Pufuleți, eugenii și mici în Spania. Magazinul românesc, locul în care românii din diaspora își alină dorul de casă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O familie din județul Arad a deschis acum 15 ani o carmangerie românească în orașul Burriana din estul Spaniei.
Cuprins:
- Savarine și merdenele la malul Mării Mediterane
- Steagul, icoanele și harta, parte din decorul românesc
- Livezi de portocali și muzică populară din Bihor și Arad
- Statul spaniol îi ajută pe micii antreprenori
- “Nu mai aveam nimica de făcut decât să plec“
- “Niciodată nu zicem că nu ne mai întoarcem“
- Casa de 100.000 de euro în care nu locuiește nimeni
- Românii nu vin la Carnicería Caraiman a soților Rezban pentru că n-ar găsi ce le trebuie la supermarketurile spaniole, ci pentru că aici se simt “acasă”.
- Copiii Monicăi și ai lui Florin Rezban studiază în Spania și îi ajută pe părinți la magazin în vacanțe și de sărbători.
- Bunica Susana face naveta România-Spania să își vadă copiii și nepoții și să le dea și ea o mână de ajutor. “De multe ori stau și mă hod la televizor și când cântă câte o cântare de străinătate, de nepoți, lăcrimez oleacă”.
Monica Rezban cântărește salamul Victoria, îl împachetează în hârtie și-l întinde clientei. Nu mai are costiță afumată și femeia pare dezamăgită: ar fi vrut să gătească o fasole cu afumătură.
Monica îi spune că a primit un cozonac foarte bun, poate să-l “probeze“ dacă vrea; mălaiul e din Spania, dar e grișat și fierbe repede, iar cele mai “căutate“ murături sunt cele rusești. Clienta se plânge că e sleită de muncă: face curățenie la mai multe familii de spanioli și seara, când se întoarce acasă, nu mai e în stare de nimic.
Monica o ascultă și dă din cap. “Săptămâna trece repede“, îi spune. “Vine weekendul și te odihnești”.
Știe că românii care își fac cumpărăturile la Carnicería Caraiman, deschisă de ea și de soțul ei, Florin, își doresc să audă românește și să vorbească despre necazurile lor. Să cumpere crenvurști, mici, bere Timișoreana, apă Borsec sau brânză telemea, să discute politică (“Dacă mai rămâne PSD-ul la putere, o să ajungem și noi ca Venezuela“, spune un bărbat), să povestească ce mai e pe-acasă (părinții sunt bătrâni și bolnavi) și cum e la muncă (unii lucrează cu acte, alții la negru, o femeie care îngrijește bătrâni își caută de lucru).
Savarine și merdenele la malul Mării Mediterane
Românii nu vin la magazinul familiei Rezban din Burriana pentru că n-ar găsi ce le trebuie la supermarketurile spaniole, ci pentru că le e dor. Iar gusturile și mirosurile de pe rafturi – mezelurile, pufuleții, eugeniile, șampania Angelli și sucurile Frutti Fresh – le aduc aminte de “acasă“ și le dau sentimentul unei comunități.
Îi ajută să-și păstreze identitatea etnică și să nu se simtă sufocați de o limbă și de o cultură în care au ales să trăiască, dar în care unii nu se regăsesc.
În provincia Castellón din Comunitatea Autonomă Valencia trăiesc peste 38.000 de români, iar cei mai mulți sunt în Castellón de la Plana, unde e Consulatul României.
Lucrează în construcții sau la curățenie, sunt doctori, funcționari publici, cerșetori sau consilieri la Primărie. În localitățile de aici găsești biserici, magazine și restaurante românești, cofetării și patiserii unde poți mânca savarine, ecleruri, merdenele și langoși.
În Burriana, un oraș din provincia Castellón cu peste 34.000 de locuitori, trăiesc 2.228 de români. Orașul e înconjurat de plantații de portocali și are 15 kilometri de plajă: din centru până la mare faci un kilometru și jumătate.
Steagul, icoanele și harta, parte din decorul românesc
Carnicería Caraiman din Burriana arată ca un magazin românesc dintr-un oraș de provincie. Rafturi cu produse românești sau cu produse consumate de români, cum e Fanta de struguri pe care Monica spune că n-o găsești în Spania, prafuri pentru prăjituri de la Dr. Oetker, sticksuri Croco, pernițe umplute de la Viva și snackuri Lotto.
Îți sar în ochi steagul românesc de pe perete, icoanele și o hartă mică a României. Pe raftul din spatele vitrinei frigorifice, unde servește Monica, steagul Spaniei și încă un steag al României. Televizorul merge în surdină pe Digi24.
Miroase a cârnați și a usturoi. Florin, soțul Monicăi, prepară crenvurștii în laborator, în încăperea din spatele magazinului. Toate mezelurile pe care le vând sunt făcute de ei – toba, costița afumată, parizerul, salamurile, slănina – și costă în jur de șase, șapte euro kilogramul. În fiecare dimineață, primesc carne proaspătă de la o măcelărie spaniolă și o procesează în laborator. Săptămânal, vând în jur de 1.000 de kilograme de produse din carne.
Cei mai mulți clienți sunt români, dar la magazin vin și ucraineni, bulgari, ruși, sârbi, lituanieni, polonezi, sud-americani (cărora le place afumătura) și câțiva spanioli însurați cu românce. Monica îmi arată ce produse preferă fiecare: conservele de pește rusești, telemeaua bulgărească, castraveții murați rusești îmbuteliați în Germania.
Livezi de portocali și muzică populară din Bihor și Arad
Monica, 46 de ani, și Florin Rezban, 50 de ani, locuiesc în Castellón de la Plana și în fiecare dimineață se trezesc la 7.00 și își beau cafeaua, la fel ca spaniolii, într-un bar din apropierea casei lor, care se numește La Crème.
Mănâncă un croissant sau o felie de pâine prăjită, apoi pornesc spre Burriana și fac un sfert de oră cu mașina. Trec pe lângă livezile de portocali și ascultă muzică populară din Bihor și Arad, pentru că satul în care s-a născut Monica e chiar la granița dintre cele două județe.
Copiii lor sunt mari acum: Daniel are 18 ani și studiază contabilitatea la un colegiu din Castellón de la Plana, iar Melisa are 21 de ani și e studentă la Istoria Artei, în Valencia. Amândoi vin să-i ajute la magazin în vacanțe și de sărbători.
De două luni, a venit în vizită la ei bunica Susana, mama Monicăi, din Stoinești, județul Arad.“Tăt anul vin să-mi văd nepoții, fata, jinerele, pe tăți“, spune ea. “Mă duc singură, cu avionul“.
Bunica are 74 de ani și poartă vestă de lână, șorț și batic. Vorbește cu un puternic accent arădean care o să-mi dea de furcă. Fratele Monicăi o duce la aeroport în Timișoara, iar Florin o așteaptă la Valencia.
De multe ori stau și mă hod la televizor și când cântă câte o cântare de străinătate, de nepoți, lăcrimez oleacă Bunica Susana
Bunica Susana stă pe un scaun în laboratorul din Carnicería Caraiman și curăță kilograme de usturoi pentru mezeluri. Cojile îi alunecă din șorț într-o cutie care ține loc de gunoi. “Știi cum îi când pleacă copiii, cu durere“, spune ea.
Ne depărtarăm deolaltă. O zis că nu stă mult și se-ntorc ‘napoi. Și-apă’, după ce Florin o venit aíce – o fo’ trei ani – o zis că să vină Monica la el să vadă: dacă-i place, o să steie și ea, dacă nu, o să vină ‘napoi. O fo’ micuț copilașul, numa’ doi ani avé, și fata avé patru ani și jumătate, merea la grădiniță. Eu îi duceam.Monica o șezut trei luni, dup-aia o venit acasă și zice: «Mă duc și eu cu copiii». El lucra cu o mașină care transporta oamenii la muncă, se câștiga bine pe timpul ‘cela. «Eu, fata mea, te lăs dacă vrei.» O zis că se-ntoarce. Da’ o văzut că se câștigă, s-o apucat de treburile aistea și-o dat fata la școală toamna.N-am cuvinte să-ți explic durerea: lăcrimi. De când venea iarna și se micea ziua, venea bărbatu-meu în tăt anul la ei să ducă copiii la grădiniță. Îl trimiteam pe el: «Du-te, tu, că eu acasă mă descurc cu ele tăte, și cu mâncarea, și cu animalele». Aveam cai, vaci, porci, oi. Ședea câte tri luni.Acum șase ani, soțul a murit, am rămas singură. Mi-i dor de ei. De multe ori stau și mă hod la televizor și când cântă câte o cântare de străinătate, de nepoți, lăcrimez oleacă. Și iacă așé.
Statul spaniol îi ajută pe micii antreprenori
E ora prânzului și toți sunt obosiți pentru că lucrează fără pauză de azi-dimineață, iar ziua de muncă se încheie abia la 9 seara. Se apropie weekendul, când au cea mai mare vânzare, și trebuie să afume costița, să facă salamul de vară și parizerul. Crenvurștii sunt deja în cuptor, iar Florin pregătește carnea tocată pentru următorul produs. Monica e într-un du-te-vino continuu între magazin, unde servește clienții, și laborator, unde-l ajută pe Florin.
Cel mai bun prânz îl mâncăm pe un dulăpior care ține loc de masă, în jurul căruia ne strângem toți: eu, Cosmin, Monica, Florin și bunica Susana. Monica a fiert broccoli, fasole verde, cartofi și morcovi proaspeți, pe care i-a primit de la un român care cultivă legume la el în curte. Noi mâncăm cu poftă crenvurști cu muștar de Tecuci. Cosmin cere și o ceapă verde.
La fel ca toți românii care și-au deschis o afacere în Spania, Florin ne povestește cât de simplă a fost birocrația. Statul spaniol îi ajută, nu-i încurcă pe micii antreprenori.
Florin a plecat prima oară din țară în 2000, în Germania, iar un an mai târziu a venit în Spania, unde a lucrat în construcții, a cules portocale și struguri. A locuit împreună cu alți români, în apartamente înghesuite, unde stăteau câte 10-12 și dormeau pe jos, pe saltele. Când a început să câștige mai bine, s-a mutat singur și a chemat-o pe Monica, împreună cu copiii.
“Nu mai aveam nimica de făcut decât să plec“
„Noi, când am venit aici, nu aveam pe níme, nici un frate, nici un verișor, nici o cunoștință de la noi din zonă“, spune Monica. “Îți lipsește. De multe ori zici că și un cățel ai vrea să-l vezi de la tine din ogradă“.
Florin lucrase la o mezelărie în Germania și atunci i-a venit ideea să facă ceva similar, mai ales că în Spania îi lipsea mâncarea românească. S-a interesat la primărie câți români sunt în zonă (mii de români) și, în anul în care a venit Monica, au deschis Carnicería Caraiman.
Florin și Monica locuiau în Ineu, într-o garsonieră cumpărată prin programul ANL pentru tinerii căsătoriți. Deși lucrau amândoi – Florin la un service auto, iar Monica într-o fabrică de croitorie –, reușeau cu greu să-și plătească ratele pentru garsonieră.
Monica mergea la sfârșit de săptămână în Ungaria și vindea în piață ațe, chiloți, sutiene, maiouri și geci de fâș. Pleca dimineața și se întorcea seara. Uneori, își lua câteva zile libere și mergea în Turcia, de unde aducea aur, covoare și geci de piele, pe care le vindea mai scump în România. Din Polonia cumpăra pantofi și materiale textile.
Când s-a născut Melisa, n-a mai putut să alerge dintr-o parte în alta. A început să-i ajute pe părinții ei, care se ocupau cu agricultura și vindeau boia. Ea și Florin cultivau varză, pe care o puneau la murat și apoi o vindeau în fața Spitalului de Psihiatrie.
“Nu mai aveam nimica de făcut decât să plec, ultimul lucru“, spune Florin.
Nu mai puteam să plătesc ratele pe care le aveam la bloc. Trebuia să ne ajute socrii, nu eram pe picioarele mele. Lipsurile financiare m-au dat afară din țară. Aș fi făcut orice ca să găsesc de muncăFlorin
“Niciodată nu zicem că nu ne mai întoarcem“
Florin a crescut în satul Clit din județul Arad și, în clasele primare, mergea câte 10 kilometri dus-întors până la școala din Hășmaș. A făcut o școală profesională de lăcătuș-mecanic ca să se poată angaja. La 16 ani lucra și făcea liceul la seral.
Și-a dorit ca Melisa și Daniel să nu treacă prin ce a trecut el. La începutul anilor 2000, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, mulți români își lăsau copiii acasă, dar Florin i-a adus în Spania. “Vedeam cum sunt școlile și grădinițele de aici și știam cum sunt școlile din România“, spune el. “Același liceu agricol care era și pe vremea mea, aceiași profesori, veceul în curte“.
Când au venit în Spania, Daniel avea doi ani și jumătate, iar Melisa, cinci. Au învățat repede spaniola și valenciana, pe care le vorbesc ca niște nativi. Au mers la comedor, un program de afterschool de stat unde copiii mănâncă, își fac temele și participă la diverse activități.
Deși sunt mai mult spanioli în gândire decât români, copiii nu vor să ceară cetățenia spaniolă (România și Spania nu au acord privind dubla cetățenie și ar trebui să renunțe la cea română). În familie s-a discutat despre această posibilitate doar atunci când Daniel s-a gândit să dea admitere la Poliție, unde e o condiție obligatorie să fii cetățean spaniol.
Familia Rezban a votat la toate alegerile pentru România, cu excepția europarlamentarelor de anul acesta, când Monica, Florin, Melisa și Daniel au stat șase ore la coadă în fața Consulatului din Castellón de la Plana și n-au reușit să voteze.
Casa de 100.000 de euro în care nu locuiește nimeni
În ultimii 10 ani, au construit la Ineu o casă “ca un palat“, în care au investit 100.000 de euro. Când și-au dat seama că viața lor e aici, unde își cresc copiii, nu în România, unde se duc o dată pe an, și-au cumpărat un apartament în rate în Castellón.
”De multe ori zicem că am făcut prostie că am investit în casă tot ce am strâns aíce“, spune Florin. „Noi, majoritatea românilor, când am venit în Spania, am zis că stăm cinci ani. Eu, de exemplu, am venit până începe Daniel să meargă la școală, adică trei ani. Niciodată nu zicem că nu ne mai întoarcem, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla aici.“
Bunica Susana încă îi așteaptă. “Eu sper să víe odată ce gată copiii școlile“, spune ea. E singură și-i lipsește familia, chiar dacă vorbește la telefon cu Monica în “fiștecare zi“. Florin nu vrea să se întoarcă în România decât dacă țara e stabilă din punct de vedere politic și economic. “Trebuie să ai o liniște“, spune el.
“De multe ori zicem că am făcut prostie că am investit în casă tot ce am strâns aíce. Noi, majoritatea românilor, când am venit în Spania, am zis că stăm cinci ani.“
În plus, n-ar mai putea trăi în aceleași condiții. În Stoinești, satul bunicii Susana, nu există drumuri, canalizare și apă curentă. “În sat pun oamenii piatră, că sunt gospodari și nu lasă să fie drum de pământ“, spune Monica. “La mama îi un pic așa, pe deal, și ea, săraca, în fiecare an înainte să mergem noi cheamă pe cineva să puie nisip, că vara, când plouă, vine apa de la pădure și se sapă drumul“.
Monica și Florin au dus-o pe bunica Susana la munte, în cel mai vechi sat din Comunitatea Autonomă Valencia. Acolo unde nu era semnal la telefon, oamenii aveau drumuri bune, canalizare și apă curentă. Femeia s-a mirat, pentru că în România sunt cătune de munte unde oamenii n-au nici măcar curent electric.
În Spania s-au simțit mereu bine primiți, spre deosebire de Germania, unde Florin spune că localnicii erau ostili. Lua masa la un restaurant atunci când un german i-a reproșat chelnerului că l-a servit pe “ausländer“ (“străin“) înaintea lui. Îi îngrijorează însă expansiunea partidului de extremă dreapta Vox. Adepții lui au organizat un miting în Burriana, unde au strigat, printre altele, “Fuera los rumanos!“ (“Afară cu românii“). “Dacă plecăm noi, o să se aleagă praful de economia lor“, spune Florin.
Mentalitatea lor s-a schimbat de când locuiesc în Spania, dar sunt și lucruri cu care nu reușesc să se obișnuiască.
Continuarea poveștii, în Libertatea de mâine
