Starea de spirit la coadă la apă în Breaza și Băicoi, Prahova: „Am ajuns să stăm cu mâna-ntinsă pentru greșelile unor incompetenți!”

Autoritățile județene și centrale au decis să împartă populației apă îmbuteliată pentru consum și apă nepotabilă, în cisterne, pentru treburile casnice. După cinci zile de criză, statul a scos la bătaie din rezerva sa și toaletele ecologice, care urmează să fie amplasate în orașele și comunele sinistrate.

Polițiștii locali, luați la rost de cetățeni

La fel cum au procedat locuitorii din Fukushima, regiunea Tohoku, în martie 2011, oamenii din Băicoi și Breaza, județul Prahova au format în decembrie 2025 cozi ca să primească apă de băut. Stau la coadă și pentru apa nepotabilă, de care au nevoie la WC și la spălat. La cisterne nu e aglomerație tot timpul, mai mult dimineața.

Doar că în Băicoi și Breaza n-a fost un cutremur de 9 grade, după care să urmeze un tsunami de 15 metri care să avarieze o centrală nucleară. Nu, nimic de genul ăsta. La noi, comuniunea om-natură încă dăinuie, piedică în calea urbanizării care ocolește pudic fundul curții. Noi ne producem singuri catastrofele, în cantități suficiente, chiar excedentare, am putea și exporta, dacă n-ar sta de-a curmezișul tarifele lui Trump.

Românii n-au disciplina nativă a japonezilor, când practică supraviețuirea la dezastre. Coada nu e perfect aliniată. E îmbârligată, mai exact. Sinistrații mai oftează, mai schimbă o vorbă, își plâng un pic de milă, se enervează, drăcuiesc, fac profeții, pariuri, jurăminte, rezoluții pentru noul an, toate astea până își umplu bidoanele și pleacă spre case. Cară cu brațele sau trag după ei biciclete împodobite cu traiste, ca niște animale de povară.

Cară apă și cu mașinile, dar, observă Silviu, un pensionar din Băicoi, „mă costă mai mult benzina să ajung aici decât apa”. Polițista locală care împarte cele două sticle de persoană îi răspunde că așa sunt ordinele. Nu îi poate da în avans porția de apă. „Știu, doar observam, nu vă reproșez, că știu că alții dau ordinele”, răspunde împăciuitor bărbatul.

„Tot sistemul e de vină!”

Pe platoul din fața Primăriei Băicoi, oraș cu 16.700 de locuitori, sunt depozitate sute de baxuri cu apă plată în sticle de doi litri. „Dar cei care nu pot veni singuri, ăia ce fac?”, își relansează observațiile Silviu. „Ne sună și le ducem noi”, răspunde femeia în uniformă.

„Pot să iau și pentru vecina? Că ea e singură în casă, nu poate merge, nu știe să sune”, se interesează o doamnă în vârstă. „Puteți lua și pentru vecina”, spune polițista. „E bolnavă. Nu iese din casă și e chiar lângă mine, gard în gard”, explică suplimentar doamna, gesticulând, să audă și ceilalți de la coadă, să nu se creadă că ia apă în plus din rațiuni egoiste, pentru propria persoană.

Dacă e să indice un vinovat, oamenii de la coadă indică un vinovat eteric. Nu unul cu nume și chip. Ci o fantomă. Adevăratul tată al lui Hamlet. Tătucul. Statul român. „Cine e de vină? Tot sistemul e de vină”, exclamă Geta, soția lui Silviu. „Guvernul trebuie să pice!”. Apoi se oprește, parcă speriată că s-a radicalizat așa rapid. Își cheamă soțul, „să dea el o declarație, așa cum trebuie”.

„Am ajuns să stăm cu mâna întinsă pentru greșelile unor incompetenți, pur și simplu, că altceva nu sunt. E bătaie de joc asta. Pe ei îi doare burta de Ucraina, o să devenim sclavii Ucrainei”, spune Silviu. „Iar noi plătim biruri. Dar ce-a făcut pentru mine statul român? Cu ce mă ajută pe mine? Cu nimic. Ce soluție văd eu la criza asta? Celor din Guvern să le pese de populație, asta e soluția”.

Bărbatul povestește cum a renunțat să mai ceară pensie și pentru orele suplimentare lucrate în foraj, că „oricum mi le impozitau și mi-a fost silă să mai am de-a face cu instituțiile statului român”.

Geta adaugă că ea a supraviețuit unei catastrofe, explozia de la fabrica de armament din Zărnești, din 1983. Silviu își amintește cum a încercat atunci, disperat, să-și găsească soția, după tragedie. Soția alerga pe calea ferată, murdară de fum și de sânge pe față. „Până la urmă, ne-am găsit”, scurtează filmul bărbatul, zâmbind în trecut către acel mic miracol dintr-o zi de groază. „Ăștia care ar vrea să ne batem cu rușii acum… Ei nu știu ce înseamnă război. Să găsești dintr-un om un deget, un picior…”.

„E al dracului de puțină, două sticle pe zi”

Față în față cu greul, oamenii caută în minte ceea ce-i face ușori. Se conving că au mai trecut prin asta. Că au trecut prin multe. Una în plus? Fie, treacă de la ei. Că una în minus există doar în basme și în campanii electorale.

Această bătrână cu căciulă tricotată din lână neagră, cu vestă, pantaloni de trening și patru bidoane de 5 litri în două sacoșe de material nețesut a început ziua luându-și medicamentele pentru inimă. „Pentru că obosesc”. Are 73 de ani și a crescut patru copii. Lua la cotă făina, zahărul, uleiul, mălaiul. Lua pâinea pe caiet, „pe un vocabular din ăla”. Locuiește la jumătate de kilometru de cisterna cu apă nepotabilă, amplasată lângă un monument dedicat lui Mihai Viteazul.

Femeia a bătut drumul împreună cu o vecină mai tânără. „Niciodată, niciodată n-a fost criză de apă în Băicoiul ăsta”, reflectează bătrâna, punând un bidon sub robinetul cisternei. Înainte, când erau legați de rezervorul de la Livadea, era mai bine. Nu le lipsea apa. Nu le lipsea nimic. „De când ne-am schimbat în partea ailaltă, la Paltinu… Bine că ne dă primăria apă, cât o mai avea bani să ne dea. Că toți se plâng acum că nu mai au bani”.

Angajații primăriei distribuie apa potabilă din rezerva de stat, iar primarii sunt văzuți mai des pe stradă, printre cetățeni, de când cu criza. De aceea, localnicii au tras concluzia că autoritățile locale sunt cele care finanțează soluțiile de avarie.

„Nu știu cine e de vină. Aia e, ce să facem. E al dracului de puțină câtă ne dă, două sticle de om pe zi. Nu ajunge să faci și ciorbă, și aia, și aia… Măcar să ne anunțe. Dacă ne anunțau, strângeam apă în butoaie. Avem apometru. O plăteam. Dar strângeam apă. Nici n-a plouat prea mult, că dacă ploua, aveam apă de ploaie”, spune femeia cu căciulă neagră.

Și-a umplut bidoanele, dar încă nu se încumetă să pornească spre casă. „Cred că o să mă opresc de o sută de ori pe drum”. E bucuroasă că n-a prins coadă așa mare. Cu o zi înainte, a așteptat de la opt dimineața până la amiază, să vină pompierii, să umple cisterna.

Spălatul părului la lighenaș. „Jegoși nu stăm!”

Trei bidoane cu câte 5 litri de apă nu înseamnă mare lucru într-o gospodărie. „Cât naiba să ajungă? Te duci cu soția de trei, patru ori la WC și s-a terminat”, râde un domn în vârstă, la rând la cisternă. „Nu e bună decât la baie apa asta”.

„Jegoși nu stăm. Eu m-am spălat pe păr cu apă din asta, într-un lighenaș”, mărturisește un alt pensionar, venit după apă cu mașina, împreună cu soția și nepotul. „Da, așa este, întâi am fiert bine apa, apoi s-a spălat”, confirmă soția. „Dar farfuriile nu le spăl cu apă din asta. Le spăl cu apă minerală”.

Toate școlile și grădinițele din localitățile afectate sunt închise. De aceea nepotul poate ajuta la încărcat portbagajul cu bidoane. Bunicul lui comentează: „Fac școală online. Numai școală nu e aia. Noroc că soția mea a fost cadru didactic, îl mai ajută. Dar nu toți au pe cineva să-i ajute…”.

Manager spital: „Se cară totuși apă cu gălețile, suntem empirici”

La Spitalul Orășenesc Băicoi, toți pacienții au fost externați sau transferați. Cu excepția celor 40 de pacienți de la secția Psihiatrie – Cronici.

„Am avut un caz de suspiciune de AVC. O femeie căzută în casă. A luat-o ambulanța, a adus-o la noi, am trimis-o la Ploiești, la Județean. A zis ministrul sănătății că vor prelua cazuri și spitalele din București. Asta n-o să fie. Asta n-o cred. Știu cum e, de când lucram la Ploiești. Ne rugam ca pentru părinții noștri să preia un pacient cei din București. Ca pentru părinții noștri!”, spune un angajat al spitalului din Băicoi.

În aceeași clădire, funcționează și substația de ambulanță. Salvările sunt parcate, în așteptare. „Secția UPU funcționează. Pentru băut sau luat pastile, folosim apă din sticle. Putem trata urgențe minore. Pentru WC, folosim găleata. Ne-au pus o cisternă aici, în față”.

Holurile spitalului sunt neobișnuit de goale. Goale ca în pandemie, „că și atunci a fost greu”, rememorează managera Andreea Irimescu.

„Situația este sub control. Nu e simplu, să ne lămurim. Să nu se înțeleagă că am putea funcționa fără apă pe termen nelimitat. Am trecut mai greu prin COVID. Am fost spital-suport, trei ani, știm ce înseamnă. Ne adaptăm. Dar, sincer, dacă lucrurile trenează și săptămâna viitoare, va fi greu. Va fi greu! Se cară totuși apă, suntem empirici, ca să spun așa, cărăm apă cu gălețile”.

„O să ne taie și gazele!”

Spitalul de boli pulmonare din Breaza nu mai are nici un pacient. Au rămas paznicii, asistentele și medicii.

Restaurantele și fast-food-urile sunt închise. Câteva patiserii și magazinele universale din orașul cu 15.000 de locuitori rezistă. Localnicii la coadă lângă cisterne șoptesc că „patronii ăștia vor să se facă oameni” cu ocazia crizei și au scumpit apa. Dar zvonul nu se verifică în realitate. De fapt, în marketurile locale nu se mai găsește decât apă în sticle mici, de jumătate de litru.

„Noi am avut apă de ploaie într-un butoi de 200 de litri. Ne-a ajuns până acum. Dar nu se știe cât mai durează”, dă din cap o femeie care stă peste drum de Primăria Breaza. „Totul până la apă! Fără apă, nimic nu poți face. Ne temem că se strică și centrala, și tot, stăm și în frig”.

Un alt zvon care circulă printre sinistrați este că „o să ne taie și gazele”. La barul de lângă primărie se vând beri și cafele, dar nimeni nu are chef de glume. Cei câțiva clienți stau la mese gânditori și se uită în lungul șoselei, către stâlpul de iluminat public, înconjurat cu baxuri de apă plată. Stâlpul ăla e axa lumii.

Un angajat al primăriei strigă numele din cartea vieții, iar soția angajatului completează conștiincios într-un tabel. „Câte persoane?”. Apoi cel chemat ia sticlele cu apă și se duce să semneze pe listă.

Puși la zidul nevoilor de bază, oamenii caută în ei dovezi de forță. Tinerețea. Vocabularul cu rația de pâine pentru copii. Salariul bun din foraj, cu care îți permiteai și câte-o cină la BTT Bușteni. Foștii elevi. Nepoții. Ziua de mâine. O tânără se revoltă împotriva unui vecin de coadă. Cere dreptate. „Să vină fiecare să-și ia… Nu să luați iar pentru nu știu câte familii… Să vină fiecare să-și ia apa!”.

Cel mustrat, un bărbat slab, cu voce și mai slabă, se dă mai la o parte și se mulțumește să-l roage numai din ochi pe angajatul primăriei. Până la urmă, după ce justițiara a plecat, omul a primit câtă apă a cerut. Plus dobânda din cer, o ploaie sâcâitoare de toamnă.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 20

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE