Mărturia unei foste lucrătoare în azilele lui Viorel Pașca: „Au fost și bune, și rele. Tot ce găteam pentru bolnavi era din produse expirate. Ce rămânea dădea la struți”

Un pastor din Beiuș l-a visat pe Dumnezeu

Cum a ajuns Cati să treacă de la ortodoxism la cultul penticostal? „Eram într-o perioadă grea, mă despărțisem de soț, locuiam în casa fratelui meu, veche, gata să cadă. Eram disperată”.

Un pastor din Beiuș, Bihor, unchi al lui Viorel Pașca, a visat într-o noapte că vorbește cu Dumnezeu, care îi transmite să meargă neapărat la Ciucurova, în Tulcea, și să boteze oameni acolo. El așa ne povestea, că i-a zis Dumnezeu. „Cum a venit la Ciucurova, cei din străinătate, tot de la biserica lui, i-au cumpărat o casă acolo. După un timp, i-au trimis și o mașină”, povestește Cati.

Pentru mama cu patru copii, întâlnirea cu „frații” a fost o rază de soare într-o mare de griji negre. „Se purtau atât de frumos, îmi vorbeau atât de frumos despre credință, Dumnezeu”. Pastorul venit în misiune la Ciucurova a îndemnat-o pe Cati să meargă pentru cazare, masă și ceva bani să muncească la casele „fratelui” Pașca din Bihor.

Femeia a acceptat. Mai ales că la orizont nu se întrevedea altă speranță să poată pune pâinea pe masă pentru familia ei. „Când mi-au zis că pot să iau și copiii cu mine, n-am mai stat pe gânduri. Am plecat”.

O rugăciune a fost ascultată. „Cu ce bani ai făcut astea, mă?”

Am întrebat-o pe Cati cum a reacționat când a aflat că Viorel Pașca, „șeful”, cum îi spune ea, este anchetat de DIICOT.  

„Aoleo, când am văzut că se face anchetă la azilele lui Pașca, am zis: «Doamne, bine că mi-ai ascultat ruga, Doamne!» Că eu acolo când stăteam, ziceam: «Doamne, dacă mă vezi, câte lucruri nu se fac pe la spatele Tău și se folosesc de numele Tău pentru scopurile lor!»”.

„O afacere de familie”, așa a perceput Cati întreprinderile cu titlu caritabil ale familiei Pașca, „oameni înstăriți, toți”. „Am văzut multe acolo, (n.red. – Viorel Pașca) își cumpăra tot felul de utilaje, și-a făcut fermă piscicolă, într-o pădure, creștea păstrăvi, am fost și eu, cu copiii acolo. Cu ce bani ai făcut astea, mă? Ce-i acolo (n.red. – la Incești), păduri, terenuri, cred că toate-s ale lui”.

Când a ajuns la Incești, Cati a fost instalată, împreună cu copiii, într-o cameră dintr-una din cele șase căsuțe, unde erau ținuți oamenii strânși de Pașca. Aveau o toaletă, dar pentru duș trebuia să coboare la zona bucătăriilor. Centrul e izolat de sat, se află pe un deal, „căsuța unde stăteam noi era ultima, în vârful dealului”.

„Mi-au făcut mutația pe azil, acolo, viză de flotant în buletin. Mi-au promis că o să stau într-o casă, în sat, separat, că e numai provizoriu că stăm la un loc cu bolnavii. Dar nu au mai zis nimic după aia”.

Timp de patru luni, mama cu cei patru copii au înghesuit tot ce aveau într-o odaie. „Copiii, cei mici, mai cădeau din pat, că erau paturi din alea de spital, cu roți”.

Oamenii din Incești, membrii familiei lui Viorel Pașca, ceilalți membri ai asociației lui Pașca i s-au părut lui Cati „foarte de treabă, primitori, cumsecade”. „Numai el era așa, mai sever. Poate așa trebuia să fie, la câte avea pe cap”. 

„Dimineața, când mă trezeam, dădeam medicamentele”

„Toți care lucrau pentru el erau pocăiți (n.red. – penticostali). La Tinca (n.red. – comună din Bihor), au și un centru de copii, unde au copii în grijă. Copii în plasament. De ei se ocupă Sabin Pașca, băiatul lui Viorel. După ce-am plecat, în locul meu, au adus o femeie din Dumbrava, cu o fetiță care ar fi trebuit să fie în clasa a patra, dar ea nu făcuse nici măcar o zi de școală”, spune Cati.

„Cum era la mine o zi de lucru la ei. Dimineața, când mă trezeam, luam medicamentele, mergeam la fiecare căsuță și le dădeam. Medicamentele erau puse în caserole, pentru fiecare căsuță, cu tratamentul pentru fiecare cameră. Așa mi le aducea de la Dumbrava asistenta. Duminica seara ne aducea tratamentul pentru toată săptămâna. Fiecare cutie avea scris numele la bolnav. La început, a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Erau tot felul de bolnavi. Și psihic, și paralizați, cu escare, cu bube”

Cati a lucrat ca ajutor de bucătar la un hotel din Tulcea. Nu are pregătire în domeniul sanitar. Specialitatea ei era pregătirea micului-dejun și a cinei.

„Unsoare pe pâine, ceai de zahăr ars”

„După ce dădeam medicamentele, mergeam și puneam de ceai. Le făceam ceai din zahăr ars și apă. Mai veneau creștini din ăștia și ne donau plante pentru ceai, dar când se terminau, făceam din ce aveam. Și unsoare (n.red. – untură de porc), unsoare pe pâine le dădeam. Aveam în cămară găleți de 20 de litri cu unsoare. Asta le dădeam. Încercam să nu le dau doar unsoare, așa, să mai bag ba ceapă, ba ardei, ce găseam prin cămară. Poate erau și cu diabet, și cu alte probleme. Dar dacă nu le cunoșteam bolile, le dădeam la toți la fel, unsoare pe pâine”.

La prânz, oamenii din căsuțele din Incești primeau mâncare de la centrul asociației lui Viorel Pașca, din Dumbrava.

„Două feluri de mâncare, supe, ciorbe și ba piure, ba pilaf, cu carne lângă. Le aducea, numai că toate produsele, ce aveam noi în ladă, erau expirate. Pentru copiii mei, cumpăram din sat, le făceam mâncare separat. Prima și prima dată, eu n-am știut care-i treaba, când m-am dus acolo. Când făceam mâncare pentru bolnavi, ne puneam și mâncam cu toții. Până am observat eu că toate erau… N-am putut să le mai dau la copii. O colegă mi-a spus, ea era din sat, uite care-i treaba, o să te rog frumos să nu le mai dai la copii să mănânce, că astea-s produse expirate…. Și n-am mai… De atunci, le cumpăram la copii, aveam o olicică și le făceam în ea mâncare”.

„Mă ajutau bolnavii foarte mult”. Conflictul cu Pașca, de la școala copiilor

După micul-dejun, Cati făcea curățenia generală, șters praf, spălat, toalete. „În zilele de baie, când făceam baie la femei, le schimbam și așternuturile, să fie așternuturile curate. La fel, când făceau baie bărbații, adunam așternuturile. Dar mă mai ajutau și ei. Mă ajutau bolnavii foarte mult. Și prin grădină, la tocat zarzavat, la curățenie, ștergeau praful, geamurile, mă ajutau foarte mult. Femeile mă ajutau la împachetat haine. Să nu spun că am făcut numai eu singură… Nu prea am avut bolnavi la pat. Se mai puteau mișca. Dacă erau la pat, îi duceam cu căruțul la dușuri, îi spălam, îi îmbrăcam acolo. Am avut paralizați numai de la mijloc în jos sau pe partea stângă, pe partea dreaptă…”.

„Au fost și lucruri bune, și lucruri rele acolo…”, spune fosta lucrătoare la azilul din Incești. „Până la urmă, m-am supărat pe șeful (n.red. – Viorel Pașca) când a fost să-mi înscriu copiii la școală. Mie mi se părea că e bine ce se întâmplă acolo, că are grijă de bătrâni. Am cerut de la șefa Delia (n.red. – Delia Păcală) să-mi trimită și mie o mașină, să mă duc să înscriu copiii la școala din Ceica”.

La Incești, școala avea doar o clasă, unde se învăța simultan. „Eu spuneam, eu auzeam când mă rugam să-mi asigure transport până acolo. M-am dus pe jos până la comună la Ceica. Am rugat-o pe colega mea să vină să mă înlocuiască la muncă. M-am dus, mi-am înscris copiii la școală. Cred că sunt vreo 15 kilometri de la Incești la Ceica. Am luat-o pe dealuri, pe de-a dreptul. Eram terminată, nici nu știu cum am ajuns acolo, vă dați seama, că nu cunoșteam locurile. Am pus pe telefon, pe unde mă ducea telefonul, pe acolo o luam. M-am dus mai greu, dar la întors am știut pe unde să mă întorc, am mers mai repede”.

Copiii lui Cati mergeau și veneau pe jos de la școală, vreo patru kilometri, spune mama. O dată, când venea cu unul dintre copii acasă, femeia a fost depășită de o mașină în care se afla Viorel Pașca. „Duceau mâncarea la azil. Mă gândeam că or să ne ia și pe noi. Mai ales băiatul, «vine șeful, mami, ne duce cu mașina!». Au trecut pe lângă noi ca din pușcă. Când am ajuns acolo (n.red. – la azil), eram supărată foc, am zis că nu mai stau, plec”.

Plătită „la negru”, umilită pe Facebook

Pentru munca prestată în cadrul azilului din Incești, Cati era plătită „la negru”. „Mă plăteau cu 2.000 de lei pe lună. Nu am semnat nimic cu ei, nici o hârtie. Mi-i dădeau la timp banii, mi-i dădeau”.

A pus deoparte din simbrie și a avut resurse să-și închirieze o locuință în Oradea, după ce a plecat din Incești.

Un alt lucru care nu i-a plăcut lui Cati: a fost prezentată de Pașca drept un caz social de care el se ocupă. „Când am ajuns la Incești, m-a sunat mama, că a văzut pe pagina dânsului (n.red. – Viorel Pașca) că scrie că a luat în grijă o mamă din Tulcea, cu patru copii, amărâtă. Eu acolo m-am dus ca să muncesc, nu să fiu cazată”.

Vizavi de căsuțele cu bătrâni, locuiește tatăl lui Viorel Pașca. „Mai tot timpul, stătea pe acolo, cu noi. I-am spus de postarea de pe Facebook. El a zis: «Nu pot să cred că a scris Viorel asta». După o vreme, șeful m-a întrebat: «Auzi, ești cumva bogată și nu te știam?», «Nu-s bogată, nici săracă, de bine, de rău, am și eu căsuța mea, acolo, cum este, cum nu este. N-am venit aici că n-am unde sta»”.

„De-aici pleci când vreau eu, mă, nu când vrei tu!”

Faptul că își creștea copiii printre rezidenții azilului nu era tocmai ceea ce sperase femeia, când a plecat din satul ei. „Unul dintre bolnavi care, nu știu cum să spun, avea mai multă putere decât ceilalți mi-i lua pe copii la rost, pe o fetiță a apucat-o de păr. I-am zis: «Aici n-am venit cum ai venit tu, am venit ca să am grijă de voi, nu să-mi bați copiii». Am vorbit cu șefa Delia și au luat măsuri, atunci, au luat”.

La începutul lui octombrie 2022, decizia de a pleca din Incești fusese luată.

„Am anunțat acolo, pe Delia, «lasă, fată, că o să te răzgândești, eu nu vreau să pleci». Era o fată foarte de treabă, foarte blândă, bună la suflet. Mereu aducea câte ceva pentru copii, ba dulciuri, ba jucării. Era bună. «Delia, eu vreau să plec, eu nu mai vreau să rămân!»”. 

„A venit el (n.red. – Viorel Pașca) nervos, «Auzi, care-i treaba? De-aici pleci când vreau eu, mă, nu când vrei tu!». I-am răspuns, plângând: «Ba nu, astăzi vreau să plec!», «Da? Atunci pleacă!». M-a dat afară. Cu lucrurile în saci de plastic. Tot ce-aveam noi. Mi le-a pus în fața casei și-a-ncuiat casa. Și am stat până seara la nouă, până am găsit o mașină. Am stat cu copiii în curtea azilului, îi țineau bătrânele în brațe, mai ales pe aia mică”.

„Da, au fost niște momente ciudate”, trage concluzia Cati. „Dar el (n.red. – Viorel Pașca) nu prea venea pe acolo. Și când venea, toată lumea stătea smirnă. Eu mă închideam în bucătărie. Nu știu de ce, de frică. Era un om mai așa, mai rebel. Și bolnavii, când auzeau că vine șeful, dacă se plimbau pe acolo, pe aleile alea, se băgau repede în camere. Le era frică de el”.

Când se certau între ei bolnavii, Pașca „îi amenința că-i trimite de unde i-a luat. Într-un fel, era bine, că trebuia să fie cineva așa, mai autoritar cu ei. Vă dați seama că erau tot felul de oameni, se mai înjurau. Altfel, nu puteai să le faci față”.

De ce plângea o fostă directoare de lanț hotelier: „A pus-o să gireze cu pensia”

„Nu mi-a fost greu să îngrijesc bătrânii. Vorbeam cu ei, m-ascultau. Nu toți, dar majoritatea m-ascultau”.

Printre bătrânele din căsuțele din Incești, de care avea grijă Cati, era și o fostă directoare de lanț hotelier din Brașov.

„Asta mi-a zis ea că a fost. Mergea cu cadru. Avea o pareză, cred. Vorbea, dar nu foarte clar. Înțelegeam ce spune. Într-un timp, stătea într-o stare din aia, de depresie. Nu voia să vină la masă. Stătea în pat și plângea. M-am dus să vorbesc cu ea. Mi-a zis că e ceva ce nu poate spune la nimeni. Mi-a promis că o să-mi spună, dar mai târziu. Era o femeie pe care o ducea capul, se vedea că a fost cineva la viața ei. Îi plăcea să umble curată, unghii tăiate, să fie îngrijită. 

Până la urmă, mi-a povestit că are un fiu, în California. Ea a avut un apartament, pe care l-a vândut și banii de pe el i-a dat aici, «ca să pot să trăiesc și eu mai bine, să fiu tratată mai bine». Și ea cred că aicea a fost dezamăgită, că era tratată la fel cu toți, nimic special. Ea a stat prima dată în Dumbrava. Când să facă azilul din Incești, Viorel Pașca a dus-o la bancă și a pus-o să gireze cu pensia ei. Avea 2.500 de lei, 2.600 de lei, dar nu mai știa cât mai avea pensia când am vorbit cu ea”.

Cati ar fi vrut să știe ce se întâmplă cu oamenii din căsuțe, după ce a plecat de acolo. „Am notat numerele de telefon la care mă ajutau, care eram mai apropiată de ei. Când am plecat, am lăsat numărul meu la fiecare, pe un bilet, pus în Biblie. Nu m-a sunat decât un bolnav, acum vreo doi ani, mi-a zis că a plecat din azil, l-a luat sora lui în Spania. A vorbit și cu copilașii mei. Nu l-am întrebat ce-a mai fost acolo, cum a plecat. El mă ajuta la aranjat în sala de mese, la udat florile”.

„Îi aduceau ambulanța, poliția, pompierii”

Unii dintre rezidenți aveau aparținători, alții, nu. Ajungeau la centru cu diverse mijloace și în diverse împrejurări. „Când veneau, le luam lucrurile, le puneam în cutii de banane, cu numele lor pe ele. Când voiau să plece, le dădeam bagajul. Îmbrăcăminte, încălțăminte, tot ce-aveau ei. Unii veneau cu lucruri ca atunci când te internezi în spital: pijamale, papuci… Îi mai aduceau și ambulanța, îi mai aduceau și poliția, cei de la ISU, pompierii, din toate părțile veneau. Îi aduceau și ei (n.red. – membrii familiei Pașca), cu mașinile, de la gară sau de la Oradea”.

Despre familia Pașca, impresia lui Cati a fost că erau „niște oameni foarte bogați”. „Toți au case cu etaj. În casele lor personale, au bătrâni. De exemplu, am fost acasă la Pașca Ghiță, fratele lui Viorel, că ei sunt trei frați. M-au invitat păstorii (n.red. – pastorii). E o casă cu etaj. Acolo aveau vreo 15 bolnavi. Am mai mers și la băiat, la Abel (n.red. – fiul lui Pașca), și el avea în casă bătrâni. Am ajutat-o pe soția lui Abel la curățenie”.

Donații veneau din străinătate, „de tot felul, haine, pamperși, tampoane, produse de igienă, de curățenie, detergenți, tot felul. Dar haine, din astea, veneau și din țară. Mie nu mi-a plăcut că și produsele astea erau tot vechi și expirate”. Și ce nu i-a plăcut lui Cati e că l-a auzit pe Pașca declarând, într-un interviu la TV, că el cheltuie pentru a lua pamperși bătrânilor.

O „ieșire” a lui Viorel Pașca: a aruncat cafea fierbinte pe o femeie însărcinată

„Medic n-am văzut să vină. Doar asistenta Victoria Popa. Cu ea am lucrat eu. Mai venea pe la bucătărie, mai glumea cu noi. Într-o dimineață, îmi cumpărasem din sat cafea și le mai făceam și la bătrâni. Și a venit Victorița, așa o alintam eu, a venit să ceară o cafea pentru șeful. I-am zis să-i spună că e din banii mei cafeaua. Și ea a luat tava cu cafeaua și s-a dus la el, la mașină. I-a zis că e cafea de la Cati și e cumpărată pe banii ei. El a luat tava și a vărsat toată cafeaua pe ea, așa fierbinte. Victorița era însărcinată. Pe burtică, așa, i-a aruncat cafeaua. Mi-am zis: «Doamne, eu n-am văzut în viața mea un om așa nenorocit!». Avea ieșiri, avea. Avea ieșiri cam des”.

Pe unii dintre bolnavi, spune Cati, Viorel Pașca, îi lua la muncă, la tăiat lemne, îi punea la săpat, „lor le plăcea asta. Se supărau când nu erau selectați. Făceau treabă oamenii, nu stăteau degeaba. Care nu putea merge își folosea mâinile”.

„El (n.red. – Viorel Pașca) așa era, era foarte rece cu bolnavii. Ceilalți din familie, nu. Dar când venea câte cineva în vizită sau îi lua câte-un interviu, el era așa, mai îngăduitor, mai milostiv, ce-i mai îmbrățișa pe bătrâni. Dar după aceea nici nu-i mai băga în seamă”.

Comunitatea penticostală era și ea utilizată ca furnizoare de „mână de lucru”. „Veneau din străinătate pocăiți, stăteau câte o săptămână pe acolo, veneau voluntari și de la școală, că sunt școli pocăite pe-acolo. Veneau copii în tabere, câte-o săptămână, două-trei zile, făceau curățenie”.

„Bolnavii nu prea cunoșteau ei despre cum se mănâncă credința asta. Nu prea. Mai erau și care aveau discernământ. Dar majoritatea, nu. Mergeau acolo (n.red. – adunări religioase), dar făceau alte prostii. A botezat, cât am stat eu acolo, a botezat foarte mulți. Dar ei nu știau multe despre credință”.

