Siria este Afganistanul lui Vladimir Putin, scrie un politolog rus. Lecția siriană pentru cei care se văd „mai protejați” și „mai prosperi” cu Rusia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Prăbușirea regimului lui Bahsar al-Assad a pus capăt Primăverii arabe. Dacă Assad ar fi pierdut puterea odată cu tunisianul Zine el-Abidine Ben Ali, egipteanul Hosni Mubarak și libianul Muammar al-Gaddafi, atunci ar pierdut-o din cauza slăbiciunii propriului regim. Dar dictatorul sirian a căzut după ce Rusia, alături de Iran și împotriva voinței țărilor occidentale, l-a ajutat să-și păstreze puterea. Un astfel de declin întârziat nu poate fi perceput altfel decât ca o slăbiciune a Rusiei și a Iranului, comentează politologul rus Aleksandr Baunov pentru publicația Meduza.
Cuprins:
Trimițând trupe în Siria, Putin a bifat la trei capitole: să iasă din izolarea în care a intrat după anexarea Peninsulei Crimeea, să readucă Rusia în Orientul Mijlociu - unde și-a pierdut influența după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 - și să o pună pe harta lumii ca o forță capabilă să oprească schimbarea unui regim și să-și sprijine orice aliat din orice colț al globului.
Retragerea SUA din Afganistan vs prăbușirea Rusiei în Siria
La mai bine de nouă ani distanță de la intervenția militară directă în sprijinul lui Bashar al-Assad, liderul rus Vladimir Putin experimentează propriul Afganistan, la fel ca Uniunea Sovietică înainte de a se destrăma și ca America în primele două decenii ale acestui secol. Comparațiile cu retragerea SUA din Afganistan la începutul mandatului lui Joe Biden la Casa Albă ar trebui să fie extrem de neplăcute pentru Kremlin. Dacă armata americană s-a retras din Afganistan în baza unei decizii luate cu mult timp înainte, trupele rusești aflate în Siria s-au prăbușit efectiv în doar câteva zile de ofensivă a rebelilor.
Potrivit lui Aleksandr Baunov, un fost diplomat, Rusia și-a pierdut singura sa poveste de succes de intervenție într-o țară străină și s-a redus din nou la o forță care luptă atât cât poate undeva pe plan regional. Portavocile Kremlinului tac, la fel ca Putin, după ani buni de campanii uriașe de propagandă cu concerte și parade în Siria. Doar bloggerii prorăzboi care sunt preocupați de împărțirea lumii și de „glorioasa armată rusă” se declară îngrijorați și triști.
Ucraina, obsesia lui Vladimir Putin
Căderea rapidă a regimului de la Damasc este o ilustrare clară a concentrării extreme a lui Vladimir Putin pe Ucraina, care depășește orice rațiune. De dragul ei, liderul de la Kremlin este gata să sacrifice absolut totul, inclusiv unele succese anterioare. Deși oficialii regimului de la Moscova încearcă în mod constant să se prezinte ca fiind realiști cu sânge rece, Kremlinul a înlocuit de mult timp realpolitikul cu geopolitica și geopolitica cu politica în direcția ucraineană.
O eventuală victorie în Ucraina este prezentată ca o victorie în lupta mondială a așa-zisei majorități globale împotriva așa-zisei elite a lumii vechi, după care va urma din nou Siria, Georgia și orice și-ar dori Kremlinul. Însă forma victoriei rămâne foarte neclară și nu este exclus ca regimul de la Moscova să prezinte orice mic succes drept un succes imens. Dar o astfel de interpretare ar putea convinge numai publicul intern. Restul lumii nu va fi convins, mai ales după pierderea Damascului de către Moscova.
Limitele Kremlinului în timp ce pretinde să domine lumea
Până în 2022, Moscova și-a construit relațiile cu Sudul Global în mare parte pe baza campaniei sale din Siria, pe care o afișa ca fiind de succes și de durată. Moscova se declara mai ales ca o „putere” capabilă să protejeze un regim prietenos.
Din acest motiv, căderea regimului lui al-Assad este foarte sensibilă pentru Moscova. Incapabilă de investiții și de exporturi de tehnologii de vârf, Moscova nu a știut decât să ofere securitate pentru unii lideri africani. Însă acest „export de securitate” a fost facilitat în mare măsură de bazele rusești din Siria, de unde soldații Kremlinului au fost nevoiți să fugă, în unele cazuri cu ajutorul Turciei.
Însă, dincolo de concentrarea lui Putin pe Ucraina, prăbușirea regimului lui al-Assad este direct legată de ceea ce nu i-a putut oferi Rusia pentru a se menține la putere și în lipsa ei. Bashar al-Assad a început ca un reformator, deschizându-și țara către capitalul și investițiile occidentale, pe care Rusia nu a reușit să le înlocuiască, eșuând ca furnizor de dezvoltare economică.
Lecția siriană
Astfel, evenimentele din Siria au scos în evidență principala problemă a Rusiei în relațiile sale cu Sudul Global. Rusia nu poate să ofere prea multe și tinde să-și acopere golurile cu „exporturi de securitate”, dar chiar și această „resursă de export” este insuficientă. A devenit clar, de exemplu, că Rusia nu putea fi prezentă pe două fronturi concomitent.
Dar cea mai importantă lecție din Siria este că Rusia nu poate asigura dezvoltare în teritoriile pe care reușește să le ia cu forța. Cu toate că a restaurat unele clădiri și a extins unele facilități militare, Rusia nu i-a oferit lui Bashar al-Assad un model economic care să schimbe în bine viața oamenilor. Milioane de oameni au ajuns în pragul catastrofei umanitare și lipsiți de securitate.
În timp ce teritoriul condus de Bashar al-Assad se prăbușea economic, bilanțul său comercial cu Rusia era mai mic decât cel al rebelilor din nord cu Turcia. Dacă Idlibul se dezvolta cu ajutorul Turciei, Alepul stagna și era măcinat de corupție sub regimul ținut în brațe de Moscova.
Ba mai grav, Rusia și Iranul nu doar că nu au reușit să acționeze ca motoare de creștere economică pentru aliatul lor de la Damasc, dar nu au reușit nici măcar să atragă investitori din rândurile celor pe care Kremlinul îi prezintă „majoritatea mondială”. Nimeni nu s-a înghesuit, nici măcar din Golf, India sau China, să investească sub „garanțiile de securitate” rusești și iraniene.
Propaganda rămâne versatilă
Rebelii islamiști dau asigurări că vor proteja minoritățile religioase și bisericile creștine. Cu toate acestea, viitorul rămâne incert în Siria. Un singur lucru este cert, că, după ce i-a numit neîncetat pe rebeli drept „teroriști”, Kremlinul și-a inversat retorica și le spune de-acum „opoziția”. La urma urmei, propaganda Kremlinului consideră și Iranul islamist ca exemplu de armonie și pace interconfesională.
Rusia, Iranul și multe guverne din Sudul Global i-au numit adesea pe soldații americani desfășurați în străinătate ca fiind „niște cuceritori ignoranți care au venit de departe” și „nu cunosc complexitățile locale și, prin urmare, nu sunt în măsură să creeze nici regimuri stabile, nici forțe de securitate eficiente”. Dar se pare că Rusia și Iranul s-au scufundat și mai adânc „în complexitatea vieții orientale”, în pofida rolurilor lor tradiționale în regiune, și nu știu cum să gestioneze tocmai lucrurile de care îi acuză pe alții, conchide Aleksandr Baunov.
