Un politician român: ”Vroiam să mă las de politică… Vroiam să ies spălat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Europarlamentarul a ajuns, ieri, la Sibiu şi a stat de vorbă cu trei persoane venite la întâlnire. Două dintre acestea, soţ şi soţie, mutaţi de curând din Capitală, şi un bărbat care luptă pentru transformarea în muzeu a casei părinteşti a scriitorului Emil Cioran.
Iată câteva dintre răspunsurile date de Mircea Diaconu la întrebările ce i-au fost adresate de către reporterul ziarului Turnul Sfatului:
Rep.: Ce încercaţi să găsiţi în acest turneu?
M. D.: Nu găsesc nimic, pentru că nu caut ceva. Pur și simplu ne vedem.
Rep.: Vă faceţi o datorie, o promisiune?
M. D.: Nu, pentru că nu am făcut o promisiune. Anul trecut am fost într-o situaţie dificilă, m-am enervat înfiorător pe o nedreptate, pe o porcărie, pe o găleată de lături aruncată la nesfârşit pe mine şi de care nu puteam să mă curâţ. Vroiam să mă las de politică, dar nu oricum. Vroiam să ies spălat. De atunci tot încerc să ies din politică, dar nu oricum, domnule, nu oricum. Nu dat cu şutul ca pe ultimul gunoi şi acuzat de multe porcării. Dar oamenii ăştia sunt mult mai interesanţi decât mine... "Suntem o gaşcă"
Rep.: Știu. Tocmai mi-a povestit domnul despre casa memorială Emil Cioran. Statul nu o poate cumpăra pentru că proprietarii cer exagerat de mult pentru ea. Oricum mă gândesc că nu aveţi cum să vă implicaţi în demers.
M. D.: Și dacă voi putea?
Rep.: E o casă privată...
M. D.: Și dacă voi putea?
Rep.: Cum?
M. D.: Nu știu cum, măcar încerc. În niciun caz nu trebuie să stai cu ochii în cer şi să spui «asta nu se poate».
Rep.: Revenind la turneu...
M. D.: Anul trecut am iniţiat această excursie prin ţară pentru a mă întâlni cu cei care m-au sprijinit. Și acum vin din nou. Nici cofetăria n-am schimbat-o. Ne-a plouat îngrozitor şi anul trecut. Suntem o gaşcă. Dacă ne confesăm unul, altuia, aflăm mai multe şi încercăm să ne ajutăm. Fiecare dintre dânşii au o poveste...
Rep.: Nu vă încărcaţi?
M. D.: Ba da, mă încarc de bine.
Rep.: Mai sunteţi supărat pe Iohannis?
M. D.: De ce să fiu supărat?
Rep.: A zis despre dumneavoastră că sunteţi un actor care vine şi pleacă.
M. D.: Vai, dar ce memorie aveţi... (râde)
Rep.: V-aţi simţit singur?
M. D.: Da. Înainte de a ataca, înainte de startul ăsta, am fost singur, umilit, scuipat de niște oameni pe care eu nu dau nici un singur ban. Oameni de nici o valoare. Oameni pe care i-am cunoscut, de asta şi îi pot caracteriza.
"Ăla care plânge uşor e preşedintele dumneavoastră, mă rog, fostul preşedinte"
...
Rep.: Vă e dor de scenă?
M. D.: Păi, vrând-nevrând, sunt tot pe un fel de scenă. Public, nu văd diferenţe foarte mari.
Rep.: Jucaţi un rol?
M. D.: Nu e un rol. Știţi ce se întâmplă, e vorba de o prestaţie... Dar e păcat să pierdem vremea cu prostiile mele actoriceşti... Un rol nu e o dexteritate pur şi simplu e o construcţie a unei realităţi gândită de cineva, de un autor, pe care trebuie să o faci să semene cu viaţa, ceea ce este foarte greu. Și atunci, te îmbraci în personaj, să-l înţelegi. Nu e o construcţie simplă, e o chestie foarte complicată şi elaborată şi care pe tine te costă. Te costă foarte mult. Spui« hai că actorul plânge uşor». Nu-i aşa. Ăla care plânge uşor e preşedintele dumneavoastră, mă rog, fostul preşedinte şi ăla nu e actor. Actor înseamnă cu totul altceva. Consumul e atât de mare, încât apare oboseala la bietul actor.
