O imagine din prezentul pandemiei şi dintr-un viitor probabil al României: în Teleormanul stării de urgenţă, de bătrâni au grijă tot bătrânii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De la începutul pandemiei de COVID, reporterele Libertatea Maria Andrieș și Eli Driu bat țara și ulițele uitate, pentru ca vocile semenilor obișnuiți și vulnerabili să se poată auzi. Această istorie măruntă a vieții și a suferinței a impresionat sute de mii de cititori și ne oferă o altă perspectivă asupra a ceea ce ni se întâmplă și a ceea ce vom trăi în continuare.
Cuprins:
- A fost odată Joia
- Pachetele de la nepoata asistentă la spital
- ”Un popă foarte de treabă”
- Lista lui “dl. primar” şi alte evidenţe etilice
- “Nu ies, că mă prinde miliţia”
- Dă din mână să alunge amintirea
- Vecina cu băiatul în Guvern
- „Fără mâncare, că ascunde pâinea sub pernă”
- Nici o țară pentru cei bătrâni. Nici în azile
- O scurtă plimbare la şosea
- Povestea unui copil care-și construiește singur o casă, viața cuplurilor care locuiesc în gări, apelul unui băiat sărac din Dobrogea pentru ministrul învățământului și alte întâmplări, ascultate cu loialitate și împărtășite cititorilor cu franchețe, alcătuiesc un serial-portret al României reale și necosmetizate. Astăzi, Maria și Eli au poposit în inima crudă a Câmpiei Române.
În comuna Săceni, judeţul Teleorman, primăria a făcut o listă cu vârstnici neajutoraţi. Joiţa Marinel a fost exclusă din listă pentru că are un fiu cu dizabilităţi “care i-ar bea ajutorul”. Voicu Raicu, orb şi pe jumătate surd, şi sora lui, Aurica, bolnavă psihic, nu se află pe listă, deoarece sunt în custodia unei doamne de 81 de ani, cu fiul angajat la Guvern. Iată poveştile acestor oameni.
***
Joiţa Marinel trăieşte într-o casă mică, văruită în albastru şi fără prispă, din satul Ciurari, Teleorman. Are 81 de ani şi “nişte aparate aici, în piept”, după ce a fost operată pe inimă.
Ciurari e un sat mic, pierdut în câmpie, la 10 kilometri sud de Siliștea Gumești, locul Moromeților.
Joița a ieşit în curte şi, cum n-are prispă, stă pe o jumătate de bidon. Un cotoi tărcat se freacă de papucii ei scămoşi, apoi îşi urmează traseul, la fel de chibzuit în mişcări.
A fost odată Joia
Ai zice că în ploaia de raze vezi o bătrână. Dar nu e o bătrână, e chiar Joia, nevasta văcarului de la CAP. O femeie veselă, slăbuţă, în rochie de diftină, închisă cu nasturi, cu pielea obrajilor aurie şi întinsă cum e coaja de pâine. Băiatul şi fata sunt la şcoală. Bărbatul e cu vacile pe câmp. Ea îşi trage sufletul după ce-a cărat apă.
E ceasul acela de pace olimpică, în care cerul se uită la lume şi lumea se uită la cer cu amândoi ochii sau, dacă eşti găină, cu unul singur.
Acum, Joiţa nu mai are găini, doar un câine obosit să n-aibă ce păzi şi motanul evaziv. Pereţii casei sunt cârpiţi cu ipsos, iar gardul de scânduri subţiri se arcuieşte ca un acordeon când deschizi poarta. Singurul progres vizibil al gospodăriei îl reprezintă fântâna din curte.
Bărbatul Joiţei a murit acum mulţi, mulţi ani. Tot mirosul de zer şi bălegar din haine, toate cântecele de la nunţile şi botezurile pe unde au fost, toate oalele cu fiertură, toate speranţele despre copiii lor, tot noroiul şi toată zăpada pe care soţul ei le scutura de pe bocanci păşind în tindă s-au topit. Joiţei i-a rămas din toate astea doar pensia de urmaş. 600 de lei.
Pachetele de la nepoata asistentă la spital
Fata lor s-a măritat şi stă în satul vecin, în Săceni. Băiatul a trecut însă printr-un necaz, când era în armată.
L-a bătut un caporal, pentru nişte bani. Ne-a pus Dumnezeu, pe mine şi pe tată-său, să strângem şi să-i trimitem bani. Caporalul l-a bătut şi i-a luat banii. L-a bătut aşa rău, că s-a îmbolnăvit la cap. Am vrut să-l dăm în judecată pe caporal, dar n-am avut posibilităţi. Joița:
Băiatul locuieşte cu ea acum. Are 45 de ani. Primeşte indemnizaţie de handicap, 500 de lei pe lună, “mai munceşte pe unde poate, să-şi câştige dumicatul”.
Joiţa primea ajutor de la nepoata ei, care e asistentă la un spital din Bucureşti. Dar, de când cu starea de urgenţă, vorbeşte cu fata doar la telefon. “Nici ea nu mai poate veni la noi, nici băiatul nu se poate duce la ea”.
”Un popă foarte de treabă”
Îşi face griji că se îmbolnăveşte nepoata, lucrând în spital, pe vremea asta? “Nu, de ce să fiu cu grijă? Ea e bine acolo, are tratamentele, medicamentele, tot ce-i trebuie dacă e în spital”.
Boala de inimă n-a lăsat-o pe Joiţa să muncească la colectivă, “acum aveam şi eu pensia mea”. Îşi ia medicamentele cu sfinţenie, “mă sună domnu’ doctor să mă întrebe”. E mulţumită de preotul din sat, „un popă foarte de treabă”, a trecut să-i lase “Paştile şi o lumânare, să arză în casă”.
De primar, Joiţa nu prea ştie ce să creadă. “Am auzit că a făcut o listă cu oameni la care să dea ajutor. Pe mulţi a pus pe listă, pe mine, nu. Mi-ar trebui şi mie de mâncare şi de îmbrăcare. Că din pensiile astea mai greu şi mâncăm, şi ne îmbrăcăm”.
Lista lui “dl. primar” şi alte evidenţe etilice
Într-adevăr, Primăria Săceni n-a stat degeaba după apariţia Covid-19 la graniţele comunei. S-a îndeletnicit cu unele demersuri.
<a href="http://cbn-aplicatie-comune.appspot.com/download/ServeFile?blobKey=AMIfv978le_ZMZXsfg7pvsnXINBbkn64cR7mjw1HeWEvVtBXkLxL90P1Snuhnk-I7cog8mxuQF1AO9jjqkUWwToHZh1_9MeTIbrB-s-kVnLkMF1aRxQ-oI4rDYC8XsYpgCbJNb7-xwWAciH0M9-xGs8g5PQzeICSi_cHrTVEB0qd4pdrKqxvXtU">Printr-o hotărâre de pe 12 martie</a>, a alocat 5.000 de lei pentru “dezinfecţia, curăţenia şi protecţia personalului Primăriei”.
Apoi Primăria s-a gândit şi la alţii: “Se vor constitui echipe desemnate de către dl. primar, care vor identifica persoanele bătrâne, aflate în dificultate sau vulnerabile fără sprijin (copii, vecini sau aparţinători legali), cărora li se vor lua datele de contact, în vederea solicitării sprijinului către autoritatea locală, ţinându-se permanent legătura cu acestea”.
Pe scurt, cu prilejul pandemiei, Primăria a început să suspecteze că, printre cei 1.300 de locuitori ai comunei, se numără şi bătrâni neajutoraţi.
Mai mult, cu riscul de a intra în detalii vulgare, Primăria nu exclude ipoteza că unora dintre aceşti bătrâni le ghiorțăie maţele. Prin urmare, Primăria pune echipe de sociologi calificaţi la locul de bârfă să sondeze pe uliţe. Pe baza datelor furnizate de echipele din teren, Primăria întocmeşte o listă, ţine o evidenţă a evidenţei şi are din nou situaţia sub control.
De ce Joiţa Marinel, o bătrână bolnavă de inimă şi cu un fiu cu handicap mental, nu se află pe lista vieţii întocmită de Primăria Săceni? Ne spune o vecină de-a ei, membră într-o “echipă desemnată de dl. primar”.
Băiatul ei e un beţiv, mereu vine la mine şi cere bani. Bani de băutură. Degeaba îi dai ajutor lui Joia, că îi bea băiatul tot ajutorul. Nu dăm la ăştia care au copii beţivi. Vecină a Joiței:
Primarul Marin Vişănoiu a fost condamnat definitiv, în 2017, la opt luni de închisoare cu suspendare, pentru că a condus în stare de ebrietate.
“Nu ies, că mă prinde miliţia”
Nici Aurica Neculicioiu nu e pe lista Primăriei Săceni. Locuieşte tot în satul Ciurari, câteva case mai încolo de Joiţa. „Nu au venit deloc la mine, nici primarul, nici secretarul de la primărie, nimeni. Iar eu nu ies din curte, că mă prinde miliţia şi îmi dă amendă 50 de milioane”. De Covid-19 nu se sperie, „la ce am eu, boala asta e o jucărie”.
Dă din mână să alunge amintirea
Aurica are 85 de ani şi stă cu fratele ei mai mic, Voicu Raicu, 72 de ani. Uneori, Auricăi i se pare că în casă se mai află un frate al ei, îl întreabă pe Voicu de ce nu iese, iar Voicu îi răspunde: „Nu e acolo, e mort nenea”.
Au fost şapte copii la părinţi şi, din frânturile de amintiri ale Auricăi, au avut viaţă grea. Mama a murit devreme, tatăl nu i-a putut ţine pe toţi. I-a dat pe la rude, i-a luat înapoi. Aurica era cea mai mare. A avut grijă de fraţii mai mici, apoi a avut grijă şi de copiii lor. “Am crescut târle de copii”. Un copil al ei n-a avut, deşi a fost măritată.
Acum Aurica e văduvă. “Nimeni nu mă mai caută, nu mai vine pe la mine, nu mai ştiu de ei, dacă trăiesc”. Dă din mână să alunge amintirea că i-a purtat, cândva, în braţe pe aceşti oameni atât de străini.
Vecina cu băiatul în Guvern
Când era copil, Voicu a fost bătut de alţi copii şi a rămas orb şi pe jumătate surd. O ascultă pe Aurica stând ghemuit pe un scaun, concentrat să traducă foşnetul vocilor pe care nu le-a mai auzit.
Aurica nu-şi poate ţine echilibrul şi merge ţinându-se de gard şi de o sârmă de fier, întinsă de la poartă până la pridvor.
Dacă trebuie să urce scările casei, se târăşte în patru labe, ca pruncii cei veseli și nerăbdători. În casă nu poate intra decât în hol, toate uşile au lacăte pe ele. “Le-a pus Doamna. Dar dacă intră un şoarece? E casa mea şi nu pot să fac nimic, nimic”.
„Doamna” e Ioana Marinescu, fostă profesoară în sat, în vârstă de 81 de ani. Locuieşte peste drum de Aurica şi i-a luat pe cei doi fraţi într-un fel de custodie.
Din furia cu care povesteşte, îţi dai seama că Aurica are o spaimă copilărească de ea şi de femeia din sat pe care Doamna o trimite să le dea mâncare şi să le facă focul în sobă. “Uneori vine, uneori, nu. Am făcut şi foamea, şi frigul, am dormit fără foc. E greu să te-njure toţi, să strige la tine cucoanele alea. În mine mai şi dă. În Voicu nu, le e frică de el, că ţipă”.
Aurica nu ştie exact când s-a îmbolnăvit, îşi aminteşte că lucrase mult la războiul de ţesut şi “capul a început să-mi trosnească”. Vecina Marinescu spune că Aurica ar suferi de depresie severă, „ia cinci feluri de pastile, am fost pe la comisii, pe la doctori cu ea”.
