Profesorul Marian Popescu, care în 2012 a condus Comisia de Etică din UB ce a demonstrat plagiatul lui Victor Ponta, explică cine a contribuit la transformarea fraudei academice în vârful unui aisberg numit impostură, care sunt consecințele, dar și ce ar mai fi de făcut pentru generațiile viitoare.

Profesor asociat la Universitatea din București (UB) și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Marian Popescu a înființat, în 2017, Centrul pentru Integritate CARFIA. Organismul are, printre altele, misiunea de a oferi comunității academice modele de bune practici privind prevenția fraudei și plagiatului.

„Plagiatul se poate dovedi la fel ca și furtul unui portofel, ca și devalizarea unei bănci, ca și furtul unei linii melodice sau ideea unui serial de desene animate”, spune Marian Popescu în interviul pentru Școala 9.

„Mă îngrijorează că politicul nu pune preț pe verticalitate morală”

Libertatea: Domnule profesor, cum vă simțiți, ca om care a muncit pentru a-și obține pe merit toate calificările, când vedeți că unii dintre cei ajunși în fruntea țării au primit titluri științifice pe baza unor lucrări plagiate?
Marian Popescu: Nu mă simt bine! Pentru că îmi pasă de ce se întâmplă în educație. Mă îngrijorează că, adesea, politicul nu pune preț pe competență, pe verticalitate morală. Dar cel mai mult mă îngrijorează că mulți dintre managerii școlii, precum și mulți dintre colegi și colege, atât din preuniversitar, cât și din universitar, nu pun preț.

Recomandări

20 de ani de discursuri împotriva „asistaților” social. Un student român la Cambridge a cercetat cine sunt politicienii și partidele care au atacat oamenii vulnerabili ca să mobilizeze electoratul

– De ce spuneți asta?
– Poate generalizez nepermis, dar ca să nu generalizăm nepermis ar trebui să cunoaștem, faptic, realitatea etică a școlii. De ce am ajuns aici? Ce fac universitățile de la noi, inclusiv cele mai bune, pentru a cunoaște această realitate, astfel încât – în caz că ea se dovedește dezastruoasă – să conceapă și să urmărească punerea în aplicare a unei culturi etice și de integritate în școală? Asta dincolo de regulamente, coduri de etică, care sunt utile dacă sunt bine făcute, dar care determină foarte puțin noi comportamente bazate pe asumarea valorilor morale.

Universitatea românească e încă în zodia mimatei inocențe, a ignorării sau, cel mai rău, a indiferenței față de furtul intelectual.

– Dumneavoastră ce soluții vedeți pentru a diminua, dacă nu chiar a opri, această practică a plagiatului?
– Cred că fenomenul plagiatului trebuie abordat din perspectiva redimensionării actului educațional. Insistența pe plagiat închide discuția, căci prea mult se insistă pe fapt și mai puțin pe consecințe. Sau, cum se întâmplă de multe ori, folosit politic, plagiatul concentrează atenția pe persoana plagiatorului. Cei care plagiază o fac pentru că «sistemul» le-a permis, i-a încurajat chiar, nu le-a oferit consistent și motivant calea onestă a muncii în școală.

Recomandări

Ochii minții. Un tânăr nevăzător transformă maseurii în IT-iști: „Suntem doar șase programatori, masajul este meseria principală”

Subfinanțarea cronică a educației și cercetării în România nu e deloc de neglijat. Dimpotrivă. Oricât de multe și aspre ar fi măsurile ce se pot lua, optimist e – cu condiția să facem ceva cu cap – să avem în vedere restrângerea fenomenului, dacă vrem să-i cunoaștem dimensiunile. Iar asta se face prin cercetări, sondaje etc.

Să nu uităm că natura umană nu s-a schimbat: iubim, suferim, furăm, ajutăm, ne autodistrugem în moduri neschimbate de multe secole. Să fii cinstit nu o poți face decât într-un singur fel, să furi o poți face în nu știu câte feluri.

Școala, dacă nu se schimbă, prelungește, în condițiile culturii digitale, insecuritatea cunoașterii, neîncrederea în știință, în ideea de competență și putere de a privi spre lumea de mâine.

Plagiatul, vârful unui aisberg numit impostură

– Domnul Nicolae Ciucă este al treilea premier, după Victor Ponta și Mihai Tudose, acuzat de plagiat, au mai fost și alți demnitari cu funcții importante acuzați de plagiat. Ce ne arată acest lucru?
– Că plagiatul a devenit vârful unui aisberg numit impostură.

– Și cum s-a ajuns la acest aisberg?
– S-a dezvoltat în timp din cauza a trei factori, cred:

Înlocuirea, adesea, a fondului cu forma sau inapetența de a da consistență noilor dezvoltări ale școlii – imediat după 1989 și, apoi, după semnarea acordului de la Bologna, în 1999;
Mărirea accelerată a numărului de furnizori de educație, în special universități, fapt care a determinat o inflație tradusă în slăbirea calității și anemierea fundamentului etic al școlii;
Birocratizarea excesivă a procesului educațional, care a dat „consistență” inflației, a determinat dezvoltarea unui mecanism al complicității la nivelul top managementului și al decidenților, și tot mai slaba acoperire valorică a diplomei de studii, cu consecințe majore asupra pieței muncii.

Recomandări

Oamenii lui Ciolacu. Conducerea PSD Buzău și partenerii lor de viață sunt angajați la stat în proporție de 92,3%. Media pe țară e 22%

Valul de plagiate revelate din 2012 încoace a subminat încrederea în școală. Poate pe nedrept. Vehicul fundamental, alături de cercetare, al proceselor de cunoaștere într-o societate, școala își vede atacată – în absența unei viziuni care să privească spre lumea de mâine – însăși misiunea sa de a forma modul de a se exprima al tinerilor ca putere de judecată, cuprindere a fenomenelor, comunicare adecvată cu sine și cu ceilalți.

Complicitatea la nivel înalt

– Ar ajuta în vreun fel dacă în astfel de situații ar exista luări de poziție mai ferme din partea președintelui Iohannis și a Ministerului Educației?
– În ciuda evidențelor, produse mai degrabă de jurnaliști de investigație sau, rar, de vreun verdict al vreunei comisii de etică sau al vreunei structuri cu atribuții privind plagiatul, acțiunile celor doi pomeniți reflectă complicitatea.

– La ce vă referiți?
– De pildă, președintele l-a aprobat, din nou, în funcție pe actualul ministru al educației, acela care are tristul „privilegiu” de a fi favorizat, prin impuneri legislative, plagiatorii. Nu uităm, desigur, cazul Ponta, ordine de ministru care mimează preocuparea pentru etică, tocmai el (în decembrie 2014, ministrul educației Sorin Cîmpeanu a inclus în Legea educației o prevedere care asigura dreptul de a renunța voluntar la titlul de doctor, n.r.)!

Nici președintele, nici ministrul nu sunt în stare de poziții mai ferme. Mi-aș fi dorit să fie măcar ferme, dar nu a fost cazul. Situația președintelui e, în context, hilară, căci domnia sa a patronat marele proiect național „România educată”, în urma căruia școala românească nu dă semne că s-ar schimba.

Oamenii aceștia și alții asemenea lor par să nu înțeleagă că nu e nevoie să te invadeze Moscova. O faci tu, lăsând sau contribuind la devalorizarea școlii.

Cu copii, adolescenți, tineri și tineri adulți cărora școala nu le dă combustibilul necesar rațiunii, minții și sentimentelor. Ideea de apartenență, de încredere în limba pe care o vorbesc, de civilizație a relațiilor interumane pare un fum care dispare la prima pală de vânt. De ce fură sau plagiază mii și mii de elevi, studenți și nu știu câte cadre didactice? Poate pentru că nu mai cred în valorile compromise de școală.

– Așadar, spuneți că există o complicitatea între sfera politică și cea academică, iar ea contribuie la existența fenomenului plagiatelor în România?
– Complicitatea există, s-a creat în timp. Extinderea fenomenului e și „opera” unor miniștri ai educației care au „îmbolnăvit” corpul școlii creând, de pildă, școli de noxe academice, așa cum Emilia Șercan dezvăluie de ani buni. E vorba de un titlu care, pentru „ciocoii noi”, înseamnă medalia socială a „deșteptăciunii”, alături, firește, de beneficiile de care se bucură – indemnizație, acces în Barou, promovare pe post etc.

Interviul integral, pe Școala 9.

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro