Ştiaţi că… Pe vremea romanilor, inelul de logodnă era din… fier!

Purtarea inelului de logodnă – şi a verighetei, de altfel – pe cel de-al patrulea deget al mâinii stângi, care a şi căpătat denumirea de inelar, vine dintr-o veche convingere că acest deget are o “vena amoris”, o venă a iubirii, care merge direct la inimă
Prima variantă a inelului de logodnă cu diamant pare a data din secolul al XV-lea, când, conform unor scrieri, Maximilian I ar fi cerut-o de soţie pe Maria de Burgundia, dăruindu-i un inel bătut cu mici diamante aşezate în forma literei M.
În secolul I d.Hr., sultanii şi şeicii au început să se folosească de inele pentru a-şi “însemna” nevestele.
În anul 1700, în Europa au început să fie la modă inelele gravate, iar în America, puritanii le dăruiau aleselor…degetare. Practice, femeile îndepărtau vârfurile degetarelor pentru a face din ele inele.
În 1886 este creat modelul cel mai apropiat de inelul de logodnă actual: o structură în relief, care susţine şi pune în valoare piatra preţioasă folosită.
Ideea unui inel de logodnă potrivit pentru toate buzunarele a apărut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar acum, majoritatea bărbaţilor îşi cer iubitele de soţii dăruindu- le astfel de bijuterii.
Vinovat pentru ideea că un bărbat ar trebui să cheltuiască o sumă considerabilă din venitul său anual pe inelul de logodnă este un consorţiu ce activează pe piaţa diamantelor şi care a încercat astfel să crească vânzarea de pietre preţioase. În 1930, în campania de marketing gândită de şefii companiei, s-a sugerat că “preţul corect” ar fi salariul pe o lună, dar în scurt timp, ştacheta a fost ridicată la două salarii. În ziua de azi, nu se ştie din ce motiv, bărbaţii au convingerea că diamantul oferit logodnicei trebuie să coste cel puţin trei salarii…

Vezi subiectele la matematică de la Bac 2026 și subiectele la istorie de la Bacalaureat!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE