Scrisoarea unui roman aflat la New York pentru familia lui.

Cand aratam prietenilor fotografii din Manhattan, aratam cu mandrie cele doua turnuri gemene din Manhattan si le spuneam: „Hey, aici am muncit eu, la etajul 106, in unul dintre cele mai maiestuoase restaurante din lume „Windows on the world” (ferestre catre lume). Intr-adevar, vedeai lumea ca printr-o fereastra, o imagine unica, erai dominat de un sentiment de maretie, intreaga lume libera ti-era la picioare. Mi-e greu si de neinteles acum sa arat aceleasi fotografii. Ceva s-a schimbat pentru totdeauna, nu numai in landmarc, ci si in sufletele noastre. Ieri dimineata (marti, n. red.) ar fi trebuit sa ajung la World Trade Center la rugamintea unor clienti sa stabilesc datele pentru o masa organizata. In drumul spre Manhattan, pe autostrada 495 west, pe care in mod normal fac 20 de minute, traficul era de nesuportat. Prima explozie m-a prins in masina, inainte de tunel, la aproximativ doi kilometri de epicentru. Scrasnet de frane, claxoane, urlete si multa, multa nedumerire. Cand lumea a inceput sa realizeze ce se intampla, toti am iesit din masini. S-a asternut o liniste ce aproape ca striga. Atat de dureroasa si atat de sacra incat cineva a oprit un radio ce se auzea in surdina. Din momentul acela am fost martori nici eu nu stiu a ce, a iad sau a istorie. Al doilea avion a intrat in turnul din sud si lumea nu a putut decat sa strige sau sa suspine. Atat. Fum, groaza, teroare, sunet interminabil de sirene. Apoi, apocaliptic, amandoua turnurile s-au prabusit, unul dupa altul. Din tunel au inceput sa apara oameni ce cautau un loc cu pace, departe de iadul de acolo. Pe jos, cu hainele rupte, tusind intruna, cu priviri fixe, acoperiti de praf, aratau a stafii. Pana la sosirea elicopterelor si a ambulantelor lumea i-a ajutat cum a putut, cu o vorba buna, cu apa. Straini imbratisand straini. Durerea ne unea. De acolo, din mijlocul haosului se nastea umanitatea. Nu am reusit sa ajung acasa, ci am ajuns la serviciu, era mai aproape. Am incercat sa sun acasa, la Braila, la parinti si la prieteni. Liniile telefonice erau blocate. Atunci am transmis prin Internet un apel la omenie. Am rugat oameni necunoscuti din Romania sa sune acasa si sa spuna ca sunt bine. Toti au facut-o si atunci am stiut ca aici nu suntem singuri. Acum, cand iti scriu, Manhattanul e inchis. La sute de metri de Wall Street, pietrisul e de cativa centimetri. Sute de echipe de salvare lucreaza nonstop. Bilantul e atat de infricosator, incat nimeni nu ar vrea sa-l auda. Primul raport oficial a venit ca numai in explozia de la Pentagon sunt peste 800 de morti. In apropiere de Pittsburg 70, iar despre WTC nimeni nu vrea nici macar sa se gandeasca. Cunosc cladirile bine, si la acea ora ar fi trebuit sa fie in cladiri intre 15 si 20.000 de persoane. Nu ne ramane decat sa speram ca echipele de salvare au apucat sa evacueze cat mai multi. Se stie ca peste doua sute de politisti si pompieri au fost dati disparuti din momentul prabusirii primului turn. Rugaciunile si sperantele noastre se indreapta catre familiile tuturor celor afectati. Cine a facut acest act abominabil nu a lovit un oras, ci un mod de viata. Viata nu va mai fi la fel in New York pentru o buna perioada de timp. Ce stim insa e ca ne avem unii pe altii mai aproape. De aici, din New York, multumesc tuturor celor ce s-au gandit la mine. Cum eu am dragostea lor, le ofer neconditionat dragostea mea.
Cornel

Urmărește-ne pe Google News