Nagyne Torok Zsoka practică olăritul de 33 de ani. Speră ca niciodată meseria lui să nu piară, pentru că, spune el, „este dar de la Dumnezeu”. Vasele lui au avut mare căutare la Târgul organizat în Muzeul Satului din Sibiu.
Pentru a-i convinge pe cei care au venit să cumpere vase de lut de cea mai bună calitate, olarul, care a venit din Ungaria, a şi gătit în vase, demonstrând, astfel, că acestea rezistă la temperaturi foarte mari.
„Rezistă la temperatură. Am gătit în aceste vase pentru a demonstra că aceste vase nu sunt doar frumoase, ci sunt şi rezistente. Contează foarte mult materia primă şi, bineînţeles, priceperea olarului”.
Întrebat dacă meseria lui dispare, acesta a spus că tot mai puţini oameni practică olăritul.
„E foarte greu de răspuns la această întrebare. Dacă aş spune că e o meserie pe cale de dispariţie, ar însemna că sunt pesimist. Eu cred că este un dar de la Dumnezeu să practici această meserie şi cu siguranţă vor fi şi tineri care o vor practica”, spune Nagyne Torok Zsoka.
Există un centru de olărit în Ungaria, unde el a învăţat cunoştinţele de bază, apoi s-a perfecţionat singur. Acum, după mulţi ani, a reuşit să impună un stil personal al modului de lucru, al esteticii şi oferă garanţie pentru produsele sale.
Nagyne Torok Zsoka are două fete. Amândouă au talent şi speră ca măcar una dintre ele să preia meseria lui. Dacă nu, tot mai are o speranţă: măcar nepoţii să preia meseria „dar de la Dumnezeu”, pe care el o practică de 33 de ani.
Tot din Ungaria a venit la Sibiu şi Leş Gabor. E unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri olari din Europa. El olăreşte de 46 de ani. Îi place să spună că fiul său, acum în vârstă de 36 de ani, s-a născut în atelierul de lut.
„Primul atelier de ceramică pe care l-am făcut în Baia Mare în 1980. S-a desfiinţat în scurt timp şi atunci în camera copilului am făcut un atelier. Practic fiul meu s-a născut în atelierul de olărie”, a mărturistit Leş Gabor.
Acesta i-a transmis şi fiului său „dragostea de lut”.
„Acum lucrează şi el. Ştie toate zonele de ceramică. Anul acesta am adus la Sibiu ceramică de Turda şi de Vama. Fiecare centru e cu totul aparte. Eu fac din 45 de centre din Trasilvania. Cel mai mult îmi place Bistriţa”, a mai spus Les Gabor.
Pentru fiul lui Les Gabor, dragostea de lut a venit de la sine, dar a trecut prin perioada adolescenţei, în care a vrut alştceva de la viaţă. În olărit, lucrurile merg greu: e nevoie de răbdare, de tenacitate. Trece multă vreme până reuşeşte cineva să facă un vas.
„Fiul meu a început să lucreze la 4 ani. L-am ajutat la roată, ca să se obişnuiască. La 16 – 17 ani, ca tinerii, nu a vrut să facă ceramică. A făcut o şcoală de comerţ. Până la urmă a văzut cum lucrez eu la roată şi cum merg în multe ţări şi el venea cu mine, în Elveţia, în Italia, în Germania şi a început să îi placă. Meseria asta nu o poţi face dacă nu îţ place. Am un nepot. Are doar trei ani şi deja pune mâna în lut şi sper să facă şi el olărit. Mi se pare că ceramica tradiţională a dispărut. Mai suntem 3 - 4 care mai facem ceramică tradiţională. Pot să spun că în ţară mai e Florin Colibaba, în Corunt, dacă sunt 2-3 oalri tradiţionali. Restul sunt comercianţi sau olari care fac ceramică pentru bani, de proastă calitate. E pe cale de dispariţie olăritul. Ceramişti, olari sunt mulţi, nu va dispărea, dar tradiţia e pe cale de dispariţie”, spune Les Gabor.
Olarul crede că unul dintre motivele pentru care tinerii nu se apucă de olărit este faptul că pentru a ajunge să faci un obiect mic e nevoie de mult timp şi de multă răbdare.
„Când eşti copil, când dai prima dată de lut şi lucrezi la roată e foarte interesant. Iese o scrumieră eventual după 2 -3 săptămâni. Pui lutul în centrul roţii olarului şi îţi sare din cauza forţei centrifuge. Foarte mult timp îţi trebuie pentru a învăţa această meserie. După doi ani, eventual, cineva poate să facă o farfurie, o oală mică. E nevoie de foarte multă răbdare, multă muncă. După ani de zile, după 10 ani, nu eşti meşter. Eu fac asta de 46 de ani”, a mai spus olarul plecat din Maramureş.
Un vas de gătit, cu garanţie că nu va crăpa la primul foc, s-a vândut, în Muzeul Satului din Sibiu cu cel puţin 100 de lei.