“Nu am nevoie de casa lor, să ştiţi”, continuă vecina profesoară. “Că au mai zis unii, alţii din sat. Casa lor nu e nici unu la sută din ce au copiii mei. Copiii mei au situaţie, băiatul are serviciu bun, lucrează la Guvern, nora e profesoară universitară, fetele sunt una bibliotecară, alta, funcţionară la primărie. Au câte două, trei case, două, trei maşini”.
Băiatul de la Guvern e Sergiu Marinescu, referent superior la Secretariatul General al Guvernului.
„Fără mâncare, că ascunde pâinea sub pernă”
„Ce fac pentru Aurica şi fratele ei fac din omenie, că ne cunoaştem de 15 ani”, spune Ioana Marinescu. Adaugă că are acte şi procuri pentru tot.
Ea încasează pensia de CAP a Auricăi, indemnizaţia de însoţitor a Auricăi, pentru Voicu, şi indemnizaţia de handicap a lui Voicu. “Cum să le las bani pe mână? Sunt cam 1500 de lei. Din banii ăştia, copiii mei le fac aprovizionarea, le aduc câte o bucată uite-aşa de marmeladă, o bucată de halva, margarină. Iar fata din sat, care vine şi mă ajută şi pe mine, trece şi pe la ei. Acum e în pauză de masă”.
Şi lacătele de la uşi au aceeaşi explicaţie: omenia.
I-am găsit umblând la aragaz. Păi, puteau să-şi dea foc, să ardă cu tot cu casă. Sau am găsit-o pe ea scoţând toate hainele şi punându-le grămadă în mijlocul camerei. Cum să-i las înăuntru? Distrug tot. Nici mâncare nu le las, că Aurica o ia şi o ascunde sub perne. Am găsit odată pâine şi cozonac ascunse. Iar frigiderul nu cred că l-au folosit vreodată”. Ioana Marinescu:
Nici o țară pentru cei bătrâni. Nici în azile
“Doamna” spune că a căutat loc pentru Aurica şi Voicu în azile. “Sunt toate ocupate. Dosarul a fost înaintat prin Primărie. Am încercat la spitalul din Balaci, dar au zis că nu se potrivesc la diagnostic, că acolo au doar paşnici. La Olteni murise cineva, se eliberase un loc, dar alţii au avut prioritate”.
Ioana Marinescu admite că vecinii ei au nevoie de supraveghere permanentă, dar ea, una, nu a găsit pe nimeni dispus să stea zi şi noapte lângă cei doi fraţi. “Atât pot să fac. De Paşti, n-a venit fata, dar m-am dus eu cu friptură de miel cu usturoi verde şi ciorbă de bureţi”.
Aici, la o aruncătură de băț de satul lui Marin Preda, “bureţii” sunt spuma care se ridică la fiert din măruntaiele de miel.
O scurtă plimbare la şosea
Aşezată printre păpădii, pe marginea drumului, Aurica e atentă la “Doamna” ca o şcolăriţă din prima bancă. La un moment dat, dă să se ridice, dar se prăbuşeşte în şanţul năpădit de iarbă.
“Doamna” o priveşte de la distanţa sanitară, „Ce-ai făcut, Aurico? Te-a ameţit soarele. Hai, ridică-te”.
Aurica se zvârcoleşte puţin, oftează, apoi se întoarce pe-o parte şi porneşte de-a buşilea spre poartă. De la poartă, se agaţă de firul ruginit care-o duce spre scările casei. Acolo o aşteaptă Voicu, neliniştit.
“Nu-mi trebuie mie să mă pună primarul pe listă, mai degrabă aş vrea să mor, că mă dor toate”. Până să moară, Aurica se odihneşte puţin.
Discută cu Voicu lucruri de-ale lor. El ţine minte nume, vârste, ani, e memoria ei. Ea îşi aminteşte numai detalii, cum culegea prune cu două găleţi atârnate pe după gât cu lanţuri. Ştie ce fel de struguri făcea butucul de vie din faţa casei, “struguri mari, cu boabe rotunde, negre”. Pe măsură ce îmbătrânim, memoria nu slăbeşte, devine mai puternică decât noi. Alege ce crede ea că merită reţinut. Devine un fel de „Doamna”.
