Reportaj în Valea Resemnării | Oamenii din Valea Jiului pun în urnă votul, nu și speranța lor de mai bine. ”Suntem în ruină, dar încercăm să rămânem oameni”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Aninoasa, mina s-a închis de 13 ani, dar aerul miroase a cărbune. E mirosul care s-a amestecat cu viața oamenilor de aici, din Valea Jiului. Și nu va dispărea curând. Mai curând vor dispărea oamenii, iar pe vale nu vor rămâne decât scheletele uriașe ale bandelor transportoare, ca o mărturie despre înflorirea de altădată.
Cuprins:
În colonia de pe strada Libertății, cei mai mulți locuitori sunt pensionari. Foști mineri care spun că sunt mulțumiți cu traiul lor, cu pensia lor.
În jur de 4.300 de locuitori avea Aninoasa la ultimul recensământ. Și niciun plan de viitor.
Prizonierii trecutului din strada Libertății
Gheorghe are 60 de ani și 25 de ani i-a petrecut în mină. Merge la vot, a fost la fiecare scrutin, dar nu așteaptă de la viitorul președinte nicio schimbare, e mulțumit cu pensia lui de 5.800 de lei.
Eu zic că e bine. Mă duc la vot, mereu am fost. Nu vreau să se schimbe nimic, ce să se mai schimbe? Atât cât ne-a dat, ne-a dat. Gheorghe, fost miner în Aninoasa:
Blocul în care stă e vechi de zeci de ani și stă să cadă. Temelia surpată e acoperită de mușchi, ca o profeție. Natura își vrea locul înapoi. Și locul e frumos, de o frumusețe năucitoare. Versanți împăduriți, izvoare, mici cascade.
Patru fetițe se întorc de la magazine cu bomboane și pungi de semințe. Câțiva băieți sapă o cazemată în nisip cu fiare culese din drum. Merg la școală, toți.
Printre blocurile dărăpănate sunt cotețe cu găini și rufe întinse la uscat, lenjerii roase, haine răspurtate.
O bătrână cu fața palidă scoate capul la geam. Are diabet și alte boli, puterile au lăsat-o, dar tot se duce la vot.
O femeie, îmbrăcată cu un fâș subțire, spune că merge la vot. “Sigur că votez, cum să nu?”, spune Ana.
Are 35 de ani și doi copii. Trăiește din pensia de boală și din alocații. Soțul nu lucrează, își îngrijește tatăl bolnav.
Viața e tot mai grea în colonie, ți-e frică să stai aici, sunt tot mai puțini oameni.Ana, o localnică din Aninoasa:
“Așteptați ceva de la președintele României?”
“Posibil”, răspunde femeia, surâzând timid. Apoi își continuă drumul spre magazinul unde stau expuse în soarele de noiembrie butelii dolofane de aragaz.
“Suntem în ruină, dar rămânem oameni”
La Uricani, oraș mai mare, cu aproape 9.000 de locuitori, sunt puține afișe electorale pe străzi, puține semne că se întâmplă ceva în țara care duminică își alege un nou președintele.
Blocul 35 este măsura disperării din Uricani. Oamenii de acolo îi spun “blocul groazei”, pentru că nu au electricitate, nici încălzire. Prin acoperiș plouă și ninge, ca întotdeauna.
Intrăm în bloc ca într-o hrubă. La etajul doi, un domn pensionar, fost miner, ne spune, cu o voce slabă, că se duce la vot, deși e supărat pe democrație.
De la democrație mi s-a destrămat familia, mi-au plecat copiii în străinătate.Fost miner din Uricani:
O femeie care locuiește în ”blocul groazei” spune că se duce la vot, dar nu știe cu cine să voteze: “Votez cu cine zic copiii”.
Viața nu a fost blândă cu ea, crește singură trei copii, unul dintre ei cu handicap, e divorțată și a rămas fără serviciu.
“Din alocația lui, a ăstuia cu handicap trăim. N-am unde lucra, de soț am divorțat. Primăria ne-a promis că ne repară acoperișul la bloc. Dar după ce ne face parcul. Ne-a ajutat Primăria, uite, mie mi-au pus termopane”, spune locatara din “blocul groazei”.
Oficial, blocul nu e racordat la curent electric, dar oamenii au tras un fir din zonă, cât să atârne un bec de el ori să poată porni televizorul.
Poiana lui Stahanov
Nu vorbești de sărăcie în Valea Jiului. Discuția asta e închisă ca o rană prost tratată.
“Suntem în ruină, da, dar încercăm să rămânem oameni”, spune domnul Ștefan, la o bere lângă statuia din Uricani care simbolizează minerii stahanoviști. A fost ridicată în 1960, pentru a cinsti minerii muncitori, care își depășeau planul de muncă, dar a rămas simbolul orașului și acum.
“Viața e cum ți-o faci”, adaugă el, care muncește de 16 ani la ferma unui neamț, în zonă, și se declară mulțumit.
Îl doare că moare orașul, se duc tinerii, nu mai rămâne nimeni. Dar nici nu are nostalgia vremurilor când răsuna valea.
Tovarășii de bere ai domnului Ștefan au alte opinii politice decât el. Unii sunt de dreapta, alții de stânga, alții încă studiază lista de candidați. Dar nu se ceartă nimeni cu nimeni, doar se tachinează.
Arpi, lucrător forestier, e interesat dacă premierul Ludovic Orban e ungur. Că dacă e ungur, e preferatul lui.
“Ce ne facem dacă se legalizează căsătoriile între bărbați?”, exclamă el. Și toate privirile se ridică din halbe către statuia care-i înfățișează pe doi mineri, braț la braț, unul purtând și un buchet de flori.
“Cum ar trebui să fie președintele?”
“Să țină cu poporul“, răspunde un domn, care se recomandă drept momârlan, adică băștinaș.
“Cum adică să țină cu poporul?”
“Ei, asta e o filosofie pe care nu se cade să o vorbim aici. Acum stăm doar la o bere și mai râdem, mai glumim. Asta trebuie vorbită serios”.
