REPORTAJ. Viaţa unui fost judecător din Republica Moldova care lucrează pământul cu ziua, în Transnistria. „Prețul de a nu sluji pentru ruși”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Transnistria, palmă de pământ jumătate cât județul Tulcea, devenită în război o miză strategică și despre care se vorbește la Washington, București și Moscova, etniile și destinele se amestecă. Comunismul devenit contrabandă nu s-a descâlcit nici astăzi.
Cuprins:
- Dumitru Iancev lucrează în agricultură, pentru cine îl plătește. În vacanţa de vară, îl ajută şi Roman, copilul său de 8 ani. Câştigă împreună exact atât cât să poată trăi de pe-o zi pe alta.
- Văzută la fața locului, povestea judecătorului Dumitru Iancev, din orașul Bender (Tighina), oglindește complexitatea acestei zone uitate de lume și care astăzi se răzbună prin eterna amenințare a „celui de-al doilea front”.
Corespondență de Laurenţiu Ungureanu și Alexandra Şerban (Tighina)
Pătrundem în cartierul Leninski, strada Cosmonauţilor, ultima de la limita localității Bender, în Transnistria. Intrăm într-un bloc sovietic, confort III, căruia rugina şi timpul i-au devorat carcasa de fier.
În sufrageria apartamentului de la ultimul etaj, în locul lustrei, plutesc două fire dezbrăcate. „Pentru economie la curent”. Un bec există, dar e în cealaltă cameră, unde odihnesc și două paturi vechi, pentru Dumitru Iancev şi pentru fiul său de 8 ani, Roman. Câteva pături şi cuverturi îngroaşă saltele deformate în valuri. Miroase a vechi şi a renunţare.
Un judecător se mută
Dumitru Iancev a fost judecător în Tiraspol timp de aproape patru ani, din 1998 până în 2002. „Eram al treilea după ministru (ministrul justiţiei din Transnistria, n.r.), şef peste judecători, notari şi starea civilă”.
Iancev admite n-a fost niciodată un prieten al ruşilor care stăpânesc această fâşie de pământ din stânga Nistrului. Se transferase aici din raionul moldovenesc Taraclia, zona bulgarilor din Republica Moldova. A ajuns în Transnistria, spune el, cu ajutorul lui Boris Luchik, adjunctul ministrului justiţiei din acea vreme. „Patriot din Ungheni”, îl numeşte Iancev pe prietenul său Luchik.
Atentatul pus la cale de Antiufeev contra lui Luchik
Au lucrat împreună până în 2001, când Luchik a fost retras din magistratură: „Antiufeev i-a pus o bombă în lift lui Luchik, a murit femeie sa, iar el a rămas rănit”.
Generalul Vladimir Antiufeev era şeful KGB-ului transnistrean. S-a transfigurat mai apoi, ca personaj public, în 2014, în calitate de premier interimar a proaspetei autoproclamate Republici Populare Doneţk.
„Eu am înţeles că s-a terminat totul după atentatul contra lui Luchik”, povesteşte Iancev. Judecătorul recunoaște că a început să judece şi mai aspru cauzele ruşilor.
Dreptate parțială
„Eu, ca judecător, nu trebuia să fac asta, dar mă scăpam: 10 ani, 15 ani”. Câteva luni mai târziu, n-a fost surprins că autorităţile nu i-au mai prelungit mandatul de judecător. Și nu se terminase. Dreptatea parțială duce la escaladare, spun întâmplările din viața acestui judecător. Iar dreptatea parțială sistematic aplicată, generație după generație, îi face și pe magistrați să creadă că au o luptă de dus, nu o lege de aplicat, recunoaște Iancev. Inclusiv o luptă etnică, rivalitate atât de des întâlnită în același oraș, pe aceeași stradă, în această parte îndepărtată și amestecată a Europei.
După ce a terminat cu magistratura, dat afară, Dumitru Iancev a rămas fără serviciu. Spune că a primit atunci mai multe oferte de muncă: din partea băncii aşa-zis naţionale de la Tiraspol sau chiar din partea holdingului Sheriff, deţinut de oligarhul Victor Guşan.
„Nu poţi să lucrezi cu ei. Până la urmă, te scapi!”, explică Iancev motivul pentru care i-a refuzat pe toţi angajatorii pe care-i considera rusofili. Adică pe aproape toţi angajatorii din Transnistria.
Aşa că salariul de judecător e ultimul pe care bărbatul l-a văzut, „cu carte de muncă”, așa cum se spune în România.
Lumina de la răsărit a plantelor
Au trecut 20 de ani de-atunci, iar Iancev nu-şi regretă deciziile. Îşi spune că ar face exact la fel, oricât i s-ar da de ales. S-ar lăsa oricând captiv sărăciei în care trăieşte acum decât să-şi ignore conştiinţa şi să le „întoarcă averea” ruşilor.
Spune că e împăcat. Pe fiecare perete, mobile scorojite de vreme, acoperite cu abţibilduri decolorate sau doar lăsate să îmbătrânească, aşa, deformate de căldură şi de umezeală. Când plouă, plouă până pe linoleumul răscopt, iar mucegaiul e pe cale de a câştiga decisiv lupta cu albastrul incert al pereţilor. În geam, câteva plante, singurele care se îndreaptă după lumina de la răsărit.
Pe perete e agăţată o icoană. Simbolurile şi credinţa în simboluri sunt importante pentru Iancev.
În rest, grămezi de haine uzate, jucării stricate, multe cărţi de anticariat, câteva electronice vechi, neutilizabile, şi o mulţime de nimicuri casnice, dezordonate peste tot.
Uneori, sărăcia înseamnă colecţii de acareturi inutile, cine ştie când va fi nevoie de ele. Nu e murdar acest apartament, e doar foarte, foarte sărac. O autoproclamată locuinţă, mai mult un loc în care să te fereşti de vânt.
Munca
În ultimii 20 de ani, lui Iancev nu i-au mai folosit Facultatea de Drept şi experienţa în magistratură. A muncit mai mult cu braţele, sezonier şi necalificat. Câteva luni pe an, a lucrat în Moscova, în construcţii.
Din perioada aceea, a rămas cu această imagine: comunităţi întregi de la marginea Moscovei se trezesc de dimineaţă, pun mâna pe votcă şi termină sticla înainte ca soarele să ajungă la miazăzi. Şi-aşa, irigați cu alcool și speranța că mâine n-o să mai bea, ei muncesc cât îi ţin puterile. Deseori sunt păcăliți la bani, istoria pălmașilor din multe părți ale lumii. Iancev zice că i s-a întâmplat de mai multe ori să prindă o lucrare acolo, să muncească pentru câteva luni, iar la final să nu se-aleagă decât cu banii de drum înapoi. Ultima lucrare la care a păţit asta, o mănăstire în Moscova.
Rachiul
Nu s-a mai întors în Moscova de-atunci. Acum lucrează pământul cu ziua, în Transnistria, pentru oricine-l poate plăti. Poate câştiga maximum 250 de lei moldoveneşti pe zi. Adică 80 de lei. „La prăşit, la legat, la cules, cu beţivii, în câmp. Beţivii din Tighina lucrează o zi, fac rost de bani de rachiu şi mai ies la muncă peste trei-patru zile, când termină băutura”, povesteşte Iancev.
Vodka Russkaia e rachiul despre care vorbeşte, producţie locală transnistreană. O sticlă mare, la supermarket, costă 24 de lei moldoveneşti (8 lei). Prin comparaţie, cea mai ieftină pâine costă 5 lei moldoveneşti (1,2 lei).
Din 2016, de când s-a născut Roman, Iancev n-a mai plecat la muncă prea departe de casă. De soţie s-a separat, aşa că singur are grijă de băiat. „Copilul umblă cu mine, că n-am cu cine să-l las. Avem o înţelegere: dacă începem munca la 8.30, nu stăm mai mult de 15.00. Dacă lucrăm două-trei zile, copilul oboseşte, aşa că în următoarele nu mai umblăm”, explică el programul de lucru din timpul vacanţei şcolare. În cursul anului, programul se restrânge semnificativ; la fel şi veniturile. „Îl duc la 8.00 la şcoală, mă sui în rutieră (autobuz, n.r.), mă duc la Varniţa, lucrez pân’ la 11.30, îmi dă 70 de lei (sub 20 de lei, n.r.), mă duc să iau copilul de la şcoală şi apoi facem lecţii”.
Internet n-are. Şi-a promis de câteva săptămâni că o să repare un smartphone vechi, dar n-a reuşit până acum, n-a avut bani. Se uită la televizor, la ştiri ruseşti şi la emisiuni de propagandă despre cât de frumoasă e viaţa în „russkii mir”, în Transnistria, în Bender.
„Russkii mir”
Oraşul e o oglindă a apartamentului lui Iancev. Doar că la o scară mai mare. Ruinele din stânga, o fostă fabrică de textile, unde nu mai lucrează nimeni. Mai departe, fostul sediu al KGB, magazinul central, un fel de mall sovietic în care nimeni nu se înghesuie. Alături, sediul Comitetului Central. Câteva turnuri, blocuri de maximum patru etaje şi multe case ţărăneşti, fără animale.
În afara drumurilor principale - strada Comunismului, strada Suvorov (general rus, n.r.), strada Cotovschi (bolşevic, realizatorul pe teren al RSSA Moldovenească, n.r.) -, străzile sunt exact ca linoleumul din sufrageria lui Iancev.
Cetatea Tighina ce mai rupe fondul gri al urbei, cu ajutorul celei mai recente investiţii, 1,4 milioane de euro, bani europeni. Şi monumentele, cu trandafirii lor perfect tunşi, care se aşază peste oraş ca nişte oaze de bogăţie şi de grandoare. Monumentul gloriei ruseşti, Memorialul gloriei militare - cu „flacăra sovietică” şi cu tradiţionalul tanc de panoplie -, bustul pucistului Alexandr Lebed, fost comandant al Armatei a 14-a din Transnistria. Simbolurile şi credinţa în simboluri sunt importante aici.
90.000 de oameni trăiesc în Bender, singura bucată de pământ transnistreană de la dreapta Nistrului. Ruşi şi cei care muncesc pentru ruşi, zice Iancev. În lipsă de altceva, mulţi rămân în acest oraş.
Dar Transnistria e mai mult de atât. Stat autoproclamat, nerecunoscut nici măcar de Rusia, ci doar de Osetia de Sud și de Abhazia, stranietate economică și butoi cu pulbere, Transnistria este și malaxor de destine. Partea a doua a reportajului, în Libertatea din zilele următoare.
AndreeaDanciu 08.07.2023, 17:09
Așteptăm și partea a doua
durban22 08.07.2023, 17:11
Nu ar putea sa se mute macar la CHISINAU ?, ca sa nu zic ca ar putea sa ceara ajutor confratilor magistrati romani , care au si salarii si PENSII UMFLATE BINE !!!.
AlexandraMilu 09.07.2023, 00:51
De ce nu pleacă la Chișinău? Poate și-ar gasi de munca în domeniul pentru care are calificare. Iar copilul l-ar putea creste, astfel, în condiții mai bune....
asdqaz 09.07.2023, 03:27
trista poveste