Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, s-a întâlnit ieri cu patronatele şi cu sindicatele, încercând o mediere în conflictul iscat de intenţia guvernului de a promova o nouă lege a pensiei. Actualul sistem francez, deosebit de generos, prevede pensionarea la doar 60 de ani, deşi speranţa de viaţă e ridicată. Cabinetul doreşte creşterea pragului, ca şi a duratei de cotizare. Ceea ce e şi un semn că Franţa se redresează rapid după criză (şomaj) şi poate menţine în activitate un număr sporit de oameni.
Alta-i situaţia în România. Guvernul a însăilat un proiect de lege a pensiilor care a radicalizat întreaga societate. Chestiunea pensiilor speciale există, dar putea fi soluţionată printr-un act normativ care să impună pentru viitor şi în acest domeniu principiul contributivităţii efective, personale, înlăturându-se astfel discriminarea pozitivă excesivă. Oricum, actualii beneficiari ai privilegiilor sunt protejaţi de principiul dreptului legal dobândit.
Dar economiile bugetare pe această cale vor fi minime, iar Boc deja caută “excepţii” în continuare. Grosul banilor va proveni din buzunarele deja rupte ale masei pensionarilor de rând, a căror putere de cumpărare scade dramatic. Prin decuplarea punctului de pensie de evoluţia salariului mediu şi prin creşterea galopantă a preţurilor.
Cât priveşte mărirea vârstei de pensionare, într-o ţară cu speranţa de viaţă redusă şi fără locuri de muncă, e de un cinism sfidător (Grecia, deşi în colaps financiar, abia intenţionează să o ridice la 63 de ani). Conflictul se acutizează. Medierea lui, într-o dezbatere cu partidele şi cu partenerii sociali, e un esenţial atribut constituţional al preşedintelui. Dar Băsescu nu-i Sarkozy, iar România nu-i Franţa democratică.