Lunetistă ucraineană cu piciorul amputat, la 25 de ani, aruncată în aer de o mină: „Cel mai rău e să fii capturat, nu să fii rănit!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Anastasia Savka, o lunetistă cu indicativul Phoenix, a vorbit despre războiul pe care-l duce ea, în care sunt multe împușcături precise, morți zi de zi, dorința de a trăi și o rană care-i va marca viața, într-un interviu acordat revistei Novoe Vremia.
Aflată în recuperare la secția de traumatologie a Spitalului Sf. Luca din Lvov, înconjurată de tineri soldați ucraineni răniți ca și ea, mulți dintre ei folosind cârje sau scaune cu rotile pentru a se deplasa, tânăra și-a păstrat optimismul. E lunetist în brigada 118 a Forțelor Armate ucrainene și recunoaște că „era posibil să mă recuperez acasă, dar aici îmi este mai ușor, printre oamenii mei”.
„Sunt o mulțime de luptători răniți ca mine, aici. Și mulți au o amputare a piciorului stâng, noi suntem o echipă de picior drept aici”, spune cu umor tânăra.
Pe 28 noiembrie anul trecut, în timp ce desfășura o misiune de luptă în direcția Zaporojie, a fost aruncată în aer de o mină inamică și și-a pierdut piciorul stâng până la genunchi. În prezent este în curs de reabilitare, după care medicii vor începe protezarea.
„Îmi revin repede, pot merge pe o proteză de antrenament mult mai mult decât unii băieți”, spune ea, visând să se recupereze și să revină în rândurile Forțelor Armate ucrainene cât mai repede posibil. Are pe cineva de protejat, părinții ei și fiul Yarem, în vârstă de 5 ani, care o așteaptă la Lvov.
„Îmi place să fiu lunetistă, să țintesc. Îmi place, dar nu cred că este singurul lucru pe care un soldat ar trebui să-l poată face. Trebuie să știi să folosești diferite arme, pentru că ajută cu adevărat în viitor pe front”, povestește tânăra.
Spune că și-a dorit să intre în armată înainte de începutul războiului, era extrem de activă, călărea, mergea la sală, s-a întors la antrenamente la 4 luni după ce născuse: „Când fiul meu avea doi ani, l-am înscris la grădiniță și eu am mers acolo să lucrez ca asistent de profesor”.
După invadarea Ucrainei de către armata rusă, Anastasia a fost îndemnată de familie să-și ia fiul și să plece în străinătate. Aproape a făcut asta, s-a întors de pe scara autobuzului care urma să o scoată din Ucraina.
S-a înscris în armată, a urmat cursuri pentru lunetiști, a fost trimisă apoi în prima linie: „Pozițiile noastre erau de obicei undeva la 200-300 m de pozițiile inamicului, acolo războiul era bazat pe contact. Nu am reușit niciodată să țintesc ca într-un manual sau ca la terenul de antrenament, în timp ce stau întinsă. Tragi fie din genunchi, fie din spatele unui copac, tragi în ținte în mișcare, nimic din toate astea nu se simt ca un antrenament. Dar eram în ofensivă, poate în apărare e loc pentru snipingul clasic, sunt mai multe ocazii”.
Tânăra e sinceră când vorbește despre luptă: „Nu am sentimente speciale pentru inamic, atunci când trag, am sentimente pentru cei care sunt apropiați. În astfel de momente îți dai seama: ori tu, ori el. Și faci această treabă destul de mecanic și înțelegi că nu poți ezita, ai ratat momentul și data viitoare, prietenul tău este ucis sau tu însuți cazi. Este o matematică simplă și grea”.
Apoi a povestit momentul în care a fost rănită și a rămas fără piciorul stâng: „Inamicul era undeva aproape de noi, am transmis prin radio unde, de unde trăgea spre noi, până la explozie a durat 2-3 secunde. Nu știu cum am supraviețuit atunci, dar a fost ultimul meu atac pe care l-am respins, înainte de a fi rănită. Ni s-a dat ordin de retragere, iar la 100 de metri de poziție am călcat pe o mină”.
„Îmi amintesc că parcă eram străpunsă de un curent electric, mi-am dat seama imediat că nu mai am piciorul. Dar nu știam că și al doilea a fost rănit. Băieții au pus garouri la ambele picioare și îmi amintesc că le-au pus foarte sus, îmi era frică să nu-mi pierd și celălalt picior. Echipa de evacuare a alergat și m-a pus pe targă. A fost foarte dureros, dar am încercat să rămân conștientă, ca să înțeleg că voi ajunge la centrul de control. A fi rănit este dureros, dar nu este înfricoșător; cel mai rău lucru în război este captivitatea”, spune Anastasia.
Ea e gata să revină în armată, după reabilitare: „Visul meu este să-mi revin și să mă întorc cât mai repede posibil. Poate ca instructor. Înțeleg cum pot fi utilă în armată, dar nu înțeleg cu adevărat cum pot fi utilă în afara ei. Dar aceasta trebuie să fie o întoarcere responsabilă, una care nu va crea probleme, dar va fi utilă”.
La doar 25 de ani, Anastasia știe exact de ce a ales să fie pe front: „Sunt a doua generație din familia mea care luptă și nu vreau ca și copilul meu să meargă pe front. Pentru asta lupt și de asta mă tem cel mai mult. Nu vreau ca fiul meu să crească cu frică, el asociază deja Ucraina cu războiul. A venit cumva cu ideea că Ucraina este tocmai estul și sudul, unde se desfășoară luptele, iar recent mi-a spus: mamă, mi-e teamă când o să fiu mare să plec în Ucraina, mi-e frică să mor. Este foarte dureros să aud asta, dar cred că el va asocia Ucraina cu acasă și cu lumea”.
UnCetateanIndignat 15.03.2024, 11:33
Intr-adevar, un exemplu, Ucraina nu are efective de oameni pentru aparare, ce fiinte sunt cei peste nu stiu cate milioane de oameni ce-au fugit din tara lor, in loc sa lupte, in conditia in care, sa nu zic de rau, mai mult de jumatate din ei, erau apti de apararea tarii lor!?
Aura1 15.03.2024, 11:46
Doamne ferește, atât de tânără și și-a dorit pe front..
valihaita 15.03.2024, 12:00
De obicei lunetistii nu stau la 200-300 m de pozitiile inamicului.Ei acționeaza de la o distanta mult mai mare..
Daniel1 15.03.2024, 13:20
?????????????????????????
NemesWilly 15.03.2024, 13:53
Am fost lunetist în armată...are dreptate ...