Cum a murit Veta, cea „micuță ca un copil”

„S-au întâmplat să moară și la noi. Era o bătrânică, Veta. Bolnăvioară. De vreo două zile, nu știu ce se întâmplase, se stricase la burtă, ieșea afară foarte subțire. Noi i-am anunțat că nu se simte bine, dar ei au răspuns că ba e din cauza apei, ba s-o fi stricat la stomac din cauza mâncării. N-a venit nimeni ca să-i facă nimic. M-am dus, am spălat-o, o vedeam că era liniștită, așa. Îi duceam la pat mâncarea, nici nu se uita la ea. În ziua aia, eram liberă, m-am dus la ea, acolo. 

Dacă și eu eram tot de credința lor, acolo, m-am rugat cu ea. Mi-a zis s-o mângâi puțin pe burtică, parcă îi mai alinam din durere. Apoi m-am dus să stau în camera mea, cu copiii, că era cald. Pe la 3 după-amiaza, când am ieșit în curte, am coborât spre căsuțele celelalte și mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Băbuțele plângeau. «A murit Veta, mi-a spus una și m-a luat în brațe. «Cum, când?», «Au venit și-au luat-o», .«Cine?», «Au venit băieții de la Dumbrava cu mașina și au luat-o»”.

„Băieții de la Dumbrava” erau nepoți ai lui Viorel Pașca. „Am rămas așa, impresionată, atunci, că n-am auzit mașina, nimic. Veta era o femeie micuță ca un copil. Celelalte băbuțe din cameră, că stăteau câte patru, au crezut întâi că doarme. Erau și camere mai mari, cu șase paturi”.

„Are căprioare și cerbi. Când veneau oaspeți, le găteam vânat”

Revenind la untură. Cati precizează că erau și excepții, când în cămară apăreau și alte alimente pentru micul-dejun. „Ne aduceau uneori unt, margarină, din străinătate. Mai găseam mucegai deasupra. Îl dădeam deoparte și foloseam restul. Ce să le dai altceva? Mai aduceau de la magazine, ce era expirat dădeau la azil. Sau ce rămânea de la evenimente, le mai aducea de pe la nunți”.

„Când am venit acolo, le făceau așa o mâncare… lături. Cu lapte, salată verde… cum se face la ei acolo. Am zis că nici la porci nu dau așa ceva. Le făceam mâncare cum se face la noi, în Dobrogea. Am cerut să-mi aducă borș de putină. Erau înnebuniți după mâncarea mea. Iar șeful (n.red. – Viorel Pașca) mi-a zis: «Mai ușor cu mâncarea aia, că struții ăia moare de foame». Mâncarea ce rămânea de la bolnavi dădea la struți. 

Are și struți, și căprioare, și cerbi. Și alte animale sălbatice, le ține la Incești, are îngrădit, așa, poate să le vadă oricine. Ditamai cerbul și vreo trei sau patru căprioare. Mai și mănâncă din ele. Că veneau mereu oaspeți de-ai lor în vizită și le făceam ceaune mari de mâncare de-a lor, de-acolo, cu carne de mistreț, de căprioară și tăieței. Mie nu mi-a plăcut, era ca o tocană cu tăieței”.

Seara, cei 50 de rezidenți primeau un singur fel la cină: „Paste, mămăligă cu brânză, cartofi la cuptor sau prăjiți, cu cârnăciori, ce-mi aduceau ei. Salată de cartofi. Chiftele, dacă primeam carne tocată. Fructe mai primeau din când în când, banane, mere. Pepeni le dona cineva vara, un munte de pepeni au avut”.

„Lor (n.red. – rezidenților) le plăcea acolo. Mai erau și care erau adunați de pe stradă. Le plăcea cum trăiau acolo, că sunt în mediul lor, trăiau împreună. Erau spălați, îngrijiți. La mâncare, nu aveau ei de protestat prea mult. Ce li se dădea aia mâncau, săracii. Nu mi-a zis nici unul că nu-i place mâncarea. Le plăcea, nu le plăcea, mâncau, de foame, ce era să facă?”.