Europa, schimbată mai profund de invazia din Ucraina decât de orice alt eveniment, arată o analiză New York Times. „Nu mai e cale de întoarcere”

În urmă cu un an, în ziua în care Rusia a declanșat invazia din Ucraina, președintele Finlandei Sauli Niinisto a anunțat într-un mod dramatic că „măștile au căzut”.

Șeful statului finlandez, în funcție de mai bine de un deceniu, se întâlnise de mai multe ori cu președintele Vladimir Putin, în conformitate cu politica finlandeză care prevedea o apropiere pragmatică față de Rusia, țară cu care împarte o graniță de peste 1.300 de kilometri.

Dintr-o dată însă, această politică s-a prăbușit. Și, odată cu ea, iluziile unei Europe care spera la o relație normală cu Rusia lui Putin, scrie New York Times.

Aceste iluzii erau adânc înrădăcinate în mintea multor politicieni. Uniunea Europeană a fost construită și extinsă, de-a lungul deceniilor, cu ideea centrală de a asigura pacea pe întregul continent.

Ideea că schimburile economice, comerțul și interdependența sunt cele mai bune garanții împotriva războiului era adânc întipărită în filosofia europeană postbelică, chiar și în relațiile cu o Moscovă din ce în ce mai ostilă.

Faptul că Rusia lui Putin a devenit agresivă, imperialistă, revanșardă și brutală a fost aproape imposibil de digerat la Paris sau Berlin, chiar și după anexarea Crimeei în 2014, spune cotidianul american.

„Mulți dintre noi începuseră să considere pacea ca fiind de la sine înțeleasă”, a declarat Niinisto luna aceasta la Conferința de Securitate de la Munchen, după ce a condus în ultimul an eforturile Finlandei de a adera la NATO, o idee de neconceput până acum un an.

„Mulți dintre noi lăsaserăm garda jos”, a admis el.

O nouă mentalitate

Războiul din Ucraina a transformat Europa mai profund decât orice alt eveniment de la sfârșitul Războiului Rece. Mentalitatea pacifistă, în mod special vizibilă în Germania, a făcut loc ideii din ce în ce mai pregnante că forța militară este necesară în urmărirea obiectivelor strategice și de securitate, spune New York Times.

Continentul s-a implicat într-un efort imens pentru a proteja libertatea ucrainenilor, o libertate văzută pe scară largă ca fiind sinonimă cu cea a europenilor.

„Politicienii europeni nu sunt obișnuiți să se gândească la forța dură ca la un instrument în politica externă sau în afacerile geopolitice”, a explicat Rem Korteweg, un expert olandez în domeniul apărării. „Ei bine, au avut parte de un curs intensiv (în această privință)”, a adăugat el, într-o discuție cu jurnaliștii american.

Europenii au început să ofere arme tot mai complexe ucrainenilor. În total, statele europene, ca parte a UE sau individual, au promis în jur de 50 de miliarde de euro, sub diverse forme de ajutor, pentru Kiev.

De asemenea, au impus 10 runde de sancțiuni, au găzduit peste opt milioane de refugiați ucraineni și au scăpat cel puțin parțial de dependența față de petrolul și gazele rusești, într-o schimbare radicală venită o presiune inflaționistă acută.

„Zeitenwende”, sau punct de cotitură epocal, este termenul pe care cancelarul german Olaf Scholz l-a folosit în urmă cu aproape un an într-un discurs în care anunța o investiție de 112 miliarde de dolari în forțele armate germane.

El se referea la Germania, o țară traumatizată de trecutul său nazist, dar cuvântul, crede New York Times, se aplică și unui continent unde posibilitatea unui război nuclear, oricât de îndepărtată ar fi, nu mai aparține domeniului science-fiction.

Fără cale de întoarcere

Ce pare vizibil deocamdată este că epoca post-Război Rece a făcut loc unui ecosistem neliniștitor, în care rivalitatea dintre marile puteri crește.

„Ucraina nu va fi niciodată o victorie pentru Rusia”, a declarat săptămâna trecută președintele Biden la Varșovia. El vorbea în timp ce China și Rusia purtau discuții privind parteneriatul lor „fără limite”, iar Putin suspenda participarea Rusiei la ultimul tratat de control al armelor nucleare dintre cele mai mari două puteri.

În această epocă a reorganizării, Europa a fost obligată să se adapteze , scrie New York Times.

În viziunea lui Putin, europenii făceau parte dintr-un Occident decadent, lipsit de o coloană vertebrală. Realitatea a arătat că el s-a înșelat.

Totuși, chiar dacă Europa a rămas pe poziții, dependența sa acută față de Statele Unite – la aproape 78 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – a fost vizibilă încă o dată.

De la începutul războiului, America a înarmat Ucraina cu arme și echipamente militare în valoare de aproximativ 30 de miliarde de dolari, care eclipsează contribuția europeană la acest capitol, scrie New York Times.

Fără Statele Unite, Ucraina lui Volodimir Zelenski ar fi fost lipsită de multe dintre mijloacele care i-au permis să reziste invaziei rusești.

Prin urmare, în vreme ce toată lumea așteaptă un război lung, și un impas geopolitic și mai lung după aceea, Uniunea Europeană trebuie decidă mai multe lucruri: cum își va întări armatele, cum va rezolva disputele dintre estul care vrea o victorie totală și vestul care pare mai înclinat spre compromis și, nu în ultimul rând, cum va gestiona alegerile americane de anul viitor, care ar putea aduce la Washington o administrație mai puțin decisă să se implice în conflict.

„Chiar dacă războiul se termină curând, nu va mai fi cale de întoarcere”, a explicat pentru New York Times Sinikukka Saari, expertă în Rusia la Institutul finlandez pentru afaceri internaționale.

Consecințele războiului

Invazia rusă a generat o unitate încă vizibilă în Europa, după un an de război, iar pentru Putin, consecințele neintenționate și nedorite ale agresiunii sale s-au înmulțit, scrie New York Times.

Finlanda este un exemplu în acest sens. Temerile sale față de Rusia sunt profunde. Din 1809, timp de mai bine de un secol, a făcut parte din Imperiul Rus, ca ducat autonom. În cel de-al Doilea Război Mondial, a pierdut 12% din teritori în favoarea Moscovei.

Dacă serviciul militar obligatoriu a fost menținut, în timp ce majoritatea țărilor europene renunțau la el, nu a fost „pentru că ne era frică de Suedia”, așa cum a explicat fostul premier Alexander Stubb.

„Fiecare familie are amintiri din război, iar istoria ne vorbește despre pericol”, a explicat pentru cotidianul american Emilia Kullas, directoare a Forumului finlandez pentru afaceri și politici. „Cu toate acestea, am fost ezitanți. Am crezut că a fi neutru servea cel mai bine Finlandei”, a adăugat ea pentru New York Times.

În ianuarie anul trecut, cu o lună înainte ca tancurile rusești să intre în Ucraina, prim-ministra social-democrată Sanna Marin declara pentru Reuters că este „foarte puțin probabil” ca Finlanda să solicite aderarea la NATO în timpul mandatului său.

Sondajele de opinie arătau în mod constant că sprijinul pentru aderarea la alianță nu depășea 20-30%.

Totul s-a schimbat la câteva zile de la atacul din 24 februarie. „Sentimentul popular a deschis calea”, a declarat Janne Kuusela, director de politici la Ministerul finlandez al Apărării. „De obicei, politicienii se schimbă și oamenii îi urmează. De data aceasta, poporul a dictat”, a spus oficialul.

Finlandezii s-au revăzut în suferința ucrainenilor. Ei au văzut imposibilitatea unei relații viabile cu regimul Putin. Vechile presupuneri – că o capacitate de apărare puternică, o cooperare strânsă cu NATO și o relație reciproc avantajoasă cu Rusia ar putea fi combinate – s-au prăbușit.

Sprijinul pentru aderarea la NATO a crescut la peste 70%. Finlanda a devenit brusc prea mică și prea vulnerabilă pentru a păzi o graniță atât de lungă.

În decurs de trei luni, Finlanda și Suedia au depus cererea de aderare la NATO, proces care se așteaptă să fie finalizat până la următorul summit NATO, din iulie, deși obiecțiile turcilor față de aderarea Suediei persistă din cauza deschiderii acesteia față de refugiații kurzi.

Și pentru Suedia, alegerea devenise evidentă, chiar și pentru o țară care nu a mai purtat un război de peste 200 de ani.

„Marea Baltică a devenit un lac al NATO”, a declarat Thomas Bagger, ambasadorul german în Polonia. „Aceasta este o mare schimbare strategică”, a adăugat el.

Fără zone gri

După război, liniile frontului au fost trasate, iar spațiul european intermediar a dispărut, în mare parte, scrie New York Times.

„Nu mai există loc pentru zonele gri”, a spus Korteweg, expertul olandez în domeniul apărării. „De aceea Zelenski vrea să fie în UE și, dacă este posibil, în NATO, cât mai repede posibil”, a adăugat el.

Acest lucru nu va fi ușor. Ucrainei i s-a acordat rapid, anul trecut, statutul oficial de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, dar procesul va fi de fapt unul lung, iar Kievul trebuie să își rezolve numeroasele probleme, inclusiv corupția endemică și sistemul judiciar slab.

În ceea ce privește aderarea la NATO, aceasta pare de neconceput atâta timp cât Ucraina se află în război cu Rusia.

„Nu cred că vreo țară NATO crede că un stat care duce un război cu Rusia poate adera”, a declarat Petri Hakkarainen, principalul consilier diplomatic al președintelui finlandez Niinisto.

Aici se află o dilemă europeană care pare că va lua amploare.

„Un conflict înghețat îi convine lui Putin”, a declarat François Delattre, ambasadorul francez în Germania.

„O Ucraină parțial ocupată și disfuncțională nu poate avansa spre Europa. Astfel, din cele trei rezultate posibile ale războiului – o victorie ucraineană, o victorie rusă și un impas – două îl favorizează pe Putin”, a observat acesta.

Desigur, o Rusie din ce în ce mai represivă, supusă unor sancțiuni severe și cu un lider izolat de lumea occidentală va avea de asemenea de suferit de pe urma unui conflict prelungit.

Dar limitele capacității Rusiei de a rezista acestei crize prelungite nu sunt tocmai clare.

„Rusia nu este dispusă să piardă, iar viața umană nu contează pentru Putin, așa că ei pot continua războiul pentru o perioadă lungă de timp”, a declarat Kuusela, oficialul finlandez. „Ucraina, la rândul ei, va rămâne în luptă atâta timp cât Occidentul o va sprijini”, a spus acesta.

„Va fi un impas greu de depășit”, a concluzionat el.

Germania reimaginată

Contrastul dintre viziunile europene de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost cel mai evident în cazul Poloniei și al Germaniei, scrie New York Times.

Polonia a invocat constant amenințarea rusă, în vreme ce Germania, măcinată de vinovăție, a cumpărat gaz rusesc ieftin și a ignorat amenințarea lui Putin.

Sentimentul antigerman a cuprins Polonia, care consideră Berlinul prea ezitant în sprijinul acordat Ucrainei, până la punctul în care presupusa lipsă de credibilitate a Germaniei a devenit o temă centrală a alegerilor parlamentare poloneze, pentru partidul naționalist aflat la putere, scrie New York Times.

Evident, unitatea europeană în fața războiului nu înseamnă că fisurile au dispărut. Nicăieri războiul din Ucraina nu a fost mai transformator decât în Germania.

În Polonia – o națiune ținută captivă în imperiul totalitar sovietic timp de decenii – ideile erosimului și sacrificiului au rezistat. În schimb, Germania, care se vindecă lent de oroarea nazistă, nu a fost capabilă să își imagineze ideea unui război just, observă cotidianul american.

„Acum, în Germania, am descoperit o Ucraină care duce un război just, iar o reinterpretare a lecțiilor de după 1945 este în curs de desfășurare”, a declarat ambasadorul Bagger.

„Aceasta implică schimbări de politică în domeniul apărării, al energiei, dar, la cel mai profund nivel, o schimbare de mentalitate”, a adăugate el.

Cea mai puternică economie din Europa, Germania a fost nevoită să se reinventeze peste noapte, abandonând cultura păcii, înarmându-se și înarmând Ucraina în numele unui război pentru libertatea europeană.

A trebuit să elimine dependența energetică față de Rusia. A fost nevoită să ia în considerare o decuplare parțială de China, o piață enormă pentru automobilele germane, pentru a-și reduce vulnerabilitatea strategică.

Pentru ambasadorul Bagger, asta înseamnă că „germanii au internalizat lecțiile greșite din 1989 și de la căderea zidului”.

Ei se convinseseră că „Ostpolitik” (politica răsăriteană) sau, în sens mai larg, detensionarea relației cu Moscova, a fost cheia pentru câștigarea Războiului Rece și a a reunificării. De fapt, determinarea SUA a fost esențială, a spus el.

„Pacifiștii din Partidul Social Democrat nu au câștigat singuri”, a concluzionat ambasadorul german din Polonia

O întrebare centrală pentru Europa este cât de eficientă va fi transformarea germană, subliniază New York Times. Poate Berlinul să își consolideze armata și ce părere va avea, în cele din urmă, restul Europei despre acest lucru?

Scholz, cancelarul social-democrat, este un politician prudent, hotărât să evite escaladarea războiului, foarte conștient de anxietatea persistentă a germanilor față de militarism.

Asemenea președintelui Franței, Emmanuel Macron, care a avertizat luna aceasta asupra pericolelor de „zdrobire” a Rusiei, el înclină spre necesitatea unor discuții pentru pace.

Ezitarea sa a fost evidentă în lunga dezbatere privind furnizarea de tancuri Leopard către Ucraina, aprobată în cele din urmă luna trecută. Annalena Baerbock, ministra de externe a a țării, din Partidul Verzilor, inclină mai degrabă spre urmărirea unei victorii complete asupra lui Putin. Tensiunile dintre ea și Scholz au fost evidente.

Ele vor persista. La fel de persistente vor fi și tensiunile dintre Germania și Franța lui Macron.

Macron consideră că dependența militară a Europei de Washington este o dovadă în plus a necesității „autonomiei strategice” – o expresie pe care multe națiuni mai apropiate de granița cu Rusia, precum Finlanda, o resping în favoarea „responsabilității strategice”, deoarece nu doresc niciun indiciu privind decuplarea de Statele Unite.

Un lucru pe care mulți experți îl admit este că Europa trebuie să își asigure capacitatea de descurajare credibilă.

„Nu vom avea o pace durabilă în Europa decât dacă va exista o descurajare credibilă în Europa, a declarat Saari, experta finlandeză. „Aceasta este concluzia finală”, a adăugat ea.

„Trebuie să ne împăcăm cu faptul că lumea s-a schimbat”, a declarat și Hakkarainen, consilierul președintelui finlandez. „Schimbarea din noi trebuie să fie materială și mentală. Trebuie să o facem rapid și să o menținem”, a spus el.