REPORTAJ. O casă departe de acasă. Cine are grijă de părinţii copiilor internaţi în spital
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Peste 11.000 de părinți au fost găzduiți de Fundația Ronald McDonald în casa ridicată în curtea Spitalului Grigore Alexandrescu din Bucureşti, de la inaugurarea acesteia în 2003. O oază de umanitate, mărturisește Adriana, o mamă al cărei copil este internat în spitalul de pediatrie: „După atâtea săptămâni, m-am simţit tratată ca o persoană, nu doar ca un pacient sau aparţinător, cum ni se spune”.
Cuprins:
Al patrulea copil al Adrianei, 35 de ani, a venit pe lume la termen, la începutul lui august, în Spitalul Judeţean din Craiova. Analizele şi ecografiile din timpul sarcinii nu anunţau nicio problemă. Dar bebeluşul nu îşi mişca mâinile şi respira cu mare efort. După o săptămână, în care au încercat să-şi dea seama care e sursa problemei, medicii din Craiova au decis transferul micului pacient la Spitalul de Pediatrie Grigore Alexandrescu din Bucureşti.
„Pe bebe l-au transportat cu elicopterul, eu şi soţul meu l-am urmat, în maşină. Nu e uşor să-ţi vezi copilul luat aşa, pe sus, să stai cu ochii pe cer după el”, povesteşte Adriana. Ca mamă, trecuse prin multe, adaugă ea, „mai o răceală, o infecţie urinară, dar niciodată prin aşa ceva. Asta aproape mi-a pus capac”.
La spitalul bucureştean, Adriana şi copilul au fost cazaţi într-un salon şi au început alte investigaţii medicale. „Într-o noapte, bebe s-a albăstrit, nu mai putea respira, a făcut o criză de hipoxie, l-au luat repede, l-au resuscitat și de atunci îl ţin la ATI. Când să mă întorc la patul din salon, asistentele mi-au spus că acolo trebuie să aducă alte mame, cu copii. De vreme ce bebeluşul meu e la ATI, nu mai pot sta în spital”.
Au urmat momente de panică. Pentru că asistentele au întrebat-o repede pe femeia care îşi strângea lucrurile: „Vreţi să vă facem rezervare la hotel? Sunăm acum”.
„Când am auzit de hotel, m-am gândit la costuri, că nu ştiam cât o să stau. Dar doamnele mi-au explicat că nu mă costă nimic şi e aici aproape, în curtea spitalului”. Astfel, a ajuns Adriana să locuiască în casa Fundaţiei Ronald McDonald. O casă departe de casă, cum o denumesc fondatorii ei, un adăpost pentru părinţii ai căror copii se află sub tratament la Spitalul Grigore Alexandrescu.
„Este exact opusul spitalului”
Mama din Craiova a primit camera cu numărul 4. Are şi un pătuţ de bebeluş alături de patul ei. E ca la hotel, dar nu chiar ca la hotel. E o casă cu 16 dormitoare, o mare sufragerie comună, o bucătărie şi un loc de joacă, unde, înainte de pandemie, copiii internaţi uitau de necazuri construind fortăreţe din lego alături de fraţii şi surorile lor, veniţi în vizită.
„Este exact opusul spitalului. Şi nu doar pentru că totul e mult mai colorat şi mai vesel, dar, după atâtea săptămâni, m-am simţit tratată ca o persoană, nu doar ca un pacient sau aparţinător, cum ni se spune. Eram obişnuită cu ideea că sunt la spital pentru bebe, nu să dorm în aşternuturi curate sau să-mi fac nşpe mii de duşuri sau să stau singură în cameră, să pot vorbi în linişte la telefon cu cei de acasă. Ei bine, aici, în casă, am făcut prima dată duş, după mult timp, fără să-mi bată nimeni la uşă: hai mai repede, că vrem să intrăm şi noi. Ştiţi cum sunt băile comune…”.
Adriana e hotărâtă să nu-şi plângă de milă. E înaltă, cu părul negru strâns în coadă, energică în mişcări. O prinţesă japoneză care nu vrea să deranjeze pe nimeni cu necazul ei. Totuşi, vorbind, când pomeneşte despre copilul nou-născut, vocea i se taie, iar ochii păziţi de ochelari cu rame groase se umplu de lacrimi. Tace, îşi şterge ochii, cere iertare. Reia discuţia.
„N-a fost nevoie să cer. Mi-au adus de îmbrăcat”
Părinţii sunt ca nişte radiouri militare, care prind unde boltite tocmai sus, pe unde circulă veştile despre copiii lor. Din afară, se observă doar bruiajul lacrimilor. Adriana are gândul întors înăuntru şi spre nou-născutul care se luptă pentru viaţă la ATI, şi spre cei trei copii rămaşi acasă, cu tatăl lor: o fetiţă de 7 ani şi gemenii, băiat şi fată, de 6 ani: „Când stau în cameră, mai fac teme cu ei, stăm mai mult de vorbă. Le e greu şi lor. Soţul mi-a povestit că, într-o dimineaţă, fetiţa cea mică i-a spus că m-a visat. Şi când m-am trezit, mami nu era aici. Nu mai vreau să mă trezesc şi să nu fie mami aici”.
O boală nu atinge doar un om, îi atinge şi pe cei din jurul lui, atinge familia întreagă. Deocamdată, în spitalele noastre, se ţine prea puţin cont de acest aspect care poate grăbi, încetini sau împiedica vindecarea, mai ales când pacienţii sunt copii.
Părinţii au, oricum, reflexul de a se da la o parte, de a se pune, în cazul cel mai generos, pe locul doi, după copiii lor. Mamele aflate în situaţia Adrianei dorm pe o margine de pat sau la picioarele copilului, în saloane, fără să crâcnească.
„Când am venit la spital, eram în pantaloni scurţi, sandale şi tricou. Că era vară. Îmi luasem cu mine, încă un rând de pantaloni scurţi şi tricou, nişte pijamale. Le spălam la chiuvetă, şi hainele lui bebe, le uscam cum puteam. M-a prins toamna în spital. Nu e în firea mea să cer ajutorul, dacă am nevoie de ceva. Aici, în casă, eram atât de mulţumită că sunt aproape de copil, n-aş fi îndrăznit să deschid gura, să întreb dacă n-au nişte haine mai groase. Aşa sunt eu, ruşinoasă. M-au văzut doamnele, n-a fost nevoie să cer. M-au întrebat dacă mai am şi alte haine la mine. A doua zi, mi-au adus şi de încălţat, şi de îmbrăcat”.
E obişnuinţa pe care mamele o pierd, în exerciţiul funcţiunii de mame: obişnuinţa de a fi ocrotit şi îngrijit de alţii. Pentru Adriana, bluzele călduroase, papucii moi şi felul delicat în care doamnele de la fundaţie i-au ghicit nevoia reprezintă un adevărat răsfăţ.
„Nu eşti singurul care trece prin asta”
Locatarii din casa Ronald McDonald au o masă caldă pe zi asigurată, mâncarea venind, de obicei, ca donaţie de la diferite restaurante din Bucureşti. „Aici stai de vorbă cu alţi părinţi, chiar şi aşa, la distanţă. Mai schimbi păreri, te consulţi, prinzi un pic de curaj, nu eşti singurul care trece prin asta”, spune Adriana.
Pandemia a schimbat rutina din casa departe de casă. Părinţii mănâncă pe rând, vizitele altor membri ai familiei au fost limitate. Jucăriile stau nefolosite, iar televizorul cel mare din living e stins. Pentru că a scăzut numărul internărilor, a scăzut şi numărul celor care au nevoie de găzduire în casă. „Înainte de pandemie, reuşeam să ajutăm pe an în jur de 1.500 de părinţi. În pandemie, numărul persoanelor care vin la noi, trimise de asistentul social din spital, a scăzut. Au crescut în schimb nevoile celor care stau aici”, spune Andreea Ciobanu, director executiv la Fundaţia Ronald McDonald.
Părinţii fac un test pentru COVID-19 înainte de a fi cazaţi şi nu pot ieşi din curtea spitalului pe durata şederii lor în casa Ronald McDonald. Prin urmare, au nevoie de ajutor pentru cumpărături. Legătura lor cu lumea de afară e asigurată de fundaţie.
De la inaugurare, care s-a petrecut în aprilie 2003, peste 11.000 de părinţi au locuit în casa din curtea Spitalului Grigore Alexandrescu. Fundaţia Ronald McDonald a construit o asemenea casă şi lângă Spitalul pentru copii Louis Ţurcanu din Timişoara. O a treia casă e în curs de amenajare la Iaşi, la Spitalul Sfânta Maria. „Aici vrem să oferim şi un serviciu tip Şcoala din Spital, aşa cum face, de ani buni, Asociaţia Pavel, asociaţia părinţilor care au copii bolnavi de cancer, la Spitalul Fundeni”, spune Andreea Ciobanu.
„Puţin cu puţin se adună”
„Cred că dacă fiecare din noi face ceva, puţin cu puţin se adună. Nevoile sunt diferite”, adaugă reprezentanta Fundaţiei Ronald McDonald. Nevoile părinţilor şi nevoile spitalelor. „La Timişoara, de exemplu, am construit, din donaţii, un lift exterior, până la etajul 5. Mamele îşi cărau copiii pe braţe, pe scări, până atunci. La începutul pandemiei, când se găseau foarte greu echipamentele de protecţie, am luat legătura cu casele Ronald McDonald din lume şi am reuşit să aducem 10.000 de măşti, repede, pentru spitalele de copii”.
„Puţin câte puţin” înseamnă că o donaţie sau o fundaţie nu schimbă din temelii sistemul sanitar, dar schimbă şansele la viaţă pentru copiii care trec prin acest sistem. Schimbă calitatea interacţiunii dintre familii şi spitale. Un test gratuit pentru COVID-19. O pernă pusă sub capul ostenit al unei mame, un pulover pentru zile reci, o cafea proaspătă, din cafetieră, nu din distribuitorul automat, o canapea pe care să stai când aştepţi răspunsuri de viaţă şi de moarte par mărunţişuri. Dar multiplicate cu 11.000, aceste mărunţişuri constituie o operă de umanitate.
O familie cu mii de părinţi
În faţa ferestrei de la camera nr. 4, Adriana vede zidurile cenuşii şi înalte ale spitalului, schimbându-şi umbrele de la un anotimp la altul. Nu e o cameră oarecare de hotel, e o cameră cu memorie. Gândurile mamei din Craiova se întâlnesc şi se salută în aer cu gândurile altor mii de părinţi care au stat aici şi au sperat şi nu s-au mai simţit cei mai singuri oameni din lume.
„E frustrant că încă nu ştim ce are. Şi mai frustrant e că nu pot să dau vina pe cineva, să spun că cineva nu şi-a făcut datoria, pentru că văd că toţi îşi dau silinţa, medicii specialişti care se ocupă de bebe. Mă bucur şi sunt recunoscătoare că sunt aproape de el”. Putea fi în altă parte? Casa vopsită în culori vii, ridicată lângă poarta spitalului, a ghicit nevoia şi a răspuns cu mult înaintea ei că nu, nu putea. Locul unui părinte e lângă copilul lui.
