Cum arată lumea când munca devine singurul scop? O autoare din Republica Moldova explorează prețul libertății într-un roman inspirat din propria experiență: „Mă sperie că cineva are puterea de a decide ce fel de viață duc”

Liuba Rusnac, în romanul ei de debut, „Costul vieților noastre”, ne propune o lectură inconfortabilă, dar nu lipsită de umor, în care suntem introduși într-o societate ultracapitalistă, unde oamenii trăiesc pentru munca la corporație. „O lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc „acasă”)”, după cum notează regizoarea și scriitoarea Adina Popescu. 

„Am scris-o în nici trei săptămâni, s-a terminat singură”

Autoarea, născută în 1985, în satul Vărzărești din Republica Moldova, scrie proză din 2017, dar la bază a studiat economia și a lucrat mulți ani în domeniul IT în Capitală, până să se stabilească la Viena, în 2021. „În iunie 2025, după ce mă oprisem din nebunia serviciului, m-am așezat într-o zi să scriu ceva nou, care să mă absoarbă, asta îmi doream, și a venit povestea «Costului vieților noastre» deodată. Am scris-o în nici trei săptămâni, s-a terminat singură, am știut că acela era sfârșitul, nu mai avea rost să continui. Nu aveam niciun gând când am început, am avut tot timpul senzația că altcineva gândea, eu trebuie doar să fac față să o scriu. Ca și cum povestea era undeva în aer și eu aveam doar rolul să o materializez, cu toate cunoștințele și tehnicile de scris învățate: construcție de personaj, conflict, miză, spații închise, repetiție, absurd. Aveam des gândul că sunt supusă unui test și speram să-i fac față. Mi s-a mai întâmplat asta cu povești din trecut, unde parcă niște strămoși de-ai mei voiau să le spun povestea și erau foarte nemulțumiți de calitatea scrisului meu. Săracii mei morți, se aleseseră cu mine când sunt atâția scriitori excelenți”, povestea ea pentru Libertatea de cum a luat naștere cartea.

Ideea i-a venit organic, după ce i-a fost greu cu munca, în ultimii cinci ani petrecuți în domeniul tehnologiei. „După pandemie, digitalizarea a dus la o accelerare a ritmului zilnic până la un nivel nesănătos – eram conectați tot timpul în întâlniri virtuale, era multă presiune să se facă totul foarte repede, iar când a apărut inteligența artificială, lucrurile au devenit năucitoare. Înainte să mă opresc, îndeplineam într-o zi cât aș fi îndeplinit înainte de pandemie într-o săptămână”, își aduce aminte, nu fără a preciza cum și ea era într-o schimbare radicală, după ce lăsase în spate România. 

„Literatura a fost constantă în viața mea”

Liuba a crescut și a copilărit în mediul rural din Republica Moldova, înainte să plece să studieze la ASE în București. Își aduce aminte de satul idilic și cum mergea pe jos la școala de muzică (a făcut opt ani pian), la ore suplimentare de engleză, la ateliere de croșetat, acasă la colegele de clasă, la bunici sau la pădure. Tot pe jos a mers și spre liceu, aflat la orașul de lângă sat, Nisporeni. „Îmi amintesc grădina nesfârșită a bunicilor plină de vie, copaci, căpșuni, zmeură, păianjeni, cu un pârâiaș la capătul ei, afluentul Nârnova al Prutului. Pe de altă parte, îmi amintesc și iernile reci când ne încălzeam la caloriferul electric, căci noi trăiam la început într-un apartament, nu la casă; și serile când și eu, și mama citeam la lumina lumânării când se întrerupea curentul electric prin anii nouăzeci. Eu citeam pentru școală, ea romane. Îmi amintesc apăsarea părinților din cauza problemelor din lumea în care se treziseră după ‘91: lipsa locurilor de muncă, lipsa banilor, fraude, emigrare în Rusia, eu și fratele meu crescând în lumea aceea oarecum periculoasă și lipsită de viitor”, povestește autoarea.

A trăit într-o casă cu o bibliotecă mare, plină de cărți în română, scrise cu alfabet chirilic, sau în limba rusă, dintre care, așa cum precizează, jumătate erau de inginerie auto, ce a studiat tatăl ei, pe care le răsfoia fascinată. A citit mult în școală, dar și la liceu, unde literatura era importantă, după cum zice. „Literatura a fost constantă în viața mea, ca ceva firesc, ca băutul ceaiului negru dimineața. Abia pe la 30 de ani a căpătat o dimensiune nouă. Eram absorbită de literatura pentru copii („Micul Prinț”, „Alice în țara minunilor”, „Fantastic Mr. Fox”, etc.). Ieșeam dintr-o perioadă grea în care mama a fost bolnavă și am avut grijă de ea până s-a vindecat. Cred că mi-a fost greu și mi-am revendicat din nou rolul de copil, pentru că până atunci a trebuit să am grijă și de partea materială. Și copilul acesta a început să crească, să citească povești pentru cei mici și într-o zi a vrut să și scrie.” 

Odată mutată în capitala Austriei, Liuba a mai lucrat și aici în domeniul tehnologiei, până a simțit că a ajuns în pragul unui burnout și a trebuit să admită că nu mai rezista în mediul de la job nici măcar o zi. „Am putut pleca abia după cinci luni pentru că angajatorul meu voia foarte mult să rămân. De un an îmi dedic tot timpul literaturii (dar și limbii germane), studiez filologia la Universitatea Viena, Institutul de Romanistică, și organizez proiectele literare aici, în Viena, unde comunitatea de români este a doua cea mai mare după cea de germani”, după cum explică. Experiența pe care a trăit-o pe propria piele și stilul de viață pe care l-a dus, dar pe care l-a văzut și îl vede și la oamenii din jur, au conturat background-ul pentru „Costul vieților noastre”, unde tema principală e libertatea, sau mai precis lipsa ei, așa cum subliniază. 

Am stat de vorbă cu scriitoarea atât despre efectele nocive ale capitalismului, despre responsabilitatea pe care o simte ca om, cât și despre soluțiile pe care le vede pentru a ieși din circularitatea sistemului. 

„Valoarea ta ca om este intrinsec legată de condiția de a fi angajat”

-Libertatea: Povestea ne poartă într-o societate distopică în care munca este tot ceea ce contează, performanța este răsplătită, iar sistemul îi oferă individului tot ceea ce are nevoie. O societate ultra-capitalistă care nu pare foarte departe de ceea ce trăim astăzi. Ai vrut să tragi un semnal de alarmă cu privire la capitalism?
-Liuba Rusnac: Am vrut să scot în lumină acest om muncit, loial unui sistem care îl stoarce de ultimul strop de viață, perseverent în pofida a tot ce știe și înțelege, în pofida problemelor de sănătate fizică și mentală, în pofida lipsei de sens pentru acest sacrificiu care este totuși viața lui de om, în pofida trădării, de fapt, căci omul ăsta a învățat, a mers la muncă, a făcut tot ce i s-a cerut, iar ca răsplată a primit niște bănuți cu care să-și întrețină stilul de viață consumerist, iar pentru orice altceva trebuie fie să se împrumute (ca să-l mai stoarcă și banca), fie să renunțe și să se mulțumească cu puțin. 

Oamenii aceștia sunt prietenii mei și într-o oarecare măsură sunt eu, deși eu am fost de multe ori o angajată incomodă și răzvrătită. Am vrut, indirect, să le vorbesc prietenilor mei și unei părți din mine care muncise atâția ani. Eu nu trag un semnal de alarmă cu privire la capitalism. Personajul meu este opusul capitalismului. 

Capitalismul presupune investiție, deci capital, risc, raționalitate, neloialitate, adică să fii flexibil, să renunți, să schimbi, să te reorientezi, să surprinzi, să stai tot timpul cu ochiul pe ban și pe avantajul tău. Nimic din astea nu face personajul meu, sau putem spune un om normal, care înclină să fie loial, vrea stabilitate, este sensibil la risc, vrea să construiască relații omenești, să aparțină, să doarmă liniștit noaptea, să nu pună banul pe primul loc. Singurul semnal de alarmă pe care îl trag e acela că personajul meu, adică mulți dintre noi, nu joacă după regulile jocului.

-Există vreun moment sau vreo experiență din propria ta viață în care ai simțit pe pielea ta efectele capitalismului? Ne poți povesti?
-Eu am fost tot timpul o fire independentă. Am căutat să nu mă lege nimic de glezna piciorului. Nu-mi plac datoriile, de niciun fel, obligațiile. Dar m-am trezit într-o zi total dependentă, anume în ziua în care m-am oprit din muncit. Și nu anul trecut, ci un pic mai devreme, când am renunțat într-un final la primul loc de muncă la Viena. Deodată, în această lume percepută ca liberă, democratică, ba chiar unii îi spun Viena Roșie, pentru instituțiile ei de sprijin social, am primit un mesaj foarte clar. Eu nu reflectasem la asta niciodată, nici în toți anii cât am lucrat la București. Pentru mine, munca a fost tot timpul parte dintr-o viață plină, o alegere, poate chiar bucurie, explorare. Dar deodată am înțeles că nu era alegerea mea, ci mânuța altcuiva, cineva de care depindeam și pe care nici nu-l știam la față. Sigur, realizarea aceasta a venit și pe terenul meu psihologic, în care mă simțeam mai puternică și financiar, și personal, aveam deci un privilegiu de a răsturna mesajul ăsta cu susul în jos. 

„Abia când îți este mai bine, ai chef de o revoluție”

-După ce ai terminat romanul, s-a schimbat în vreun fel relația ta cu munca sau cu ideea de succes?
-Da, s-a schimbat, dar trebuie spus că abia când îți este mai bine, ai chef de o revoluție. Sunt recunoscătoare pentru binele acesta pe care mi l-am oferit prin muncă.

-Care ți se par cele mai mari efecte ale capitalismului asupra societății în care trăim astăzi?
-Capitalismul are și multe efecte pozitive atunci când este folosit de oameni conștient. Dar restrângerea continuă, pâna la pierderea libertății de a-ți defini viața așa cum vrei, să-ți fie gândită viața de la naștere ca resursă pentru o mașinărie care extrage profit pentru niște oameni invizibili, mi se pare un preț prea mare de plătit. Capitalismul, așa cum a fost el gândit în teorie, cere rezistență, competiție, să i te opui. Faptul că acum suntem amorțiți și obosiți, drogați de la consum și conținutul online care dă dependență, devitalizați, face ca o mare parte din noi să nu participe la capitalism de fapt și asta produce efectele problemă: abuz, inegalitate, precaritate, nedreptate în definitiv, afecțiuni mentale, alienare, izolare, ură și radicalizare față de cei și mai slabi pentru că pe cei puternici fie nu îi vedem, fie suntem hipnotizați de ei.

„La presiunea modelului economic se mai adaugă și corupția”

-Crezi că Republica Moldova este mai ferită de aceste efecte sau vezi că se îndreaptă în aceeași direcție?
-În țări ca Moldova și România, la presiunea modelului economic se mai adaugă și corupția și evaziunea fiscală generalizată, deci e mult mai rău. Omul cinstit nu e doar o plantă lipsită de apă și nutrienți, ci mai are și paraziți care îi sug seva. Dar să nu credem că nu există corupție și evaziune fiscală în vest, ci acestea sunt mai rafinate și uneori legalizate, pentru că efectele lor se răsfrâng asupra altor state. 

-Dacă ar fi să-i compari pe moldoveni cu tinerii din societățile foarte capitaliste, preocupați de consum, cumpărături și imaginea pe care o afișează pe internet, cum ai face această comparație?
-Eu cunosc mai bine realitatea din România, care probabil se aseamănă într-o bună măsură cu cea din Moldova, și mai cunosc realitatea din Austria, mai exact Viena. Deci nu aș putea avea o viziune de ansamblu. Aș îndrăzni însă să spun că vesticii consumă un pic mai puțin, nu atât din cauză că nu-și doresc sau că ar avea mai multă educație financiară, ci pentru că au costuri mult prea mari cu chiriile și, în general, cu costul vieții. 

Când am plecat eu din București, acum mai bine de cinci ani, nu observam presiunea asta în jurul meu, în orice caz nu în categoria mea de venit și stil de viață. Oamenii din jurul meu cheltuiau enorm, cheltuiau tot ce aveau, nu puneau nimic deoparte și cheltuiau cumva mai toți pe aceleași lucruri, adică se inspirau unii de la alții. Era o dimensiune socială, de statut. Și în Viena statutul contează foarte mult, doar că felul în care își etalează ei statutul este un pic diferit.

„Judecata celor din jur este mai aspră decât birocrația oficiului de șomaj”

-În carte pare că, odată intrat în această rotiță de hamster, îți este foarte greu să mai ieși. Vezi o ieșire și în viața reală? Din propria ta experiență, ce soluții vezi la îndemână?
-Se poate ieși numai cu foarte multă intenție, motivație și încăpățânare. Și înțelegând tot timpul că nimic din structurile pe care se bazează societatea nu te ajută în direcția asta. Aproape toate instituțiile, inclusiv de multe ori instituția familiei, vor ca tu să fii angajat și să nu reflectezi asupra faptului că produci valoare pentru altcineva și un pic indirect pentru societate, prin bugetul public, care știm cu toții ce căldare spartă este. Eu cred că fiecare știe cumva ce ar trebui să facă, dar frica e prea mare. Și loialitatea, asta cred că e ce am explorat cel mai mult în carte. Capitalismul este o sectă și noi suntem fideli și supuși. Este foarte greu să trădezi, să pleci, pentru că atunci ești izgonit și pedepsit, judecat de ceilalți. Judecata celor din jur este mai aspră decât birocrația oficiului de șomaj. Cei de la șomaj înțeleg uneori mai bine nevoia omului de a crește. Oamenii din jur însă, uneori prieteni apropiați, te vor judeca că ai îndrăznit să ieși din rânduri. 

-Ce te sperie cel mai tare la indivizii care sunt pe acest drum al capitalismului? Ce efecte crezi că are asupra structurii noastre umane?
-Ceea ce mă sperie este faptul că cei educați, stabili economic și loiali stăpânului, ca să folosesc un termen folosit uneori în Moldova pentru a descrie un patron, se îndârjesc împotriva celor slabi, săraci și neputincioși. Această luptă meschină de clasă, inclusiv luptă împotriva refugiaților și imigranților, mi se pare cea mai înfricoșătoare. De aici la fascism e un pas.

-Cum ți-ar plăcea să ajungă această carte la cititori?
-Eu am încercat să scriu cu înțelegere și cu umor despre acest personaj. Atunci când nu sunt tragice, lucrurile de multe ori sunt absurde. O cititoare mi-a spus că a simțit multă apăsare citind, dar ca a și râs cu poftă. Așa aș vrea să ajungă, dar cu mai mult accent pe râs, pentru că absurdul uneori poate fi vitalizant.

„Am multe așteptări și de la mine, dar și de la cei cu același privilegiu”

-Crezi că literatura are capacitatea de a schimba ceva în oameni sau chiar în societate?
-Dacă poate produce emoție la cititori atunci da, poate schimba multe. 

-Acum, din postura de scriitoare, simți că ai o responsabilitate față de public, inclusiv aceea de a semnala anumite probleme din lumea în care trăim?
-Nu doar ca scriitoare mă simt responsabilă, ci pur și simplu ca om care a avut mult noroc în multe privințe, cu o oarecare putere, cel puțin mentală, și cu anumite resurse. Poate că se observă deja și din carte, și din răspunsurile mele, eu am multe așteptări și de la mine, dar și de la cei cu același privilegiu.

-Având în vedere natura subiectului cărții, ce te sperie cel mai tare când privești la viitor? Și ce-ți aduce speranță?
-Mă sperie deteriorarea și mai mult a libertății individuale. Mă sperie că cineva are puterea de a decide ce fel de viață duc, în câți metri pătrați trăiesc, ce stil de viață am, cât timp am pentru odihnă, pentru gândit, pe studiu, ce-mi văd ochii când sunt pe stradă sau pe internet, să decidă ce informații consum, ce convingeri am. Ce îmi aduce însă speranță este că tot mai mulți oameni din jurul meu au curajul să abandoneze mașinăria și să caute o cale care să le dea un sens mai bun în viață sau, cel puțin, dacă se întorc în sistem, atunci se întorc cu altă înțelegere, cu acea rezistență și opoziție care e necesară.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro