Românca de pe malul Mării Adriatice care face torturi cu scufundarea Titanicului
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Rodica Anghiel are 54 de ani şi aproape jumătate din viaţă a trăit departe de România, unde spune că i-a rămas sufletul. A vrut să se întoarcă definitiv acasă, dar n-a rezistat aici decât doi ani, apoi a plecat din nou în pribegie. Acum locuieşte în Trieste, Italia, unde şi-a deschis un mic atelier de cofetărie în bucătăria apartamentului. Povestea ei cuprinde poveştile multor români din diasporă care şi mâine ar fi gata să-şi schimbe vieţile şi să revină în ţară, dacă şi ţara asta s-ar schimba măcar puţin, prin punctele esenţiale.
Cuprins:
- Roţi de maşină, dinozauri şi peste 100 de dorinţe împlinite
- La Revoluţie, era în centrul Clujului, când s-a tras în oameni
- Văduvă, cu un copil mic, a plecat la Madrid cu un geamantan
- Mâncătoria de la serviciu şi sistemul medical letal din România
- Ultima lovitură primită în România şi cum a ajuns în Trieste
- De 1 decembrie, a mers cu tortul tricolor la secţia de votare
- Ce o mai leagă de România şi când s-ar întoarce
Roţi de maşină, dinozauri şi peste 100 de dorinţe împlinite
La etajul IV al unui bloc aflat lângă marginea oraşului Trieste e un colţ de Românie. Cum intri în casă, te întâmpină muzica de la noi şi bradul de Crăciun din hol, în care e prinsă o fundă mare, cu tricolorul românesc. Şi e mirosul din bucătărie şi o căldură dulce ce te învăluie şi te face să te simţi ca acasă, la peste o mie de kilometri de ţară.
Aşezate la o masă, Rodica Anghiel şi Suzana discută despre cum ar trebui să arate tortul de majorat. Suzana e din Serbia şi a învăţat un pic din limba română în Valea Timocului. Vorbeşte repede şi amestecă, printre cuvinte, şi câteva în sârbeşte. Rodica e molcomă, ca orice transilvănean, şi îmbracă altfel verbele, însă cele două se înţeleg cumva, iar când ajung în impas, o dau pe italiană, certo.
Pentru că David, fiul Suzanei care împlineşte 18 ani, studiază mecanica și e pasionat de maşini, tortul lui ar trebui să fie compus din două roţi. Iar într-una din ele urmează să fie ascunsă o casetă cu bani, cadoul - surpriză. David asistă la discuţie, dar nu pricepe o iotă, căci limba română îi e completamente străină.
O săptămână mai târziu, tortul a fost gata. Iar Rodica Anghiel a mers şi l-a montat în sala unde avea loc petrecerea de majorat.
„Lângă tort era drapelul Serbiei”, spune ea, „şi invitaţii erau îmbrăcaţi în costume populare, iar muzica era de la ei din ţară. M-a impresionat cât de patrioţi sunt.”
Înainte de tortul în formă de roţi de maşină, Rodica a făcut alte peste o sută, într-un an, de când se află în Trieste. Şi fiecare a fost precum o operă de artă în care, spune ea, „am pus o parte din mine”.
Majoritatea clienţilor merg pe mâna ei; vin şi-i povestesc ce şi-ar dori, iar ea decide cum ar trebui să arate tortul. „Îmi spun: «copilul e pasionat de dinozauri», iar eu vin apoi cu ideile mele”, spune Rodica. Uneori, primeşte pe telefon filmări cu reacțiile celor mici, atunci când văd tortul, iar „bucuria lor, surprinderea și când zic «Wow!», e pentru mine, nu știu..., nu se compară cu toți banii din lume”, mărturiseşte românca.
Iar pentru că în Trieste există un băieţel pasionat de Titanic, a apărut şi un tort ce ilustrează naufragiul navei din 1912, în apele Atlanticul de Nord. „Mark are 7 ani şi e român, născut aici. Orice îl întrebi despre Titanic, el îți spune, cu lux de amănunte, de la cap la coadă. E specialist în istoria Titanicului, aşa de mult îi place. Şi atunci am zis «măi, copilul ăsta trebuie să se bucure maxim». Și aşa a fost”, spune Rodica Anghiel.
Bucuria altora o încarcă şi pe ea şi-i dă putere să meargă înainte, căci viaţa nu i-a fost deloc uşoară.
La Revoluţie, era în centrul Clujului, când s-a tras în oameni
Rodica Anghiel are 54 de ani şi e de loc din Mirăslău, un sat din Alba unde „s-a luptat Mihai Viteazul la 1600 (când a fost învins de generalul Basta - n.r.). Avem şi un monument”, spune Rodica, mândră de istoria locului.
A fost singură la părinţi, iar liceul l-a făcut în Cluj-Napoca, unde a stat în gazdă la o mătuşă, în cartierul Mănăştur. După ce-a luat examenul de bac, a vrut să dea la Facultatea de Drept şi, cum concurenţa era foarte mare, „peste 20 de candidaţi pe un loc”, îşi aminteşte ea, şi-a luat un an, ca să se pregătească pentru admitere.
Pe 21 decembrie 1989, când a început Revoluţia la Cluj-Napoca, Rodica era în centrul oraşului, „chiar în Piața Unirii, unde s-a tras. Eram acolo când s-a pornit totul, când oamenii care erau la miting au fost înconjurați de cordonul de armată. Am văzut când s-a tras în oameni şi am văzut oameni morţi.”
Spune că atunci a simţit „o frică de nici n-am cuvinte”, dar şi „multă adrenalină, pentru că totul se trăia foarte intens”. A vrut să se întoarcă în Mănăştur şi, cum niciun autobuz nu mai trecea prin centru, a luat-o pe jos, printre străduţe. „Şi-atunci am văzut cum veneau militarii în camioane, de la cazarma din Floreşti. Şi veneau şi mulţi oameni, pe jos, spre centru, şi strigau că nu mai vor cozi la pâine şi vor o viaţă mai bună pentru copiii lor”.
Rodica începe să plângă, amintindu-şi totul, căci pentru ea, totul „parcă a fost ieri”. Nu i-a trecut niciodată prin gând să-şi scoată certificat de revoluţionar, deşi avem şi printre politicieni „eroi” declaraţi „Luptători cu Rol Determinant al Revoluţiei” care n-au privit moartea în ochi, pe 21 decembrie 1989.
Văduvă, cu un copil mic, a plecat la Madrid cu un geamantan
După Revoluţie, în vară, Rodica a dat admitere la Facultatea de Drept şi a picat examenul. Pe urmă, cu diploma de liceu pe care scria „ceramist”, s-a angajat la fabrica de porțelan „Iris” din Cluj, aici unde, pe vremuri, fuseseră confecţionate vazele uriaşe ce împodobeau Casa Poporului, dar şi porţelanurile de lux pentru familia Ceauşescu.
„Lucram acolo la modelaj, la pictură, orice era nevoie”, spune Rodica. „Dar n-a durat mult, iar fabrica s-a privatizat, s-au făcut restructurări, iar eu am fost dată în șomaj. M-am angajat atunci la o fabrică mai mică, pe care şi-a deschis-o fostul director de la Iris, însă, după o perioadă scurtă, a închis şi el”.
Rămasă fără serviciu, Rodica s-a întors în casa părinților ei şi s-a angajat vânzătoare la un magazin alimentar. „Apoi, m-am căsătorit”, spune ea, „şi am plecat în Gherla, de unde era soțul meu. Am născut o fetiţă, iar când ea avea 1 an și opt luni, soţul meu a murit.”
La nici 30 de ani, Rodica rămăsese văduvă, cu un copil mic în braţe. „Am încercat să merg înainte”, spune ea. „Părinții mei s-au mutat la mine şi au avut ei grijă de fetiță, iar eu am plecat în Spania, ca să avem amândouă o viață mai bună.”
În vara lui 2000, a ajuns la Madrid doar cu un geamantan. Îşi aminteşte plângând că, un an mai târziu, chiar de Crăciun, tatăl ei a murit, iar ea nu s-a putut întoarce în ţară, pentru că pierdea dreptul de şedere în Spania.
În Madrid, a luat-o de la zero. După o vreme, s-a recăsătorit cu un român care avea o firmă de construcții. Le mergea foarte bine, aşa că şi-au cumpărat un apartament, iar Rodica a reuşit să-şi aducă şi fetiţa lângă ea. Iar în 2008, a devenit din nou mamă.
Pentru că era pasionată de cofetărie, a urmat cursurile unei şcoli gastronomice din Madrid, iar apoi a început să profeseze pe cont propriu. Avea o viaţă aşa cum îşi dorise, însă totul s-a năruit în pandemie, ca un castel de nisip.
Căsnicia ei s-a destrămat şi a urmat „un divorţ foarte urât”, spune Rodica. „Atunci am lăsat tot, tot! şi m-am întors în România. Băiatul n-a vrut să vină cu mine, a rămas cu tatăl lui, pentru că e născut acolo şi are o situație materială foarte bună. Nu-l condamn, l-am înțeles”. Fiica ei, care devenise majoră şi avea o viaţă înainte în Spania, a rămas şi ea acolo.
Mâncătoria de la serviciu şi sistemul medical letal din România
Rodica s-a întors acasă „cu gândul că pot să fac ceva pentru mine. Toată lumea vorbea despre fondurile europene, că «dacă ai nu știu câți ani în afară, te ajută statul»... Dar asta era praf în ochii lumii, știţi? Eu m-am întors şi am văzut că nu-i nimic.”
Şi-a închiriat un apartament şi s-a angajat la cel mai mare laborator de cofetărie din Cluj. „În prima lună”, povesteşte ea, „mă întorceam cu maşina de la serviciu plângând şi ziceam: «nu mă mai duc, nu mă mai duc». Mi-a fost groaznic să mă adaptez. Lipsisem 21 de ani din România, şi colegele, în loc să înțeleagă şi să zică «hai să o ajutăm», din contră. Și nu erau deschise la absolut nimic nou. Sunt multe tehnici în cofetărie şi tot timpul ai ceva de învățat, iar când ele făceau ceva greșit, încercam să le explic, că eu plătisem ca să învăț să fac chestia aceea. Nu mă lăsau: «nu, ce știi tu?».”
O altă mare dezamăgire pentru Rodica a fost reîntâlnirea ei cu sistemul medical din România. „Am vrut să mă înscriu la un medic de familie, ca să-mi fac analizele uzuale. Şi nu voia să mă accepte nimeni, am reuşit greu, cu intervenţii. Apoi, pentru orice investigaţie, trebuie să mă pun pe o listă de aşteptare de nu ştiu câte luni. N-am înţeles de ce, căci plăteam asigurarea de sănătate şi nu primeam nimic, la schimb. Dar dacă mergi la privat şi dai alţi bani, mulţi, faci investigaţiile imediat. Şi eu n-am înţeles asta: de ce la privat sunt locuri, şi la spitalele de stat, nu?”
Rodica se întreabă, revoltată, şi „ce se întâmplă cu omul de rând, care e bolnav şi trebuie trebuie să-şi facă o analiză, dar nu mai apucă ziua în care e programat? În Spania”, explică ea, „nu este aşa: făceam programare la centrul sanitar, din cartier, medicul îţi dădea bilet de trimitere şi te programa el la analize, nu trebuia să aştepţi luni de zile ca să-ţi facă un ecograf. Şi nici să stai la coadă la cabinet, pentru o reţetă compensată, dacă eşti bolnav cronic. În Spania, ai un card pe care medicul îţi introduce toate datele, electronic, şi tu mergi cu cardul la farmacie, iar reţetele sunt acolo”.
Ultima lovitură primită în România şi cum a ajuns în Trieste
Întoarcerea în ţară a fost un şoc pentru Rodica. Şi, spune ea, nu avea decât un singur sprijin: câinele cu care se întorsese din Spania, el îi ţinea moralul sus. „Un Shar Pei. Când veneam acasă de la lucru, era el şi reuşeam să trec peste... Dar, după un an şi ceva, s-a îmbolnăvit de cancer și a murit. A fost o lovitură groaznică pentru mine, atunci am venit jos de tot”, mărturiseşte Rodica, plângând.
Cu totul, a rezistat doi ani în România. La serviciu se resemnase, intrase într-un joc de „rezistenţă, pace şi cadenţă”, căci „uitându-mă prin secții”, spune ea, „am văzut femei aproape de anii pensionării și mi-am zis «cum de femeile astea rezistă, deşi au o vârstă, și eu nu pot?». Dar, la un moment dat, am lăsat-o baltă.”
Întoarcerea în România a avut şi o parte bună, căci destinul i l-a scos în cale pe actualul soţ, pe Iosif. „Suntem din același sat, din Mirăslău, dar viețile noastre au luat-o pe drumuri diferite. Ne-am reîntâlnit în ţară, a văzut că mă chinui groaznic la Cluj, iar el era de vreo 7 ani în Italia, unde lucrează la o firmă internațională de transport, şi atunci mi-a zis «hai cu mine, să încercăm, să vedem ce iasă».”
Aşa a ajuns Rodica în Trieste, pe malul Mării Adriatice, la începutul anului trecut. Pentru că nu putea sta închisă în casă, fără să facă ceva, şi-a tradus imediat toate actele şi diplomele şi a luat oraşul la pas, pe la laboratoare de cofetărie şi patiserii, unde şi-a depus CV-ul. N-a primit niciun răspuns, iar asta a demoralizat-o.
„Și într-o dimineață”, spune ea, „mă trezesc și zic «cu cât îmi doresc mai mult ceva, cu atât parcă se distanțează de mine acel lucru. Aşa că știi ce? Doamne, cum vrei Tu, așa să fie azi». M-am dat jos din pat şi, după jumătate de oră, m-au sunat două femei, una după alta, care au comandat două torturi. Eu publicasem pe facebook, în nişte grupuri de români din Trieste, ce ştiu să fac. Şi chiar atunci m-au sunat două românce, nu mi-a venit să cred! Le-am luat comenzile, şi în ziua următoare, a mai vrut altcineva un tort, şi tot aşa. Au început să mă cunoască, să vadă ce fac şi după aia, s-a dus vestea, Iar acum am foarte multe comenzi.”
Un kilogram de tort costă 30 de euro, cam cât e şi-n cofetăriile din România. „Nu pot să fac un lucru ieftin, pentru că eu nu lucrez cu prafuri sau cu creme de borcan, totul e făcut de mine. Până și pasta de fistic o fac, nu o cumpăr din magazin. Şi, în final, eu fac practic un lucru artizanal, căci niciun tort nu e la fel ca celălalt”, explică Rodica.
Îi ia două - trei zile ca să facă unul, „depinde și de ce decor e nevoie, dacă e pastă de zahăr, cu modelaj şi cu tot felul de chițibușuri. Iar blatului trebuie să-i dai timpul lui, nu poți să-l grăbești. Cam trei zile durează totul, dar nu lucrezi decât vreo oră pe zi la tort.”
De 1 decembrie, a mers cu tortul tricolor la secţia de votare
Acum, de Crăciun, pe lângă torturi, a primit şi comenzi de cozonac. În Italia, unul „home made” costă 25-30 euro, iar „mie îmi ies niște cozonaci super mari, la 1,4 kg unul, cu nucă, cu rahat adus din Turcia”, spune Rodica.
Colivă, cel mai în vogă desert românesc, n-a făcut încă, contra cost. „Dar am făcut ciocolivă”, spune cofetăreasa, râzând. „Mie, sincer, mi-a plăcut, soţului, nu. Fac şi ciocolată Dubai, care se vinde bine, cu cataif e adus tot din Turcia, de soţul meu, care merge acolo în delegaţie”.
În străinătate, coliva pentru pomenirea celor morţii şi-o face fiecare român singur, acasă. „Aici, la biserica din Trieste, sunt oameni care aduc”, spune Rodica. „Şi nu pot să vă zic cât de uniți sunt românii și cât țin la tradiție! Bine, nu toți, dar e un grup din zona Maramureșului care vine în fiecare duminică la biserică. Iar când se face pomana cuiva, preotul sfințește mâncarea adusă, după slujbă, şi apoi ea se împarte la toți oamenii din biserică. Tot, până și sarmale a adus o femeie, o oală cu sarmale, au sfințit-o și s-a împărțit la toată lumea. Se ține tradiția şi merge înainte, că aici simţi altfel totul.”
În octombrie, când a fost ziua de naștere a preotului de la biserica din Trieste, enoriaşii i-au dăruit un tort special, în formă de carte. Fireşte, Rodica l-a făcut. „Partea de jos era un tort mare, care a fost împărțit oamenilor, în biserică, iar cartea era un alt tort, pe care preotul l-a dus acasă. A fost o surpriză făcută de toți enoriașii, iar preotul s-a bucurat.”
De Ziua Naţională a României, Rodica a făcut un alt tort special. „Eu şi soţul am urmat cursurile acelea, de operator pe calculator, şi ne-am înscris în comisia de vot, prin consulat. Și la alegerile parlamentare ne-au chemat, „avem loc la Castelfranco, în Veneto”. Era de 1 decembrie, şi am zis că nu poate să treacă ziua asta, fără să-mi las amprenta”, mărturiseşte Rodica. „Aşa că m-am dus cu tortul de acasă. N-am putut să-l bag în sala unde s-a votat, dar a fost ok, s-a mâncat tot.”
Ce o mai leagă de România şi când s-ar întoarce
Anul care tocmai s-a încheiat a fost unul bun pentru românca din Trieste: şi-a găsit liniştea, şi-a făcut un rost al ei, iar împreună cu actualul soţ, a luat un apartament cu două camere, prin credit bancar.
În primăvara, fiica ei a adus pe lume un băieţel, iar Rodica a devenit bunică. Merge adesea la Madrid, ca să-şi vadă amândoi copiii. Iar fiul ei, care a împlinit 16 ani, o vizitează în vacanţă. Ce-şi mai poate dori? „Mi-ar plăcea să am un loc al meu, unde să pot să mă dezvolt în zona aceasta, de cofetărie”, mărturiseşte Rodica.
Şi ar fi mai fi ceva, dar ştie că e o dorinţă aproape imposibilă. Îi lipseşte România. Spune că „degeaba aici ţi-e bine, dacă ţi-e dor de casă. Eşti rupt în două, e ca şi cum ai avea sufletul acolo, în România, iar corpul tău ar fi aici, în altă parte. Mi-e dor şi de câinii din satul meu, cum zice maică-mea. Acolo, o mai am doar pe ea. Şi am mormântul câinelui care e îngropat în curtea casei.”
„Mă văd venind din nou acasă”, mărturiseşte Rodica, plângând, „dar nu mă văd întoarsă în următorii cinci ani. Nu, exclus. Pentru că eu m-am întors din Spania, am mâncat cu lingura amară doi ani de zile și nu s-a schimbat nimic. Şi nici în următorii cinci ani nu putem avea pretenții ca să se schimbe. Întreb din nou: ce se întâmplă cu omul de rând, care a fost corect toată viaţa şi şi-a plătit asigurările de sănătate, iar când se îmbolnăveşte, nu ştie dacă mai apucă ziua în care e programat la analize? Se va schimba asta?! Sau felul în care ne văd unii români de acasă? Ca pe oaia neagră, că «ați plecat, ați fugit», că «vă întoarceți cu figuri», că «vreți nu știu ce»? În fine, de întors, la final, eu cred că oricum o să ne întoarcem. La bătrânețe sau...”
Monseur 05.01.2025, 13:28
Alea nu sunt tórturi, sunt tortúri, daca ne amintesc de mii de morti. :)
MMM30 06.01.2025, 05:11
Poate că titlul acestui articol,nu este cea mai bună inspirație,dar pun pariu ca nu ai citit decât titlul!