În fiecare an, pe 14 septembrie, Biserica Ortodoxă sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci, unul dintre cele mai importante praznice ale calendarului creștin. În tradiția românească, această sărbătoare este cunoscută și sub numele de Ziua Crucii și marchează, dincolo de semnificația sa religioasă importantă, un moment de trecere între vară și toamnă. De această zi sunt legate mai multe tradiții, atât religioase, cât și populare.
Cuprins:
Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătorită întotdeauna la aceeași dată, 14 septembrie, indiferent de ziua săptămânii în care cade. Este o zi de post, cinstită de Biserică în amintirea Patimilor și Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos. Deși praznicul vorbește despre suferința lui Iisus răstignit, sensul său este unul al biruinței, astfel că prin jertfa și Învierea lui Hristos, Crucea a devenit semn al mântuirii, al iubirii și al vieții veșnice.
Sărbătoarea din 14 septembrie îi cheamă pe credincioși să cinstească Sfânta Cruce, altarul de jertfă pe care Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit pentru mântuirea lumii.
Potrivit tradiției bisericești, Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a mers la Ierusalim din dorința de a descoperi locurile sfințite prin Patimile, moartea și Învierea Domnului. În urma cercetărilor făcute pe Golgota au fost găsite trei cruci. Crucea Mântuitorului ar fi fost recunoscută printr-o minune, atingerea ei a vindecat o femeie grav bolnavă sau, după o altă mărturie păstrată de tradiție, a readus la viață un om mort.
Vestea aflării Sfintei Cruci a adunat o mare mulțime de credincioși. Pentru ca toți cei prezenți să o poată vedea și cinsti, episcopul Macarie al Ierusalimului a ridicat-o înaintea poporului. Credincioșii s-au plecat în rugăciune și au rostit ”Doamne, miluiește!”. Acest gest de înălțare solemnă a dat numele sărbătorii păstrate până astăzi în calendarul Bisericii.
Praznicul amintește și de readucerea Sfintei Cruci la Ierusalim, după ce fusese luată de perși. Recuperată în timpul împăratului bizantin Heraclius, cinstita relicvă a fost reașezată cu solemnitate în Biserica Sfântului Mormânt.
Tradiția spune că împăratul a dorit să poarte Crucea îmbrăcat în veșminte strălucitoare, dar nu a putut înainta până când nu a renunțat la însemnele puterii și s-a smerit, mergând asemenea lui Hristos. Pilda subliniază un adevăr al vieții creștine, acela că de Cruce ne apropiem nu cu mândrie și slavă lumească, ci cu smerenie, pocăință și credință.
Înălțarea Sfintei Cruci este, așadar, o mărturisire a credinței în jertfa mântuitoare a lui Hristos. Privind Crucea, creștinul își amintește că iubirea adevărată presupune dăruire, că iertarea este mai puternică decât ura și că suferința trăită în legătură cu Dumnezeu poate deveni drum spre lumină.
În lumea romană, răstignirea era una dintre cele mai grele și mai umilitoare pedepse, care se aplica de obicei sclavilor și celor socotiți vinovați de fărădelegi grave. Prin Răstignirea și Învierea lui Iisus Hristos, Crucea a primit însă un sens cu totul nou. Pentru creștini, ea reprezintă jertfa prin care omenirea este împăcată cu Dumnezeu.
Cinstirea Crucii tocmai de aceea nu înseamnă adorarea unui simplu obiect, ci mărturisirea credinței în Hristos Cel răstignit și înviat.
Troparul sărbătorii exprimă limpede această legătură dintre Cruce, mântuire și ocrotirea comunității: ”Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta…”.
În biserici, Sfânta Cruce este așezată la loc de cinste, împodobită de obicei cu flori și busuioc, apoi este purtată sau scoasă spre închinarea credincioșilor, potrivit rânduielii liturgice.
Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre puținele sărbători importante în care Biserica rânduiește post. Faptul că praznicul poate cădea chiar și sâmbăta sau duminica nu înlătură caracterul său de zi de post. Credincioșii se abțin de la alimentele de origine animală și sunt chemați, mai ales, la cumpătare, rugăciune, pocăință și milostenie.
Postul amintește de Patimile Mântuitorului și de jertfa de pe Golgota. De asemenea, postul presupune și stăpânirea mâniei, renunțarea la judecarea aproapelui, împăcarea cu cei cu care ne-am certat și ajutorarea oamenilor aflați în nevoie.
În satul tradițional, data de 14 septembrie era și un reper al calendarului agrar, fiind considerată începutul toamnei. Oamenii observau schimbările din natură, plecarea păsărilor migratoare, răcirea vremii și apropierea perioadei în care viețuitoarele se retrag în adăposturi.
În credința populară se spunea că, de Ziua Crucii, pământul se închide pentru insecte, șerpi și alte vietăți, care se retrag până la venirea primăverii. De asemenea, exista credința că plantele își pierd treptat puterea de creștere, iar cele culese până în această zi păstrează o putere deosebită.
Ziua Crucii mai era numită, în anumite regiuni, Cârstovul Viilor sau Cristovul Viilor. Termenul ”cârstov” provine dintr-o formă veche legată de cuvântul ”cruce”. Denumirea arată apropierea sărbătorii de momentul începerii culesului strugurilor și al pregătirii vinului.
În multe zone viticole, Ziua Crucii vestea apropierea sau începutul culesului viilor. Recoltarea strugurilor nu era privită numai ca o muncă agricolă, ci ca un moment de comuniune, însoțit de bucurie, recunoștință și numeroase tradiții.
În unele sate exista obiceiul ca ultimii struguri să nu fie culeși. Un ciorchine sau câteva boabe erau lăsate pe butuc, ca dar simbolic pentru păsările cerului sau ca semn de mulțumire pentru rodul primit. Aceștia erau numiți ”strugurii lui Dumnezeu”. Gestul exprima respectul față de natură și credința că omul nu trebuie să ia pentru sine chiar tot ceea ce rodește pământul.
În alte locuri, primii struguri culeși erau duși la biserică pentru a fi binecuvântați, apoi erau împărțiți familiei, vecinilor sau oamenilor săraci. Se considera că împărțirea roadelor aduce binecuvântare gospodăriei și viitoarei recolte.
Începerea culesului era urmată de zdrobirea strugurilor și pregătirea mustului. Pentru comunitățile de la sate, această perioadă reprezenta una dintre cele mai însuflețite etape ale toamnei, reunind munca, ospitalitatea și solidaritatea dintre familii.
O tradiție răspândită în mai multe regiuni ale țării este aducerea la biserică a unor flori și plante aromatice. Busuiocul ocupă un loc aparte, fiind asociat, în cultura românească, atât cu binecuvântarea, cât și cu frumusețea, curățenia și ocrotirea casei.
Plantele erau așezate în jurul Crucii sau erau binecuvântate de preot. După slujbă, credincioșii le duceau acasă și le păstrau la icoane. În unele gospodării, busuiocul sfințit era pus în apa animalelor bolnave, în fântâni sau în vasele cu apă folosită pentru spălare. Alteori era păstrat pentru momente grele, împreună cu ramurile primite la Florii sau cu plantele culese la alte mari sărbători.
În tradiția populară se spune că până la Ziua Crucii mai pot fi culese anumite plante medicinale. După 14 septembrie, acestea ar începe să se usuce și să-și piardă puterea. Printre plantele strânse și păstrate se numărau, în funcție de regiune, busuiocul, menta, cimbrul, măghiranul și alte ierburi cunoscute de femeile satului.
În unele zone ale României, de Ziua Crucii se pregătesc alimente de post care sunt duse la biserică și împărțite în memoria celor adormiți. Se pot oferi fructe de toamnă, pâine, colaci, struguri, prune, nuci sau vase cu apă și miere, obiceiurile diferind de la o regiune la alta.
Darurile sunt însoțite de o lumânare aprinsă și sunt oferite rudelor, vecinilor sau oamenilor nevoiași.
Ca în cazul multor sărbători din calendarul popular, oamenii urmăreau vremea din 14 septembrie pentru a încerca să prevadă cum vor fi lunile următoare. O zi rece și ploioasă putea fi interpretată drept semn al unei toamne reci, în vreme ce seninul era asociat cu o perioadă favorabilă culesului.
Plecarea păsărilor călătoare era și ea urmărită cu atenție. Se credea că păsările care pornesc devreme spre țările calde vestesc apropierea frigului. În alte zone, dispariția șerpilor și a insectelor era privită ca dovadă că pământul se pregătește pentru iarnă.
Oamenii din popor credeau că dacă va tuna în această zi de sărbătoare, toamna va fi una lungă. De asemenea, dacă ciorile se adună pe gard, va cădea bruma.
Fiind considerată o sărbătoare mare, Ziua Crucii era respectată prin oprirea muncilor grele. În multe sate nu se lucra la câmp, nu se cosea, nu se spălau rufe și nu se făceau treburi gospodărești care puteau fi amânate. Oamenii mergeau la biserică și petreceau ziua în liniște.
O altă superstiție era aceea că cine muncește de Ziua Crucii va avea parte de pagubă sau boală.
Unele superstiții populare erau legate simbolic de forma crucii. Se evita, de pildă, consumarea unor alimente care au în interior un desen asemănător unei cruci. Sunt amintite usturoiul, nucile, prunele sau pepenii.