Ştiaţi că… Pe vremea romanilor, inelul de logodnă era din… fier!

Purtarea inelului de logodnă – şi a verighetei, de altfel – pe cel de-al patrulea deget al mâinii stângi, care a şi căpătat denumirea de inelar, vine dintr-o veche convingere că acest deget are o “vena amoris”, o venă a iubirii, care merge direct la inimă
Prima variantă a inelului de logodnă cu diamant pare a data din secolul al XV-lea, când, conform unor scrieri, Maximilian I ar fi cerut-o de soţie pe Maria de Burgundia, dăruindu-i un inel bătut cu mici diamante aşezate în forma literei M.
În secolul I d.Hr., sultanii şi şeicii au început să se folosească de inele pentru a-şi “însemna” nevestele.
În anul 1700, în Europa au început să fie la modă inelele gravate, iar în America, puritanii le dăruiau aleselor…degetare. Practice, femeile îndepărtau vârfurile degetarelor pentru a face din ele inele.
În 1886 este creat modelul cel mai apropiat de inelul de logodnă actual: o structură în relief, care susţine şi pune în valoare piatra preţioasă folosită.
Ideea unui inel de logodnă potrivit pentru toate buzunarele a apărut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar acum, majoritatea bărbaţilor îşi cer iubitele de soţii dăruindu- le astfel de bijuterii.
Vinovat pentru ideea că un bărbat ar trebui să cheltuiască o sumă considerabilă din venitul său anual pe inelul de logodnă este un consorţiu ce activează pe piaţa diamantelor şi care a încercat astfel să crească vânzarea de pietre preţioase. În 1930, în campania de marketing gândită de şefii companiei, s-a sugerat că “preţul corect” ar fi salariul pe o lună, dar în scurt timp, ştacheta a fost ridicată la două salarii. În ziua de azi, nu se ştie din ce motiv, bărbaţii au convingerea că diamantul oferit logodnicei trebuie să coste cel puţin trei salarii…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE