoi medicii de gardă sau pacienții.
• Colegul meu care se ocupa de cablaje imprimate era Constantin Bâgu, un fost deținut politic, al cărui tată fusese și el ambasador la Moscova pe vremea lui Gheorgiu-Dej, asemenea tatălui directorului general, Roland Ionescu. Când Ion Iliescu a făcut facultatea la Moscova, colegul meu era și el student acolo. Constantin Bâgu era coleg cu Ion Iliescu, au dormit în același pat.
• Dar după regimul lui Gheorghiu-Dej pe el l-au «ras» împreună cu alții – chipurile că erau spioni. Lui Constantin Bâgu i-au înscenat un accident de motocicletă, s-a lovit la cap, avea o placă de argint. Era un om foarte tăcut, îi era frică de Securitate și se simțea în largul lui doar în laboratorul foto, unde lucra la traseele cablajelor.
• La Editura Tehnică se tipăreau STAS-urile, unde pe cine credeți că l-am întâlni? Pe Ion Iliescu, care era director acolo, avea biroul la Casa Scânteii. La Ion Iliescu am mers și cu prospectul de la RIC, că pe vremea lui Ceaușescu nu aveai voie să tipărești orice și oricum, aveai nevoie de aprobare, nici mașină de scris n-aveai voie să deții”, își amintește Vasile Barbu.

Cum a dispărut radioul RIC în perioada de tranziție

După Revoluție, Vasile Barbu spune a preluat pe firma lui, de la Întreprinderea Electronica, producția radioului RIC. Afacerea nu i-a adus cine știe ce profit, deoarece cantitățile erau mult mai mici și, în plus, trebuia să concureze cu noile aparate electronice din Occident sau din China. 

• „Radioul RIC s-a produs la Întreprinderea Electronica până prin 1992-1993. Imediat după Revoluție, Ion Iliescu a venit în vizită la Electronica, fiind bun prieten cu colegul nostru Constantin Bâgu. Avea nevoie să-și ia consilieri în aparatul lui de lucru, la Președinție. I-a luat pe mai mulți de acolo, iar pe Constantin Bâgu l-a pus șeful cancelariei prezidențiale.
• Eu am ajuns să lucrez la Palatul Victoria, urma să fie pregătit decretul pentru înființarea de întreprinderi mici, Decretul 54/1990, cu care a început privatizarea.
• Eu, lucrând la acel document, am zis să deschid și eu o firmă. Am fost primul care am înființat o firmă de producție de componente electronice: la început se numea Electronics, apoi Elvas. George Copos și-a deschis și el Ana Electronic. George Pădure la fel, și-a deschis magazine.
• La Întreprinderea Electronica nu se schimbaseră prea multe în conducere, că la noi erau oameni de altă factură, era o conducere tehnică. Până și secretarul de partid, nea Popescu, spunea bancuri cu Ceaușescu fără nicio problemă. Am vorbit și am preluat de la Electronica producția radioului RIC. Aveam o făbricuță cu 30 de angajați undeva prin Drumul Taberei.
• Ultimele bucăți de RIC le-am dat prin 1999. Între timp am proiectat Mini-RIC, cu lanternă, dar am produs foarte puține. Cei de la Tehnoton Iași m-au copiat și au scos radioul Eva. Eu am brevete pe anumite soluții tehnice din RIC, dar pe RIC în ansamblu nu am, că nu se dădea.
• În 1997, când guvernul lui Victor Ciorbea a lăsat liber cursul dolarului, de a ajuns peste noapte de la 3,6 lei la 7 lei, noi n-am fost pregătiți. În plus, au venit și produsele din China la prețuri de dumping. Am exportat și noi în China vreo 20.000 de bucăți de RIC, însă chinezii veneau deja cu alte tehnologii, pe care le copiaseră din Japonia și pe care le dădeau la prețuri mult mai mici. De-aia a dispărut RIC”, își încheie povestea Vasile Barbu. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro