La Dărmănești, Bacău, jocul ursului datează de secole. Tradiția nu exclude boxele, inspirația de pe YouTube și mersul cu metroul în Capitală: “Urșii mei nu trebuie tunși, numai cheptănați și unși!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt 13 cu toții, nouă puști și patru adulți. Vin din comuna Dărmănești, Bacău. Șeful lor e Cosmin, care a preluat ștafeta de la părinți. “De mic copil, de la cinci ani, toate Crăciunurile le-am petrecut la București, colindând cu grupul, cu tata. Acum, că el s-a dus, mi-am făcut grupul meu”, spune bărbatul, care lucrează în construcții, în străinătate, când nu merge la colindat.
Cuprins:
Au venit în București cu o săptămână înaintea Crăciunului, au închiriat un apartament cu două camere, în cartierul Tei. Soția lui Cosmin, Mădălina, e și ea parte a grupului. E o femeie voinică, cu părul strâns în coadă, fără alte podoabe decât fluierul cu care ține ritmul colindelor.
Ea lucrează tot în străinătate, la munci sezoniere. “La o fabrică de hrană de animale din Cehia, găsim oricând de lucru. 7,2 euro pe oră. Cine îți dă atât la noi? Doar că miroase acolo, iar când plouă, miroase și mai tare, nu mai pui gura pe mâncare la pauză. Am fost și în Spania, la cules de nectarine, de piersici, de piersici Paraguay, din alea turtite. Stăm două-trei luni și ne întoarcem”.
“Ursul meu de la Bacău” la purtat este cam greu
Cosmin și trupa lui fac repetiții încă din noiembrie. Repetă cântecele vechi și învață cântece noi, de pe YouTube. Singurul neschimbat e dansul ursului. Dans cu tobe, cu poveste cântată, “Foaie verde de dudău, / Ursul meu de la Bacău, / A venit la dumneavoastră, / Ca să joace o ursărească”.
Urșii lui Cosmin sunt doi, unul mai mic, cu blana cam roasă, unul mare, fioros, care hibernează într-un sac de plastic. E greu de purtat blana?
“Cam greu”, spune, Anton, un vlăjgan de 18 ani, care poartă ursul mare. Ursul mic e purtat de Alexandru, un pitic de 11 ani, cu freză punk, sau de Somna, o fată de 15 ani, care zâmbește sfioasă.
Și nu e doar greutatea costumului, ci și oboseala mersului prin cartiere, cu tramvaie, cu autobuze, cu metroul. E altă lume la București, cu alte reguli. Copiii de sub comanda lui Cosmin sunt și speriați, și încântați de atâtea lumini și atâta necunoscut, pe care nu reușesc să-l descifreze din mers. Pentru ei, mersul la colindat seamănă cu o excursie cam extenuantă.
“Nu avem voie să ieșim singuri pe stradă, noi, copiii. Mi-ar fi și frică să ies. Dar e frumos în București”, șoptește Somna, privind de la balconul apartamentului din Tei zecile de mașini cu zeci de faruri, curgând printre alte mașini, parcate, cu spinările lucind de ploaie.
Bogații închid geamul și cheamă poliția
Când plouă, nu ies la cântat, că nu ies nici oamenii prin oraș. “Și așa, atât de rău ca anul ăsta nu cred că a fost niciodată”, oftează Cosmin. Într-o zi bună, grupul adună câteva sute de lei. Din care se scad cheltuielile, cu drumul, cu mâncarea, cu adăpostul.
Într-o zi rea, se trezesc cu poliția locală, cerându-le autorizațiile la control. Cosmin are de toate, aprobări de la părinții copiilor, autorizații de la Primăria Dărmănești, un mănunchi de hârtiuțe pe care le scoate dintr-un ghiozdănel cu Elsa și Ana, când îl abordează oamenii legii. Buclucul cu poliția se întâmplă, de obicei, în cartierele spilcuite ale Capitalei. Acolo oamenii rar scapă câte-o para printre storurile temeinic trase.
“Nu prea ne mai cheamă lumea să le facem cântare în fața ușii la apartament. Anul trecut, ne-a chemat Florin Salam, ne-am dus la el în curte, a ieșit mama lui și ne-a dat câte 6 lei”, își amintește Cosmin.
Da, nu e cazul pentru solidaritate de breaslă. Ursăritul nu e show-biz.
“Nu te îmbogățești din colind, e bine dacă îți scoți cheltuiala și rămâi cu bani de buzunar pentru copii”. Dar nici n-ar putea face altfel Cosmin, să rupă lanțul. E ca și cum și-ar trăda neamul. Are zece frați și trei dintre ei au propriile formații de colindători.
Din bucătăria apartamentului-cantonament ies aburi de ciorbă. Mădălina aruncă tacâmuri de pui într-o oală mare de inox, ceva zarzavat, cartofi, morcovi, tăieței. Oala aceea clocotind e un fel de epicentru al casei. Copiii sunt flămânzi, stau ghemuiți pe saltele și își trec timpul ascultându-l pe Gheorghe, improvizând strigături. Gheorghe are 46 de ani, e văcarul satului și nu-l întrece nimeni la urături cu dedicație. Oamenii îl cheamă pe la nunți și cumetrii să strige frumos, pe la mese, la începutul petrecerii.
“Ursul meu din Spania”
Bucureștiul îl stânjenește pe Gheorghe, “prea multă lume”, abia așteaptă să se întoarcă la gospodăria lui. Copiii pun o horă moldovenească pe telefon, de pe YouTube, iar bărbatul se ridică în picioare, își scoate căciula de miel de parcă ar fi o figură de menuet și, cu cealaltă mână la spate, începe să bată ușurel pasul în cerc.
“Urșii mei nu trebuie tunși, numa’ cheptănați și unși, cu unsoare din butoi, să nu facă păduchioi”.
Aurelian și Ștefan au amândoi 14 ani și sunt colegi de clasă. Ei poartă boxa. “Degeaba ai boxă, dacă nu știi a colinda, tot o dai razna”, spune Mădălina, din cadrul ușii dormitorului comun. Din grup fac parte și Anamaria, de 12 ani, Claudia, de 14 ani, Alexandra, de 17 ani, Renata, de 16 ani, și Ion, de 21 de ani.
Cei mai mărișori știu deja ce vor face la anul: pleacă în Spania, la muncă. Așa fac mai toți tinerii din Dărmănești. Dar, o dată pe an, se întorc, precum fiii risipitori, îmbracă pielea ursului din pădure și umblă prin micul Babilon, să dea vestea cea bună. “Joacă, joacă, moș Martine, că-ți dau miere de albine, / Ursul meu din Spania l-am adus cu sania!”.
Mădălina apucă oala înmiresmată cu două ștergare și o ridică de pe aragaz, peste captele mulțimii de admiratori cu linguri, mândră de parcă ar fi vânat un animal magic. Pune cu polonicul ciorbă în zeci de fafurii și castroane. Într-un sfert de oră, într-o tăcere ritualică, ciorba se evaporă, lăsând pe margine gâturi mărunte de pui și alte oase temeinic curățate, ca în vitrinele de la Antipa.
Crăciunul în Pantelimon și Berceni
Orașul cel mare are tot ce-ți poți dori, de-a valma. Dar nu are timp, e grăbit în toate direcțiile, mai ales în zilele de sărbătoare.
În ziua de Crăciun, Cosmin și ai lui au plecat de dimineață la colindat. N-au vrut să se mai ostenească prin cartierele bogaților, au mers la sigur. În Pantelimon și în Berceni. Cartierele cu blocuri vechi, netencuite, cu șiruri de cârnați prin balcoane, la concurență cu veșnicele șiruri de rufe. O femeie între două vârste s-a oprit și s-a uitat la colindători cu ochii în lacrimi. “E frumos... Tare frumos...“.
Nu poate spune în vorbe ce o emoționează, că îi amintesc de ceva îndepărtat, precum copilăria, sau că-i amintesc de propriii nepoți, plecați în țări străine. Femeia le întinde urătorilor o bancnotă de zece lei și mai stă să asculte un cântec.
De la ferestre care nici nu visează la reabilitare, oamenii aruncă bani spre colindătorii lui Cosmin. Unele bancnote se opresc în colțul crengilor și e nevoie să scuturi pomul, să le prinzi. De la “turnurile” din Berceni, locatari ingenioși prind banii în cârlige de rufe și îi coboară cu o sfoară, până în palmele copiilor din Dărmănești.
Da, ziua de Crăciun a fost o zi bună pentru colindătorii lui Cosmin. Fără priviri dușmănoase, fără ploaie, fără înghesuială în metrou. Doar o petardă, lansată de un copil, a spart pentru moment muzica sărbătorii.
Dar boxa și alaiul ei credincios au alunecat mai departe pe asfaltul decorat cu gropi. Când îi lua frigul pe copii, Gheorghe dădea tonul de horă. Spre seară, s-au tras istoviți la apartamentul din Tei. I-au făcut o cântare și proprietarului, apoi au împărțit frățește banii și cozonacii primiți pe drum. A doua zi, au încălecat pe un cal de fier, de la Gara de Nord, și s-au întors acasă, unii dintre ei, doar pentru scurtă vreme.
Peste 2.000 de colindători, veniți din toate colțurile țării, au bătut Bucureștiul în perioada Sărbătorilor.
