Profesor dintr-un sat uitat: ”România de la oraş, cu prea mulţi copii în şcoli, şi România de la sat, cu prea puţini copii în şcoli. Dar copiii sunt la fel, e aceeaşi scânteiuţă în ochi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La Şcoala Gimnazială nr. 1 din Poienarii de Argeş învaţă 60 de copii. Bine camuflată după dealuri cu livezi şi păduri, comuna are în jur de 1.100 de locuitori. La fel ca în numeroase alte zone rurale, şi aici declinul demografic minează perspectiva. Și totuși, o asociație încearcă să le ofere motive de speranță copiilor din sat: a înființat, anul trecut, un club doar pentru ei.“Cele două Românii din educaţie”
Cuprins:
Spre deosebire de şcolile urbane, unde masca şi distanţarea pun probleme, în şcolile de la ţară, conexiunea la internet rămâne principala sursă de nelinişte.
“Chiar cred că sunt două Românii, şi în educaţie”, crede Ioana Ghiga, profesoară la școala din Poenari.
"România de la oraş, cu prea mulţi copii în şcoli, şi România de la sat, cu prea puţini copii în şcoli, cu familii care-şi acoperă mai greu nevoile de bază. Dar în ambele românii, copiii sunt la fel, e aceeaşi scânteiuţă şi în ochii celor din urban, şi în ochii celor din rural", spune profesoara.
Aici, zilele trecute, în jurul unui covor cu emoticoane și apoi afară, la un picnic, o parte dintre cei mici s-au strâns alături de dascăli și voluntari ca să vorbească despre greutățile care-i așteaptă în acest an școlar afectat puternic de pandemie.
În această comunitate izolată, aflată la aproximativ o oră de mers cu maşina de Piteşti, Asociaţia Narada a început să dea o mână de ajutor în educaţie încă înainte de pandemie. La sfârşitul anului trecut, într-o sală de clasă dezafectată, a devenit realitate un vis al elevilor din Poienari: un club numai al lor, pentru tot felul de activităţi.
Visul din cutia de pantofi
Împreună cu profesoara de română Ioana Ghiga, copiii au modelat o machetă a proiectului, într-o cutie de pantofi. Narada a sprijinit strângerea de fonduri şi amenajarea sălii şi astfel au apărut tabla interactivă, tabletele, hărţile, cărţile, cutiile de acuarele şi alte instrumente pentru creat, învăţat şi jucat. Cam 32.000 de lei a costat totul.
Sâmbătă, cu puțin timp înaintea începerii școlii, în jurul covorului cu emoticoane din clubul elevilor, s-au strâns iarăşi dascălii, elevii şi voluntarii de la Narada.
“Dintre cele peste o sută de comunităţi de care ne ocupăm, cea de la Poienari de Argeş e printre primele unde am intervenit, după închiderea şcolilor. Profesorii au făcut un proiect pentru achiziţionarea de tablete şi l-au lansat pe platforma noastră”, spune Andra Munteanu, cofondator Narada.
“Telefoanele le strică vederea”
La început de an şcolar, Andra şi echipa ei au venit în vizită la şcoala argeşeană, să vadă care sunt nevoile copiilor, părinţilor şi profesorilor. “Am vrut să avem o masă, nu bănci, să facem lucruri împreună, nu separat”. Alexandra, 14 ani, le explică oaspeţilor alegerea mobilierului din clubul elevilor.
“Nu sunt destule tablete, şcoala nu se poate face pe telefon”, intervine Ana Maria Ivan, directoarea şcolii.
Ca profesoară de matematică, doamna Ivan îşi face griji că şcoala va intra iar în regim online. “Am aşa un sentiment... Mi-am pregătit tablă acasă, să le scriu... Dar dacă ei se uită pe telefon... Ce matematică e aia pe telefon? Plus că le strică vederea... O să-i vedem la cozi la medicii oftalmologi, peste câţiva ani...”.
Cei de la Narada şi-au propus să pună umărul la dotarea cu tablete a peste 10.000 de elevi, din şcolile unde se aplică scenariul roşu. “E surprinzător pentru noi să vedem că şi aici, la Poienarii de Argeş, unde e scenariul verde, profesorii vorbesc despre revenirea la online”, a mărturisit Andra Munteanu.
Timp de doi ani, doamna Ghiga a predat la Poienarii de Argeş prin programul Teach for Romania. După ce s-a încheiat contractul, profesoara de română a ales să lucreze în continuare cu elevii de la şcoala ascunsă printre dealuri.
Am ore şi la o şcoală din Piteşti, nu mi-e uşor să fac naveta şi să vin la Poienari. Dar mi se pare important să ducem la capăt proiectele începute aici.Ioana Ghiga, profesoară:
Pe copiii din Poienari, doamna Ghiga a încercat să-i deprindă să pună întrebări, să fie curioşi, îndrăzneţi, liberi în gândire. Şi sinceri. De pe covoraşul din clubul elevilor, întâlnirea s-a mutat în locul numit “poieniţă”. La vreun kilometru de sat, în curtea unei biserici monument istoric, gazdele au aranjat pături şi măsuţe pentru un picnic.
Doamna Ghiga a făcut tocăniţă, doamna Neli, învăţătoarea, a adus prajilă, un fel de mămăligă cu iaurt şi ou. Mămicile au cărat coşuri cu struguri şi alune de pădure, tăvi cu tarte, sticle cu apă, bidoane cu cafea, dezinfectant.
Cele 13 vaci ale Alexandrei
Ca să ajuţi, trebuie întâi să înţelegi. Să înţelegi că, înainte de a pleca la şcoală, Alexandra se ocupă de cele 13 vaci ale familiei. “Am avut mai multe, dar s-a îmbolnăvit tata şi de atunci…”. Fetiţa blondă şi îmbujorată povesteşte că de mică, de la 5 ani, a învăţat să aibă grijă de animalele din gospodărie. “Să le pun fân, să le dau apă, să le curăţ, să le mulg”.
Nu e o muncă silnică, e o muncă pe care Alexandra o face cu plăcere. Ar vrea să devină medic veterinar. Până atunci, de când a început şcoala, se trezeşte cu o oră înainte, la 6.00, să se ocupe de vaci.
Împreună cu voluntarii de la Narada, au venit şi câţiva antreprenori, care vor să se implice în proiectele educaţionale din Poienari. Discută cu copiii şi uneori fac ochii mari, dau din cap şi nu mai ştiu ce să mai întrebe.
Nicoleta a trecut în clasa a VI-a. Ea are grijă de cei trei frăţiori mai mici. E om de bază în casă şi se bucură că mama ei, deşi mamă vitregă, contează pe ea pentru o treabă atât de importantă. Când stă cu fraţii mai mici, Nicoleta nu are timp de nimic altceva, nici de teme, dar feţişoara alungită de elf i se luminează când povesteşte despre ei.
Timpul educaţiei nu e tot timpul pentru copiii de la ţară. La evaluarea naţională din acest an, de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Poienari, patru elevi au obţinut medii peste cinci, din şase elevi înscrişi.
Să iei un copil de la coada vacii şi să-l muţi cu pix, hârtie şi bagaje pe băncile unui liceu şi, mai departe, în amfiteatrul unei facultăţi sună a proiect SF. Dar SF-urile bune, la fel ca poezia, nu fac decât să anunţe viitorul.
Inspiraţie, expiraţie, doar în recreaţie
Pe pajiştea uscată de lângă biserica veche, Denis, 9 ani, vorbeşte despre visul lui de a construi “roboţi care să ajute”. Prietenul lui, George, are un plan mai modest: “să-mi cumpăr maşină şi să stau mai mult pe-acasă”. Dar până atunci, trebuie să se concentreze pe purtat masca în timpul orelor. “Regula e bună, e foarte bună”, admite Denis, “dar nu văd cum o să stau cu masca lipită de nas atâtea ore. O să exersez”.
Singurul care întrevede o soluţie e Andrei, colegul lor: “O să ies pe hol în pauză, o să ridic masca, să pot respira un pic, apoi o pun la loc”. “Cu mască e rău. Dar va fi şi mai rău să nu ne putem juca în curte, cu prietenii. O să ne jucăm de la depărtare, prin pase, presupun”, oftează puştiul.
Doamna Ghiga şi doamna Ivan urmăresc, pe deasupra măştilor, scânteiuţele din ochii copiilor. În anii la catedră, le-au văzut pe unele luminând statornic, pe altele pâlpâind şi abandonând în întuneric. Aşa pândeau, pe vremuri, oamenii din Poienari grăunţele de aur sclipind în apele Topologului, râul care trece prin comună.
Sunt cazuri numărabile de elevi pentru care nu e nimic de făcut. Copilul calcă pe urmele trudnice ale părinţilor, în ciuda oricăror eforturi de a-i ridica privirea peste orizont.
Dar drumul lung al educaţiei nu e despre statistici. Nu de tablete e vorba sau de digitalizare în ceasul al treisprezecelea. E vorba despre a înlocui abstracţiunile din listele oficiale cu realitatea din teren. De a traduce numărul de tablete în numărul de copii care au o şansă în plus în viaţă.
La Poienarii de Argeş, la umbra unui monument de secol XIX, din lemn de stejar, copii, dascăli şi voluntari au luat o gură de aer şi o tradiţională lingură de prajilă (omletă), să capete energie înaintea unui nou urcuş. Nu va fi un an uşor, dar nici nu prea au existat astfel de ani în istoria şcolilor din satele româneşti.
