EXCLUSIV | Renumitul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici a rămas fără cea mai de preț avere după ce comuniștii i-au confiscat amintirile cu cei dragi! Locuiește cu o familie de picturi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Te aştepţi, când Constantin Bălăceanu-Stolnici te primeşte în universul său, să descoperi o poveste fascinantă, ştiind că are sânge nobil şi, în cei 92 de ani de viaţă, a văzut şi a trăit multe. Iar aşteptările nu-ţi sunt înşelate. Renumitul academician ne-a dezvăluit secretele dureroase care îl macină de când a rămas singur şi ce lucru i-a marcat existenţa mai mult decât orice: confiscarea amintirilor cu familia lui.
Academicianul Constantin Bălăceanu- Stolnici ne-a apărut, înalt şi cu un aer aristocratic, în uşa casei sale de pe Calea Victoriei. Luminos, calm şi zâmbitor, cu o ţinută impecabilă, ne-a permis să-i invadăm spaţiul şi am intrat cu teama că vreo vorbă sau un gest ar putea întina ceva în jurul nostru. Calitatea acestui om de ştiinţă, pe care istoria noastră l-a câştigat, te face mic, iar capodoperele pe care le-am găsit în casa-muzeu în care locuieşte au o istorie uimitoare.
Aceasta e soba de 100 de ani care-i încălzeşte casa
“Îmi faceţi poze? Dar nu pot rămâne aşa. Mă scuzaţi, eu merg să mă pregătesc”, a spus şi s-a făcut nevăzut în câteva secunde, la etaj. Ştiţi ce lipsea, de fapt, din ţinută? O cravată albastră. Un om al detaliului perfect, moştenire pe care a dobândit- o de la mama sa, academicianul s-a făcut comod în faţa unei sobe vechi de peste 100 de ani, care încălzea peste măsură. Pornim într-un periplu prin caruselul de amintiri din copilăria sa. Ne povesteşte întâi despre viaţa unui copil de familie nobilă, de la programul de joacă şi apoi de şcoală, ori regulile casei în intimitate, alături de guvernante. “Copilăria mea a fost severă. Nu mă jucam cu copiii din cartier, tata ne ducea la şosea, pe Kiseleff. Am stat alături de prieteni de familie sau de rude şi ne jucam doar sub supravegherea guvernantelor. Tot timpul mi-a fost bine, dar nu aşa cum şi-ar imagina unii”, susţine academicianul.
Avea program special de educaţie
Inclusiv educaţia i-a fost făcută după un program foarte exigent, cum la vremea respectivă nu se mai auzea. “În perioada liceului eu am studiat acasă, iar la şcoală mergeam doar ca să susţin examenele. Asta nu înseamnă că am fost privilegiat, dimpotrivă. Profesorii veneau mereu acasă ca să mă evalueze, iar părinţii, de cealaltă parte, mă verificau încontinuu. Când am ales să fac medicina, chiar mi-am dorit acest lucru, nu mi-a fost impus. Nu am avut o altă tentativă de meserie. În cadrul medicinei am fost tentat să fac chirurgie, apoi am făcut neurologie. E o specialitate mai sumbră, pentru că majoritatea mor, dar implică o cercetare ştiinţifică... Era mai savantă. În perioada războiului m-am îngrijit de răniţi, dar am trăit nişte experienţe dureroase. Mi se părea de neconceput că trebuie să aleg pe cine să salvez, dar nu puteam să mă aplec către doi răniţi în acelaşi timp”, îţi aminteşte Bălăceanu-Stolnici.
Bustul academicianului, realizat cu ceva ani în urmă
Lucrează toată ziua chiar şi acum, la 92 de ani!
Aşadar, avem în faţă un neurolog, antropolog, gerontolog, pasionat de neurocibernetică, istoria religiilor, filosofie, care desfăşoară activităţi de cercetare şi voluntariat, care spune că nu s-a simţit nici obosit, nici copleşit, niciodată în cei 92 de ani: “Nu sunt pensionar, eu lucrez. Şi lucrez încontinuu, pentru că din asta trăiesc. Am un salariu. Mă trezesc dimineaţa la 8 şi toată ziua umblu ca un titirez, iar la 9 seara pot spune că termin şi mă retrag la odihnă”. Casa de pe strada Orlando şi cele două pisici sunt averea cea mai de preţ a academicianului. Nu acceptă nici măcar în glumă să-i spui că ar putea rămâne fără micile feline, care-i ţin de urât în puţinul timp liber pe care îl are la dispoziţie. Un alt detaliu pe care nu ai cum să-l scapi din ochi atunci când te uiţi pe pereţi îl reprezintă numărul foarte mare de tablouri. A fost un moment răvăşitor pentru Bălăceanu- Stolnici să ne explice semnificaţia lor - una care s-a dovedit a fi ştiută de puţină lume.
Iată-i pe străbunicii lui Bălăceanu-Stolnici
“Tablourile sunt pictate de mine. Ei, toţi, sunt membrii familiei mele. Pentru că mai toate bunurile mi-au fost confiscate de comunişti, inclusiv pozele şi tablourile cu ei, i-am pictat eu, din memorie. Exact cum mi i-am amintit. Acest lucru m-a relaxat foarte mult cândva, dar m-a şi alinat. Acum nu mai am timp s-o fac. Nu-i pozaţi separat, vă rog, prindeţi-i pe toţi, ca într-un tablou mai mare”, ne indică academicianul, vizibil copleşit de emoţie şi de mâhnirea acelor vremuri în care a rămas fără cea mai de preţ avere. Nu am vrut să plecăm din casa lui fără să auzim cum comentează cancanurile interbelice care l-au privit, şi anume, cum s-a ajuns să se spună că este fiul nelegitim al regelui Carol al II-lea: “O prostie... Şi al lui Ferdinand, spuneau unii... Tot o prostie”.
Peretele din dreptul scării ce duce la etaj e ca o expoziţie
Este intrigat de lucrările «ştiinţifice» ale puşcăriaşilor celebri
Ancorat în actualitate poate mai mult decât orice alt cercetător care preferă să stea să studieze între patru pereţi, Bălăceanu- Stolnici ne-a vorbit inclusiv despre moda pe care colegii lui, profesori universitari, au lansat-o. Sau am putea-o numi... afinitate pentru puşcăriaşi. “Profesorii universitari care girează pentru lucrări ştiinţifice doar printr-un aviz nu zic că greşesc cu ceva, dar dacă ajung să contribuie la asta, atunci au o problemă. Uitaţi- vă la Copos, cum a putut el să scrie o carte de istorie atât de complicată?!”, se întreabă, cumva retoric, academicianul.
Fiecare bărbat din familia Bălăceanu-Stolnici a fost o personalitate importantă a timpului în care a trăit
