„Războiul nu va avea învingători, va avea sânge, prăpăd și goluri în fiecare din noi”. Fragment din jurnalul de război al unei artiste ucrainene refugiate în Bulgaria

Bloggerița, ilustratoarea și autoarea Olga Grebennik a scris „Jurnal de război” în martie 2022, în opt zile, într-un subsol din Harkov. Încerca să rămână pe o linie de plutire în sunetul exploziilor și al sirenelor, în mijlocul unui conflict armat necruțător cu oamenii. 

Olga a trebuit să facă bagajul pentru ea, cei doi copii și câinele lor și să își abandoneze – în 10 minute – orașul cuprins de război. 

Artista din Harkov și-a lăsat în urmă mama și soțul, planurile și întreaga ei viață de până atunci. 

„Jurnal de război”, scrisă ca o mărturie împotriva războiului, a fost publicată momentan în Coreea, Italia și acum în România. Lansarea a avut loc aseară, în București.

Tot aseară a avut loc și vernisajul expoziției „Artistul între război și pace”, expoziție cu vânzare a lucrărilor artistei. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 12

Libertatea vă prezintă un fragment din cartea Olgăi. 

Cuvânt-înainte

Nu m-aș fi gândit niciodată că la ai mei 35 de ani va trebui să iau totul de la zero. Eu chiar aveam un plan proiectat pe 15 ani. Din păcate, se întâmplă să fim depășiți de circumstanțe. Acum o știu.

Înainte de a privi jurnalul meu, aș vrea să mă cunoști un pic mai bine. Mă numesc Olga Grebennik. Cine sunt eu? Mamă, soție, fiică, artist, scriitor. Eu sunt un om a cărui viață a fost ruptă în două. Am doi copii: un băiat de 9 ani și o fată de 4, Fedia și Vera. Soțul meu este artist. Am mamă. Avem un cățel și o pisică.

Viața noastră înainte de război semăna cu o mică grădină, unde fiecare floare are locul ei bine ales și înflorește când îi vine timpul. Dragostea era singurul îngrășământ care ne hrănea grădina.

Copiii studiau artele – muzică, desen, dans. Mergeau la școală. Eu ilustram cărțile de copii. Lucrările mele au fost întotdeauna pline de culoare și bucurie. Am scris și povești care au fost publicate cu succes. Eroii principali sunt membrii unei familii de vulpi: un vulpișor năzdrăvan, surioara lui mai mică, tata și mama lor.

Povesteam despre lecții de muzică și plimbări cu biciclete, despre micul dejun împreună și despre pâinici cu scorțișoară.

Editura aștepta continuarea poveștilor. Continuarea le-a fost un jurnal de război. E un gen literar cu totul străin de mine, așa-i?

***

Țin minte foarte bine seara aceea, înainte de război. Copiii adormiseră, iar noi doi, în sfârșit, am avut timp să stăm de vorbă. Soțul a gătit. A pus pe masă hamburgeri și ceai cald. Mâncam și dezbăteam viitorul nostru. Făceam planuri de amenajare pentru apartamentul cel nou, povesteam despre copii și succesele lor la școală. Aveam mii de proiecte și de visuri. Am adormit fericiți și cu burțile pline. Iar la cinci dimineață ne-a trezit un zgomot.

Întâi am crezut că sunt artificii, apoi am realizat că nu-s. Explozii, asta se auzea din toate direcțiile. În mod dezordonat am început să adun documente și niște lucruri, fără să-mi dau seamă ce se întâmplă de fapt. Apoi s-a trezit Fedia. Trebuia să-i explic cumva ce se petrece. Imediat după el – micuța Vera.

Primul lucru – am scris pe brațele copiilor numele, datele lor de naștere și numerele de telefon.

– Pentru ce o faci? a întrebat Vera.
– E un joc.

– Ce joc?
– „Război” se numește.

Ziua am coborât în subsolul blocului. Toți vecinii deja erau acolo. Un bec pâlpâitor, un tavan jos. Nisipul de sub picioarele noastre făcea aerul să fie greu de respirat. Ca să-mi pot stăpâni frica și anxietatea, am apucat un creion și un caiet – să desenez. Această practică mă ajută întotdeauna să-mi controlez emoțiile.

Nu știam atunci că acest caiet va deveni un jurnal de război.

Credeam că în câteva zile, coșmarul se va termina. Desenul a devenit singura portiță către lumea mea interioară care din afară era bombardată de avioane. Toată frica mea o revărsam pe hârtie.

Pentru moment îmi aducea o ușurare. Lumea din caietul meu a fost singurul motiv pentru care coboram în subsol. Coboram să desenez o nouă schiță. Lumea se dărâma, iar eu, în ciuda războiului, mă ocupam cu creația. Ca să supraviețuiesc. Acest caiet era firul de ață de care mă agățam cu toată forța.

***

8 zile și 8 nopți – atât am stat în subsol. Când se lăsa un pic de liniște, urcam în apartament, făceam repede câte ceva. Imediat cum se auzeau împușcăturile, luam copiii și alergam în subsol. Apartamentul nostru s-a schimbat și el în aceste zile. Pe geamuri au apărut cruci de hârtie. Am dat jos toate ușile de sticlă și oglinzile și le-am pus unele peste altele într-o cameră. Pe hol stăteau de pază rucsacurile noastre și un geamantan care până la urmă acolo a și rămas.

În ziua 9 am hotărât să evadăm din oraș. Mai precis, nu am hotărât nimic, degetele singure au început să formeze numerele taxiurilor. A găsi un taxi a fost aproape imposibil. Orașul nu mai avea combustibil. Eram sigură că nu am nicio șansă. Deodată:

– Căutați un taxi? Sunt aproape, coborâți în 10 minute.

Aveam 10 minute la dispoziție să iau decizia de a sări în gol.

Mama mea nu înțelegea ce se întâmplă. Servea copiilor micul dejun și plângea. Am rugat-o să mergem împreună. A decis să rămână pentru părinții ei și pentru fratele pe care nu putea să-i lase singuri. Eu evadam de dragul copiilor mei. O îmbrățișare scurtă. Îmi voi aminti mereu de ochii ei plânși… Trebuie să ne grăbim. În brațele mele e un rucsac și câinele, alergăm către taxi.

Prima despărțire pe al nostru drum.

În 10 minute, toți patru am fost pe platforma de la gară unde am sărit în primul tren care, am aflat abia la urmă, mergea spre Liov.

La Liov ne-au adăpostit oameni pe care nu-i cunoscusem înainte, dar care mă știau datorită blogului meu. Pentru prima oară de la începutul războiului m-am simțit în siguranță și am putut să dorm fără să tresar. Această zi de la Liov a fost singura zi pe care am petrecut-o împreună în familie. Mai departe trebuia să plec cu copiii spre Varșovia. Așa am hotărât pentru ei. Soțul nu ar fi putut pleca din cauza legii marțiale.

Aceasta a fost cea de-a doua despărțire.

În 9 zile m-au lăsat fără casă, mamă, soț. Mi-au rămas copiii, cățelul, rucsacul pe umeri și capacitatea de a desena.

În interiorul meu s-a format un gol imens pe care l-am închis cu dop, ca să nu mă evapor.

***

Hotelul Mercury din Varșovia se umplea încetul cu încetul de femei și copii. Camerele de joacă erau amenajate direct pe holurile hotelului. Cred că hotelul nu a mai văzut așa ceva.

Strigăte, țipete de copii, jucării împrăștiate.

Diminețile cu mic dejun delicios, cearceafurile albe, orașul frumos și curat, grădina zoologică, transportul rapid și confortabil. A fost o poveste de scurtă durată cu care nu aveam voie să ne obișnuim.

Înăuntrul meu este un gol, înăuntru sunt teamă și extenuare. Trebuie să mă odihnesc și să-mi inventez o rută nouă.

***

Am primit o propunere de sprijin și cazare din Bulgaria. Oameni care îmi citeau blogul. Am acceptat invitația și încă o dată am pășit în necunoscut. Singură cu doi copii într-un oraș mare și străin mi-ar fi fost imposibil să supraviețuiesc. După toată birocrația pentru actele cățelului, am fost ajutată să iau bilete de avion și pe 16 martie am aterizat la Sofia. Ne-a întâmpinat tatăl.

***

Acum stau într-un orășel mic din Bulgaria. Oamenii sunt foarte primitori aici. Fac ce pot pentru viață. Cea de zi cu zi. Desenez ca să-mi întrețin familia, plimb cățelul și întâmpin primăvara. Dar noaptea îmi visez soțul și orașul meu natal. Mă trezesc, mi se strânge stomacul. Apuc telefonul și-i scriu „cum ești?”.

Soțul meu s-a întors în Harkov. Stă sub bombardamente, dar nu mai coboară în subsol. E voluntar la Crucea Roșie, strânge ajutoare umanitare, își închide golul cu acțiunile pentru un bine comun. Mama stă cu părinții ei undeva într-o suburbie a Harkovului. Acolo e mai liniște, dar și ei se tem de venirea „eliberatorilor”. Mă rog pentru ei și plâng. Am senzația de parcă cineva mi-a tăiat brațele, iar eu în continuare simt tot ce li se întâmplă.

***

Scriu acest jurnal ca să spun NU RĂZBOIULUI! Războiul nu va avea învingători, va avea sânge, prăpăd și goluri în fiecare din noi. Am străbătut un drum lung. Pe drumul acesta am întâlnit doar oameni buni și receptivi. Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.

Războiul m-a scuturat… Și acum întâlnesc oamenii (naționalitatea lor n-are importanță) care ajută. Și puterea e la acești oameni. Războiul se va termina, iar oamenii puternici vor trăi.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE