Reîntâlnirea cu Rebeca și Melisa, cea mai mare recompensă pentru pădurarul care le-a salvat. Cum s-a schimbat viaţa lui Aurel Frandeş, după ce a devenit erou

Şi-a dat seama că sunt fetiţele căutate de poliţie după „rochiţa de culoare roşie”

Era într-o duminică după-amiază când cele două fetiţe au dispărut fără urmă, dintr-un cartier de la marginea Târnăveniului. Melisa avea doar 4 ani, iar Rebeca – 5 ani. Găleţile din plastic, foste recipiente pentru iaurt cu care ele plecaseră să adune melci, au fost găsite spre seară, pe un deal, la un kilometru depărtare de casă. Fetiţele însă nu erau pe nicăieri.

În acea zi şi-n noaptea ce a urmat, la căutările coordonate de IPJ Mureş au participat peste 300 de poliţişti, pompieri, jandarmi, salvamontişti, dar şi voluntari, echipe cu câini de urmă, ATV-uri, șenilate, drone, dar şi un elicopter Black Hawk. La doar 4 kilometri de locul dispariţiei se întindea o pădure, dar poliţiştii n-au cerut ajutorul celor de la Ocolul Silvic. Se gândeau că pădurea e prea departe sau că, oricum, se pot descurca şi singuri.

Aurel Frandeş, agentul silvic care avea în grijă pădurea, era în acea duminică acasă la el, în Răstoliţa, o comună aflată la 120 km depărtare. A aflat de dispariţia fetiţelor „prin RO-ALERT. Dar n-am ştiut că tocmai aici, în pădure, în zona mea, au dispărut, că nu s-a specificat… Putea să fie în cealaltă parte a Târnăveniului. În mesajul RO-ALERT scria doar că «au dispărut două fetiţe», iar «una era îmbrăcată într-o rochiţă de culoare roşie». Atâta numai…”

Luni s-a întors la serviciu. În jurul prânzului, a mers la Luduş, la sediul Ocolului Silvic, unde era programată o şedinţă, iar apoi, după ora 14.00, a plecat spre Bobohalma, ca să urce în pădure. Se ducea nu în căutarea fetiţelor dispărute, ci a hoţilor de lemne care vin în acea zonă „mai ales sâmbăta şi duminica. Şi eu am venit lunea, ca să văd dacă s-a furat ceva cât am fost plecat”, spune Aurel Frandeş.

Plouase în ultimele zile, iar drumul forestier devenise impracticabil, aşa că şi-a lăsat maşina în dreptul ultimelor case din Bobohalma şi a luat-o la pas, spre marginea pădurii. Ajuns aici, n-a mers mult şi le-a văzut pe Melisa şi pe Rebeca. „Una era jos şi una în picioare”, îşi aminteşte pădurarul. „Când am văzut rochiţa roşie, mi-am dat seama că sunt fetiţele date dispărute. Le-am întrebat cum le cheamă, cea mare mi-a spus că Rebeca, iar cea mică n-a putut vorbi. Plângea. Dar aşa, cât mai putea…”. 

Le-a făcut o poză şi a trimis-o unui poliţist din Târnăveni, întrebându-l dacă ele sunt fetiţele căutate. Când a primit confirmarea, n-a mai stat pe gânduri și nici n-a aşteptat să-i vină vreun ajutor. „Am luat fetiţele, pline de noroi, cum erau, şi ude, le-am dat hainele de pe mine, o bluză pe una, vesta pe cea mare, şi le-am luat, pe una în spate şi pe una în braţe şi am mers, prin pădure, către maşină. Le-am spus că le duc la mama lor, acasă. Să nu mai plângă, că le duc acasă. Şi n-au mai plâns”.

A coborât cu fetiţele vreo 3 kilometri, prin pădure şi peste deal, până la maşina lui. Şi, pentru că n-a ştiut să le zică numele străzii pe care parcase, poliţiştii l-au aşteptat în centrul satului Bobohalma. Când a ajuns la ei cu maşina, doi poliţişti au preluat fetiţele, le-au învelit în gecile lor şi abia atunci a început şedinţa foto. IGPR a trimis presei mai multe filmulețe şi poze cu poliţiştii care ţin în braţe fetiţele găsite, le dau să bea apă şi le hrănesc cu un croasant. În acele imagini, apare şi pădurarul. Prins la mijloc, între poliţişti, el are mâinile goale și pare ușor stingher.

Lui nu s-a gândit nimeni să-i facă atunci vreo poză, cu fetiţele pe care le salvase. Nu era un personaj principal, cu atât mai puţin un erou, şi-o fi zis poliţia care în acel moment s-a concentrat doar pe cum să-și facă sieşi imagine. 

Ce le-a spus pădurarul celor două fetiţe, când ele i-au mulţumit pentru că le-a salvat

După aproape două luni de la găsirea fetiţelor, coborâm cu Aurel Frandeş dealul, spre zona fostului combinat, unde locuiesc Melisa şi Rebeca. Mai înainte, pe drum, pădurarul a oprit la un magazin din Bobohalma, chiar lângă locul în care se întâlnise cu poliţia, ca să le cumpere nişte dulciuri celor mici. E prima oară, din ziua găsirii lor, când le revede pe fetiţe.    

Cartierul lor e pe buza dealului, la marginea Târnăveniului şi a civilizaţiei. Străzile au nume, dar n-au asfalt. Iar de-a lungul drumului ce urcă şi coboară, odată cu relieful, sunt înşirate locuinţe improvizate şi case pe jumătate terminate, cu multe curţi fără garduri. Pare o lume făcută în grabă, la fel ca-n favelele din Brazilia. Şi e aceeaşi sărăcie lucie, luminată de mulţumirea tainică a oamenilor care știu să se bucure de viaţă, fără să aibă mari aşteptări de la ea. 

Mulţi de aici fură lemne din pădure, ca să se încălzească şi ca să-şi facă de mâncare. Şi, cumva, păcatul lor a fost salvarea celor două fetiţe, căci în acea zi, pădurarul se dusese ca să verifice dacă nu cumva mai tăiaseră vreun copac.    

Melisa şi Rebeca ne aşteaptă în pragul unei case din capătul cartierului. Se bucură când îl văd pe „nenea pădurarul”, care le îmbrăţişează şi le dă pungile cu dulciuri. 

Cele două fetiţe nu-i ştiu numele, dar îl ţin minte. „M-a luat pe spate”, spune Rebeca, iar Melisa confirmă că a fost dusă în braţe, şi apoi se întoarce rapid la suzeta ei. O are legată de gât cu o bandă tricoloră, însă nu din patriotism, ci din lipsă de alt şnur.  

Din orele în care au fost dispărute, cele două fetiţe nu-şi mai amintesc decât că au dormit pe frunze şi că s-au trezit când le bătea soarele. Acum, ele merg împreună la pădurarul Aurel Frandeş şi-i spun „mulţumesc”, iar ochii lui se umezesc şi vocea-i tremură, când le răspunde. „Să creşteţi mari! Şi, când sunteţi mari şi o să fiu eu mai bătrân, să veniţi şi să mă căutaţi şi voi pe mine. Bine?”.

Apoi o urcă pe Rebeca în cârca lui, iar pe Melisa o ia în braţe, şi uite aşa, ne arată cum le-a dus trei kilometri, prin pădure şi peste deal, până la maşina lui. Şi atunci, mai bine mai târziu decât niciodată, facem fotografia care a lipsit din ziua aceea mare şi repunem adevărul în drepturile sale.

Născut de Ziua României, a trecut prin restructurări, a fost pompier şi a muncit în Germania

Aurel Frandeş a venit pe lume la Ibăneşti (Mureş), într-o familie cu cinci copii, pe 23 august 1969. Pe atunci, aceasta era Ziua Națională a României. A iubit pădurea din copilărie, așa că, după ce a făcut armata la grăniceri, s-a înscris la Liceul Silvic din Gurghiu. Iar în 1996, a fost repartizat la Ocolul din Răstoliţa şi n-a mai plecat de acolo. S-a căsătorit, apoi a devenit tatăl a două fete.  

Dar în 2003, când România se pregătea să adere la UE, companiile naţionale au fost reorganizate, iar mii de salariaţi au rămas pe drumuri. Și în silvicultură s-au făcut restructurări, și atunci, de nevoie, Aurel Frandeş s-a angajat ca pompier, la barajul de la Răstoliţa. N-a fost un capăt de ţară, „eram cu mult mai bine plătit şi nu mai umblam pe dealuri”, îşi aminteşte el. Dar în 2018, când lucrările au fost sistate, iar barajul a intrat în conservare, el a trebuit să-şi caute din nou de lucru. 

A găsit departe de casă, tocmai în Germania, şofer pe autobuz. Câştiga mult, 2.000 de euro pe lună, dar după doi ani, a venit pandemia, „n-am mai făcut ore multe, s-au diminuat şi banii, chiria era scumpă. Şi-am zis cu soţia că, decât să stăm acolo, mai bine venim acasă, în România. Se născuse şi nepoţelul nostru, iar soţia trebuia să o ajute pe fetiţă, aşa că ne-am întors”, spune Aurel Frandeş.

Atunci, în 2021, a revenit la prima lui iubire şi s-a angajat la Ocolul Silvic Luduş. Are în grijă „670 de hectare, adică 12 trupuri de pădure, înşirate în cinci localităţi plus oraşul Târnăveni”. Nu e o muncă uşoară. În pădure, nu o dată, s-a întâlnit şi cu ursul, „la vreo 50-100 de metri, dar ne-am văzut fiecare de treabă”, dar şi cu hoţii, care, din septembrie şi până în martie, vin să fure lemne pentru foc. Au topoarele şi legea de partea lor, căci pădurarul cheamă poliţia, dar până să vină, hoţii golesc căruţa, păcălind „flagrantul”. Iar apoi, când oamenii legii pleacă, ei încarcă lemnele la loc și-şi văd de drum.   

Acestui sentiment de zădărnicie i se adaugă dorul de familie, căci cinci zile pe săptămână, Aurel Frandeş trăieşte singur, într-o locuinţă de serviciu din Sânpaul. Merge acasă, la Răstoliţa, în fiecare weekend şi face 1.000 de kilometri pe lună cu maşina, doar ca să-şi vadă familia.  

„Am venit aici cu gândul că o să mă pot retrage spre casă, dar colectivul e foarte de treabă şi m-a convins să rămân”, mărturiseşte el. Dar ce-l ţine pe loc e mai ales faptul că încă iubeşte pădurea şi-i place ceea ce face, deşi acum câştigă jumătate din cât primea în Germania, învârtind volanul pe străzile oraşului. 

Ce s-a schimbat în viaţa lui Aurel Frandeş, de când a devenit erou

Aurel Frandeş este un erou, nu doar pentru că a salvat, cu mâinile goale, două fetiţe pe care o armată de oameni le căuta, de 30 de ore, cu şenilate, drone, ATV-uri şi-un elicopter. Erou îl face mai ales faptul că, după ce-a găsit fetiţele, n-a stat pe gânduri, le-a dat haina de pe el, le-a luat în braţe şi le-a cărat trei kilometri, pentru ca ele să primească ajutor medical cât mai repede. 

În România însă, să fii erou nu e mare lucru. Autorităţilor li se pare că li se cuvine, iar oamenii te ţin minte o vreme, apoi te amestecă la loc, în mulţime. 

Ziua în care le-a salvat pe Melisa şi Rebeca nu i-a schimbat cursul vieţii lui Aurel Frandeş. Lumea din juru-i a rămas aceeaşi, numai ceva, înăuntrul lui, parcă s-a modificat. „Puţin, puţin, poate că m-am schimbat şi sentimental de atunci. Sunt mai sensibil, mai cu oamenii, cu copiii, cu colegii. Parcă sunt mai prietenos”, mărturiseşte el. 

„Sentimentele faţă de copii mi s-au schimbat foarte mult… Mare putere trebuie să ai de la bunul Dumnezeu, un copil de 5-6 ani, să stai în pădure noaptea! Pentru un om mare e greu să stai noaptea, în pădure. Şi ploaie, şi condiţiile meteo…”, spune pădurarul.

De când a devenit erou, fără ca el să recunoască asta, inima i s-a înmuiat. Poate că a fost imaginea acelor fetiţe care plângeau, ude şi pline de noroi, la marginea pădurii. Dar a fost şi iubirea pe care a simţit-o în privirile oamenilor care, în zilele acelea, au venit la el, ca să-i strângă mâna. În Târnăveni, în localităţile din jur sau acasă, la Răstoliţa. 

„Mergeam la magazin, la farmacie, oriunde, și oamenii mă opreau pe stradă: «O! Tu eşti acela care a găsit fetiţele?». Şi mă felicitau, dădeau mâna cu mine. Şi cei care nu mă cunoşteau: «Tu eşti acela care a fost la televizor cu fetiţele?»… Şi-mi strângeau mâna. Într-adevăr, un pic, un pic, viaţa mi s-a schimbat”, recunoaşte Aurel Frandeş. „Unii oameni au fost de treabă: să te oprească pe drum, fără să te cunoască, şi să-ţi zică «Felicitări» și nu ştiu ce…! Mă privesc şi oamenii altfel şi se schimbă… Viaţa ţi se schimbă într-o noapte, d-apăi… Nu poţi să-ţi dea seama”.

Cea mai mare recunoaştere a venit însă din partea nepoţelului lui, care are 5 ani şi e de-o seamă cu una din fetiţele salvate. „M-a văzut la televizor. Era bucuros, mândru, «bunicule, bunicule!», mă întreba de fetiţe”, povesteşte pădurarul, cu vocea în lacrimi. 

Pe 1 aprilie, la două zile după găsirea fetiţelor, Aurel Frandeş a fost chemat la Bucureşti, unde a fost premiat de directorul general al ROMSILVA cu o diplomă de mulţumire publică, pentru „actul de curaj şi dedicarea de care a dat dovadă în salvarea a două vieţi omeneşti”. 

Iar cei de la Federaţia Sindicatelor din Silvicultură i-au dat o diplomă de onoare, o icoană cu Sfânta Parascheva şi o recompensă financiară de 1.000 de lei. 

În aceeaşi zi, pădurarul a fost primit de ministrul mediului, Diana Buzoianu. „M-a felicitat, atâta”, spune el. După ce a vorbit cu Aurel Frandeş, ministrul a anunţat public că va cere „conducerii Romsilva să propună acordarea unui premiu pentru această intervenție, conform legislației, de până la 20% din suma salariilor primite în ultimele 12 luni”. 

Ulterior însă, Aurel Frandeş a aflat că nu poate primi această recompensă salarială, din cauza „ordonanţei trenuleţ”.

Însă el nu aşteaptă nimic, de la nimeni. Nici măcar vreun titlu de cetăţean de onoare, căci cei de la Primăria Târnăveni cred c-ar fi de datoria comunei Răstoliţa să facă acest gest de recunoştinţă. Ca și când pe Vipan Kumar, care a salvat o fetiță de la înec în Parcul Romanescu, nu Craiova, ci India ar fi trebuit să-l declare cetăţean de onoare. 

Dar Aurel Frandeş nu se consideră „neapărat erou. Eu tot aşa sunt, ca şi înainte. Da, alţii mă consideră erou, dar eu consider că am făcut o faptă normală”. Iar asta și pentru că e convins că totul a fost doar voia „bunului Dumnezeu. A fost unul ales: «du-te, că trebuie să salvezi două vieţi acolo». Că n-am putut ajunge cu maşina, dar eu totuşi am insistat şi am venit pe jos, ca să ajung aici, neştiind că doar eu o să găsesc fetiţele acelea. Sunt mândru că le-am putut salva, că poate, dacă nu veneam, încă o noapte… Şi sper să fie şi fetele, în viitor, mândre. Şi să recunoască că poate a fost unul ales să le salveze”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 48

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro