Unde se duc oamenii fără adăpost după ce sunt externați din spitale? Cazul unui bărbat care a trăit o lună la urgențe în București. Apoi a dispărut
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După aproape trei decenii în care a fost uitat de societate, Mihail Oprescu a primit, timp de o lună, hrană, căldură și atenție medicală. Apoi a fost uitat din nou. Situația lui este tipică pentru oamenii fără adăpost din țară.
Cuprins:
- Sunt pacienți care petrec și trei luni în spitalele de urgență din țară, de unde ar putea fi externați, uneori, și după câteva zile. Dar nu au unde să se ducă. Sunt oamenii fără casă și familie, de care statul a uitat. Unul dintre ei este și Mihail Oprescu.
- În primul episod din această serie, Libertatea a arătat cazul unui pacient din Iași care a trăit mai mult de o lună în Spitalul de Urgențe din Iași, deși starea medicală i-ar fi permis externarea. Cazuri similare au loc și în spitalele din București.
În dimineața de 10 ianuarie, Mihail Oprescu stă pe marginea patului, la etajul 7 al Spitalului Universitar de Urgență din București, secța Chirurgie. E îmbrăcat cu o pijama albastră, subțire, și se uită la televizor. Pe dulapul de lângă pat sunt două sticle de apă plată și niște caserole cu mâncare.
Află de la unul dintre angajați că e născut în aceeași zi cu Sorin Oprescu, fost manager al spitalului. „Doar că eu sunt mai tânăr”, glumește domnul Oprescu, pacientul.
Mai tânăr, dar mai puțin norocos.
„M-am internat pentru că am degerat”, explică bărbatul în vârstă de 65 de ani.
Împarte pâinea cu porumbeii
Locuiește pe stradă de aproape 30 de ani, după ce și-a pierdut casa în urma unei escrocherii, după cum povestește el. Pentru că adunase datorii la întreținere, a acceptat să își vândă apartamentul în vara lui 1996. Nu și-a primit banii pe el niciodată însă, relatează bărbatul. „Nici acum nu realizez ce a fost în capul meu. Probabil panica. Să vină cineva la ușă să îți spună ai datorie, ai datorie, ai datorie”.
În ultima vreme, dormea pe o bancă din piața Pajura, în nordul Bucureștiului. Acolo împărțea mâncarea cu porumbeii. „Am căpătat un pic de experiență, mai găsesc de mâncare. Și dacă găsesc, eu nu arunc mâncarea. Pâinea se dă la porumbei. De multe ori când mă așezam acolo pe bancă, ei nu erau. Dacă mă vedeau, veneau”.
Un telefon la salvare
Când a dat primul frig în decembrie, într-o săptămână cu multe ploi, s-a trezit cu un picior amorțit. Nu mai putea merge. A așteptat să îi treacă, dar după câteva zile, nu mai avea putere nici să se ridice de pe bancă. Îi degeraseră degetele de la un picior. „Încercam să mă ridic de pe bancă în mâini și dădeam înapoi. Am rugat pe cineva, doamnă, puteți să dați un telefon la salvare?”, spune bărbatul.
A fost dus mai întâi la Spitalul Elias. Acolo, povestește Mihail, i-au făcut o perfuzie, „un pic m-au pansat la picior”, dar a doua zi l-au lăsat să plece, motivând - susține bărbatul - că „nu aparține de sectorul 1”, unde e localizat spitalul.
A mai stat câteva zile pe stradă, iar în cele din urmă a ajuns la Spitalul Universitar de Urgență, pe 15 decembrie. 12 zile mai târziu, i-au fost amputate degetele de la un picior.
Fiind un spital de urgență, după o astfel de intervenție chirurgicală, în mod normal pacientul mai stă câteva zile, apoi este externat, explică Olga Cursaru, asistenta socială a spitalului. Procesul de cicatrizare ar trebui să se finalizeze la domiciliu. „Dar în cazul dumnealui, neavând domiciliu, medicul curant și echipa au hotărât să mai rămână”, adaugă ea.
„Nu vin pe picioare proprii”
În biroul de asistență socială al spitalului lucrează trei persoane, printre care și Olga Cursaru. Are părul scurt și vorbește repede, într-un fel prietenos. Muncește acolo de aproape 20 de ani. Se ocupă anual de sute de persoane care ajung la Spitalul Universitar ca pacienți, dar au și alte probleme în afară de cele medicale: unii nu au casă, nu au rude sau nu au buletine. Anul trecut a avut 265 de cazuri, consemnate în două registre.
Oamenii ajung într-o stare foarte rea. „Nu vin pe picioare proprii. Dacă sunt un picuț mai bine, se duc la adăposturile de noapte, de urgență”, povestește femeia.
„Au venit de multe ori deshidratați, și-au mai revenit după perfuzare, după ce s-au încălzit. Am avut un caz. Nu am putut să îi facem buletinul pentru că era extrem de umflat la față. Au spus: nu avem cum. Nu corespundea cu imaginea din baza de date”, adaugă ea.
Oamenilor care au stat pe stradă foarte multă vreme, fără venituri și acte, încearcă să le facă o încadrare în grad de handicap. „Ori toate aceste lucruri durează. Perioada aceasta de spitalizare prelungită se datorează și faptului că ei vin fără aproape nimic”, explică ea. Din acest motiv, sunt pacienți care sunt ținuți și după ce s-au rezolvat problemele medicale. Altfel, ar ajunge în stradă. Situația e comună multor spitale de urgență din țară.
Pe calendarul din biroul ei e marcată data de 17 ianuarie, când Olga trebuie să depună actele pentru un pacient al spitalului, fără niciun venit, pentru care încearcă să-i obțină o indemnizație de handicap. „Eu am depus dosarul acesta din 24 noiembrie, vedeți când avem programare?”, spune asistenta socială.
Rămasă fără casă, la peste 70 de ani
Anul trecut, ea și colega ei au făcut 85 de buletine provizorii pentru oamenii care au ajuns în spital fără acte de identitate. Câteva dintre fotografiile acestora sunt într-un plic, pe biroul Olgăi. Sunt fețe de oameni în vârstă, cu dizabilități, cu priviri stinse. Pentru 38 dintre pacienți a reușit, în colaborare cu autoritățile de asistență socială, să le găsească un loc la un cămin în 2022.
Printre aceștia a fost și M.O., o femeie născută în 1943, care a rămas fără casă în urmă cu câțiva ani. Bătrâna și-a vândut casa unei persoane care i-a promis că o lasă să trăiască acolo. Nu s-a întâmplat asta, iar ea a ajuns să trăiască pe stradă, lângă o biserică.
A ajuns la Urgențe în 19 iulie anul trecut și a stat într-un pat de la UPU până în 31 august. Între timp, Olga Cursaru a încercat să angreneze diferite instituții, ca să îi găsească bătrânei o locuință.
„Am făcut adresă către primărie. Am încercat să vorbim cu respectivul (persoana căreia îi vânduse casa, n.r.), nu răspundea la telefon, poliția a făcut demersuri, tot așa. Era pensionară. Într-un final i-au găsit cei de la primărie un loc în provincie. Dar a durat”, explică Olga Cursaru.
Scrisoarea. „Mi-e tare dor de dumneavoastră și de tot personalul”
Bătrâna le-a trimis o scrisoare de mulțumire celor de la spital. E adresată unei asistente medicale care s-a pensionat la începutul acestui an. O copie a scrisorii este păstrată la UPU, într-o folie de plastic.
Am ajuns cu bine. Este un loc retras, foarte liniștit. Mâncarea este bună, nu sunt gândaci (cum îmi era frică). Ați avut dreptate când ați spus că este bine. Doamnele asistente și infirmiere sunt cumsecade cu mine și cu toți pensionarii de aici
„Mi-e tare dor de dumneavoastră și de tot personalul de acolo. Ați fost, după cum v-am spus, un fel de îngeri păzitori”, scrie femeia care împlinește 80 de ani anul acesta.
„Așa spaimă”
Nu pentru toți pacienții fără casă și fără aparținători se găsește un loc într-un cămin. Pentru domnul Oprescu, bărbatul căruia i s-au amputat degetele de la picioare, încă se caută.
Până când se va elibera un loc, angajatele de la Primăria Sectorului 6 i-au propus să meargă într-un adăpost de noapte din sector, Drumul Mănăstirea Văratec.
Dar Mihail Oprescu se teme de acel adăpost mai mult decât se teme de stradă și de frig. A stat acolo acum câțiva ani. „Așa spaimă am băgat și groază. Păduchi și ploșnițe. Dacă te duceai la WC dimineața, la prânz, seara, îi vedeai pe pereți”, povestește bărbatul.
Asistenta socială îi spune că s-au îmbunătățit condițiile acolo, să încerce măcar o noapte. Domnul Oprescu ezită. Odată ce spaima intră în suflet, e greu să iasă de acolo.
Spune că el e un om optimist și că umorul e singurul lucru care i-a mai rămas. Povestește că a rezistat la două traume puternice: când a fost opărit într-un canal, acum câțiva ani, și a ajuns la Spitalul de Arși, și, acum, când i-au degerat degetele. Dar simte că a treia oară nu ar mai face față.
„Și mie mi-ar conveni să dorm la căldură, să nu înceapă vreo ploaie, vreun vânt. Și mie mi-ar conveni. Ce să fac?”.
O posibilă speranță
Asistentele sociale de la spital au găsit un număr de telefon al fiicei lui, cu care bărbatul a pierdut legătură în timpul pandemiei, după cum povestește el. Aceasta a spus că îi va căuta o cameră cu chirie tatălui, până când merge la cămin, a povestit Olga Cursaru.
Pe 19 ianuarie, Mihail Oprescu a fost externat. A mers o noapte la adăpost, dar apoi nu s-a mai întors. De atunci i s-a pierdut urma.
„Fiica lui a spus că nu a mai sunat-o”, povestește asistenta socială. Angajatele de la primărie i-au lăsat și ele un contact și au zis să le caute la Centrul din str. Floare Roșie, ca să îl anunțe dacă îi găsesc un loc la cămin.
Bărbatul de 65 de ani nu are un telefon de pe care să sune.
„Nu l-am mai văzut”
E 27 ianuarie. Afară sunt 0 grade, dar se simt ca -6 grade, arată aplicația. Plouă cu gheață și bate vântul foarte tare. În Piața Pajura, unde Mihail Oprescu a dormit în ultimele luni, doi bărbați ai străzii care se adăpostesc în zona tarabelor îl recunosc în poză, dar spun că nu l-au văzut de foarte mult timp. „L-a luat SMURD-ul. Nu se mai putea mișca, îl dureau genunchii, nu se putea ridica”, precizează unul dintre ei.
La magazinul din pasaj, vânzătorul se uită la fotografia cu el, din spital, și îl recunoaște cu o întârziere. „A, păi era slab înainte. Aici arată bine”.
Constanța, o femeie în vârstă de 83 de ani, îl vedea în fiecare zi pe banca din fața blocului ei. Dimineața, când se trezea, se întreba dacă era tot acolo. Mai primea mâncare de la locuitorii din zonă, „o berică”. A vrut să-i ofere niște cizme de la fiul ei, care a murit. „L-am întrebat cât porți la picior. Mi-a zis că 40, 41. Sunt 43, să vi le aduc? Nu a mai dat niciun răspuns. Uitați, aia e banca unde dormea luni de zile”.
„De vreo lună și ceva nu l-am mai văzut”, adaugă Constanța.
