Refugiaţii de care am uitat. Ce s-a ales de „programele de integrare” pentru afganii aduși în România după ce talibanii s-au întors la putere
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Statul român le-a promis „condiții decente de trai și șansa să o ia de la capăt”, dar cetățenii afgani se plâng că au fost abandonați și trăiesc de pe o zi pe alta
Cuprins:
La începutul lunii septembrie 2021, o aeronavă TAROM ateriza în România având la bord 139 de persoane extrase din Afganistan de statul român. Foşti colaboratori ai trupelor române din teatrele de operaţii, studenţi cu burse în România, jurnalişti, magistraţi şi familiile lor erau întâmpinaţi de oficialii români cu promisiunea unei vieţi mai bune.
„A fost un moment foarte emoționant. Le-am spus că autoritățile române vor face tot ce le stă în putință pentru a le oferi acestor prieteni ai României, greu încercați de soartă, condiții decente de trai și șansa să o ia de la capăt”, a spus ministrul de externe, Bogdan Aurescu, la sosirea pe Aeroportul Otopeni a aeronavei.
„Afganii noștri”
„După obţinerea unei forme de protecţie, aceştia vor putea fi înscrişi în programe de integrare”, a detaliat şi secretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, chestor general de poliţie Bogdan Despescu.
Mă bucur că pot să vă anunț că astăzi tocmai a ajuns în România cea mai mare parte a cetățenilor afgani, a «afganilor noștri», așa cum le-am spus.Bogdan Aurescu, ministru de externe al României:
„Afganii noştri” au fost duşi mai întâi la centrul regional de la Galaţi al Inspectoratului General pentru Imigrări, o parte dintre ei ajungând ulterior în Bucureşti, pentru a participa la „programele de integrare”. Libertatea a relatat despre situația acestor oameni și despre problemele întâmpinate.
Nu au mai primit din noiembrie ajutorul de 500 de lei
La opt luni de la sosirea în ţară, „afganii noştri” extraşi de statul român din Kabul spun că se simt abandonaţi şi acuză că nimeni nu s-a ocupat de integrarea lor, aşa cum le-a fost promis. „Când am ajuns în România, eram plini de speranţă. Dar, din luna septembrie până acum, ne-am dat seama că suntem cu adevărat abandonaţi. De noi se mai ocupă doar ONG-urile: unul ne oferă ajutor de chirie, iar altul cursuri de limbă”, spune pentru Libertatea Anas Akbary, unul dintre refugiaţii afgani.
Statul român nu ne ajută cu nimic: ne-a garantat doar suma ridicolă de 100 de euro pe lună şi nici măcar pe aceasta nu ne-a mai dat-o din noiembrie. Anas Akbary:
Anas are 26 de ani şi locuieşte cu familia sa într-un apartament din sudul Capitalei, alături de alţi patru membri ai familiei. Trimite zilnic scrisori de intenţie şi CV-uri, însă nicio firmă nu e interesată de experienţa lui. Din partea statului, n-a primit nicio ofertă de angajare.
Bărbatul spune că a lucrat ca economist în Kabul. Acum ar face orice fel de muncă, numai să poată aduce un ban în casă. În acest moment, unicul venit al familiei este al surorii lui, singura care a reuşit să se angajeze cu ajutorul unei platforme online de recrutare.
<strong>500 de lei de persoană pot primi lunar refugiaţii afgani din partea statului român, însă banii au încetat să vină încă din luna noiembrie 2021. Plăţile s-au reluat abia pe 12 aprilie, susţin oamenii.</strong>
„Din noiembrie, de când am plecat din Galaţi, nu am mai primit niciun ban din partea Biroului de Imigrări. Mi s-a spus că trebuie să transfere documentele de la Galaţi la Bucureşti, iar ăsta e un proces care durează. Păi, durează de şase luni! Dacă trimiteau un curier pe jos cu documentele, ajungea mai repede”, se plânge Anas.
„Medicul ori nu are timp, ori nu e disponibil”
Nici Karin*, fost profesor de ştiinţe politice la Universitatea Avicenna din Kabul, nu a mai primit din noiembrie cei 500 de lei care i s-ar fi cuvenit. Abia pe 12 aprilie a fost chemat pentru a primi banii. Bărbatul se plânge şi de atitudinea funcţionarilor de la Inspectoratul General pentru Imigrări, cărora le-a cerut lămuriri cu privire la întârzierea plăţilor.
„Din păcate, comportamentul personalului de la Oficiul de Imigrări e inacceptabil. Se poartă cu noi ca şi când nu avem niciun drept să le cerem bani sau informaţii. Recent, mi-au spus să mă întorc acasă! I-am întrebat: De ce vă purtaţi așa cu mine? Suntem într-o ţară europeană şi ar trebui să răspundeţi de comportamentul vostru. E datoria voastră să ne ajutaţi. Sigur, acum sunt un refugiat în România, dar eu sunt un profesor universitar la mine în ţară, nu e corect să vă purtaţi aşa cu mine”, povesteşte Karin.
Deşi se află printre puţinii refugiaţi care şi-au găsit un loc de muncă în Bucureşti, Karin susține că nu poate beneficia şi de asigurare medicală. „Procedura de a beneficia de asistenţă medicală este foarte complicată. Oficiul de Imigranţi ne-a rezervat un doctor de familie, dar, de fiecare dată când am avut nevoie, ori nu avea timp, ori nu era disponibil. Dacă avem nevoie de un doctor specialist, trebuie să plătim serviciile. Or, noi nu avem aceşti bani!”, acuză profesorul universitar.
„Noi vrem să muncim. Suntem mereu refuzaţi”
În aceeaşi situaţie se află şi refugiaţii cazaţi într-unul din căminele studenţeşti din campusul bucureştean Regie. Dintre cele 7 familii de magistraţi care au venit aici la finalul anului trecut, două au plecat deja în Franţa şi în Marea Britanie. „Au plecat din cauza situaţiei de aici, căutând locuri de muncă sau oportunităţi de studii. Şi cei care au rămas aici caută metode de a pleca. Unii au depus deja acte pentru Canada sau Marea Britanie. Eu m-am înscris pentru viză în Statele Unite şi încă aştept”, explică Fawad Shamim.
<strong>Bărbatul e inginer-constructor, iar soţia sa, susține el, a fost judecătoare la Curtea Supremă din Afganistan. După ce talibanii au preluat puterea în Afganistan, au fost obligați să fugă pentru a nu deveni ţinte ale regimului pe care îl contestau. </strong>
Acum, locuiesc în camere de două sau trei persoane, cu bucătărie comună, la cap de coridor. Nu au asigurare medicală, aşa că trebuie să plătească toate vizitele la doctor. Spun că n-ar refuza să se stabilească în România, numai că statul nu le oferă nicio şansă de a se integra în societate: nu au locuinţă, nu au locuri de muncă şi nu pot vorbi limba română. Nici familia lui nu a mai primit de cinci luni ajutorul de 500 de lei.
„Stăm degeaba în campusul studenţesc de dimineaţa până seara. Nu ştim ce să facem. Noi vrem să muncim! Aplicăm zilnic la oferte de angajare pe site-urile de anunţuri, dar degeaba. Suntem ingineri, constructori, judecători, programatori, electronişti. Ni se spune că diplomele noastre nu sunt recunoscute aici. Putem să facem şi muncă mai grea: în supermarket, în fast-food, oriunde. Dar nu am primit nicio ofertă de muncă. Parcă nu putem avea acces la o viaţă normală”, se plânge Fawad Shamim.
În plus, bărbatul se gândeşte şi la copiii lui, care şi-au întrerupt studiile şi care nu pot urma o facultate în România, din cauza barierei de limbă. „Ei au nevoie să-şi continue studiile. Dacă renunţă acum la şcoală ca să muncească într-un fast-food, ce se va alege de viitorul lor?”, se revoltă bărbatul.
„N-a existat niciodată vreun plan pentru integrarea noastră”
Fawad Shamim spune că singurele ajutoare pentru refugiaţii cazaţi în Regie au venit de la cetăţeni voluntari şi de la ONG-uri. „Odată cu situaţia din Ucraina însă, nu se mai interesează nimeni de noi. Îmi este tot mai clar că n-a existat niciodată vreun plan cu privire la integrarea noastră. Asta ar fi presupus un plan educaţional, oportunităţi de carieră, cursuri de limbă. Ni s-a spus că vom fi protejaţi de statul român şi că vom fi ajutaţi să ne integrăm. După opt luni, nu avem capacitatea de a închiria o locuinţă, nu avem locuri de muncă, nu ştim limba română. Asta se numeşte integrare?”, este dezamăgit Fawad Shamim.
Tot ce ni s-a oferit a fost un curs săptămânal de o oră, din care să învăţăm limba română. Cursul se desfăşoară de două luni şi e online.Fawad Shamim, refugiat afgan:
Hussein* are 22 de ani şi susţine că se numără printre refugiaţii norocoşi care au venit în România: a ajuns în timp util pentru a se înscrie la facultate, acum locuieşte în Piteşti şi studiază economia la universitatea din oraş. Tânărul spune că, în ultima perioadă, de când a încetat să primească bani de la Biroul de Imigrări, a ajuns să se descurce cu doar 300 de lei pe lună, bursa socială primită de la facultate.
Se amărăşte însă atunci când se compară cu colegii săi de facultate: „Studenţii Erasmus primesc chiar şi 800 de euro, am auzit. Eu nu am nevoie de atâţia bani, dar mă întreb care e diferenţa dintre noi, oare nu suntem toţi studenţi?”, spune tânărul.
El crede că statele europene nu sunt interesate să-i ajute pe cetăţenii afgani care fug de război şi de problemele din ţara lor. Ca să demonstreze că această afirmaţie e adevărată, Hussein compară soarta sa şi a refugiaţilor afgani ajunşi în Europa cu situaţia refugiaţilor din Ucraina. „Eu am avut noroc pentru că m-am aflat printre cei evacuaţi de români – şi le mulţumesc pentru asta. Dar priviţi ce se întâmplă cu ceilalţi cetăţeni afgani: ca să fugă, trebuie să treacă ilegal frontiere, fără mâncare, fără apă, hăituiţi de poliţie. În timp ce alţii sunt primiţi cu braţele deschise. Nu înţeleg diferenţa. Nu suntem toţi oameni?”, se întreabă Hussein.
Libertatea a întrebat Inspectoratul General pentru Imigrări cum justifică întârzierea de câteva luni cu care a fost acordată suma de 500 de lei, însă nu am primit niciun răspuns până la publicarea acestui articol.
*Karin şi Hussein sunt numele folosite de ziar, întrucât cei doi cetăţeni afgani nu au vrut să-şi dezvăluie identitatea.
