Urmașul unora dintre întemeietorii orașului Sulina știe toate poveștile despre începuturile vieții pe grinduri. Turcoaica și cafeneaua pe stâlpi de lemn, pirații mlaștinilor și raiul negustorilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Orașul Sulina, spune povestea, a fost construit cu pământ din toată lumea. 26 de naționalități și-au împletit, aici, obiceiurile și istoria. Iar Gheorghe Comârzan, urmaș al celor mai vechi familii din așezare, se încăpățâneză să le păstreze și să le transmită mai departe.
Cuprins:
Pe locul actualului oraș era un ținut mlăștinos, cu câteva așezări, pe piloni de lemn. Când s-a dezvoltat comerțul și au început navele comerciale străine să poposească tot mai mult la gura de vărsare în Marea Neagră, descărcau pământul ce îl foloseau ca balast și încărcau cereale sau alte mărfuri. Mormanele de pământ astfel adunate, dar și îndiguirea au dat naștere noului tărâm pe care, ușor – ușor, s-au ridicat clădiri impunătoare. Orașul de la vărsarea Dunării a cunoscut și epoci de glorie, și de decădere și-a devenit subiect de carte: Europolis, a lui Jean Bart.
Sulina este mai mult decât povești cu pirați sau prințese înmormântați în cimitirul nisipos de pe drumul spre plajă. Sulina a fost casă pentru multe familii, venite de prin tot ceea ce însemna România, dar și din alte țări. Astăzi mai găsești urmași ai moldovenilor, ardelenilor, turcilor, bulgarilor, rușilor, armenilor și grecilor, dar și moșteniri de la genovezi, germani sau britanici.
Vestita Sulimanca
Gheorghe Comârzan este unul dintre cei care se încăpățânează să trăiască în Sulina, fiind urmaș a două familii care au pus umărul la dezvoltarea urbei și știe toate secretele orașului. Fost cadru militar și polițist de frontieră, acum este pensionar și își dedică mare parte din timp pasiunii sale: istoria înaintașilor săi, dar și a orașului.
Iar una dintre legendele despre nașterea orașului Sulina amintește despre o turcoaică, izgonită din haremul sultanului, Sulimanca – exista chiar și o gârlă în Deltă cu acest nume. Cu puținii bani pe care îi avea, femeia a făcut o cafenea, pe stâlpi de lemn, cu resturi de la corăbiile naufragiate, și așa i se dăduse vestea printre corăbieri.
Obiecte din altă lume
Istoric, Sulina este atestată documentar în sec XIX, iar numele se pare că vine, nu de la turcoaica Sulimanca, ci de la Selina – canal, scurgere în limba greacă. Corăbierii vremii o menționau ca o așezare cu 10 până la 15 case, existând și o litografie din acea perioadă.
Bunica mamei mele, Baba Marta, spunea că aici era o baltă și au cărat corăbiile pământ și s-a înălțat, înălțat, s-a făcut o casă acolo, una acolo și așa a apărut orașul. Când erau apele mari, în cimitirul turcesc se bătea crapul Gheorghe Comârzan:
Fostul polițist a adunat, de-a lungul timpului, multe obiecte legate de oamenii și meșteșugurile lor din zona Sulina. O parte, cele mai dragi, le-a păstrat în curtea casei sale, dar cele mai multe le-a donat orașului.
„Majoritatea sunt moștenire de familie. Jugul de la carul cu boi, dălțile, opincile cu ciurci care se foloseau în Deltă, în loc de cizme, vasul de filtrat apa. Galenzii din lemn – papucii de odinioară, putinei de făcut unt, clopotul de la boi. Bunelul, Ivanov Procopie, avea târlă la Câşla Vădanei, undeva pe malul mării, între Sulina și Sfântu Gheorghe, la mila marină 9 cum era numerotat drumul construit de Comisia Europeană a Dunării de Jos în 1887. Mila marina zero era la Plaja Sulina, mila marină 15 era la Sfântu Gheorghe“ spune Gheorghe Comârzan
Câșla Vădanei și negustorii greci care veneau să ia carne direct de la sursă
Pe acest grind, la Câșla Vădanei, era solul un pic mai gras și era propice creșterii animalelor. Aici veneau oamenii cu animalele. Majoritatea erau coloniști ardeleni, basarabeni și ucrainieni, care s-au stabilit aici la sfârșitul secolului XIX și creșteau animale. Fermele erau denumite câșle, sau târle. Numele de Câșla Vădanei a rămas după o văduvă care își creștea animalele aici. Acum, pe acest loc mai există doar un vechi pichet grăniceresc părăsit.
„Bunelu din partea mamei avea două care cu boi și veneau în Sulina, unde aveau și aici casă, înainte de al Doilea Război Mondial. Spre Sulina trebuia să treacă două gârle. Una era Împuțita, care cândva, potrivit unor hărți ale genovezilor, era un vechi braț al Dunării, care se bifurca undeva mai jos de mila 7. Când ajungeau la gârlă, aveau barcă acolo, descărcau totul în barcă, iar boii treceau cu carul prin apă.
La Sulina vindeau laptele, brânza, smântâna, pieile, carnea. Carnea se vindea mai mult direct negustorilor greci direct din câșlă, pentru echipajele navelor“.
Bunicul lui Gheorghe Comârzan, din carnea rămasă nevândută făcea cavarma – se prăjea și se băga în untură de porc pentru a se conserva și a putea fi mâncată în orice perioadă a anului, mai ales că majoritatea timpului îl stătea la fermă, iar la Sulina mergea doar când făcea negoț.
Din Sulina rusească au rămas doar farul și biserica
Primele lucruri importante care încep să se întâmple în Sulina sunt după 1829, prin tratatul de la Adrianopol, granița se stabilește pe canalul Sf. Gheorghe, iar Sulina intră sub stăpânire rusească. Rusia se angajează potrivit tratatului, să construiască farul și o carantină.
Încet – încet, Sulina începe să se populeze și se construiește și o redută.
Înaintea începerii războiului Crimeei, pe 28 iunie 1853, o mică flotilă de nave britanice soseste la Sulina pentru a bloca canalul pentru a impiedica aprovizionarea armatei rusesti.
Capitanul Richard Hyde Parker, fiul viceamiralui Charles Parker debarcă cu soldații și ia cu asalt fortificațiile, dar este împușcat și britanicii se retrag pentru moment. Amiralitatea britanică trimite la Sulina nava Spitfire aflată în Marea Neagră. Sulina este incendiată, trupele rusești sunt nimicite, soldații britanici cruțând doar farul și biserica.
Epoca piraților
După acest episod, trupele britanice se retrag în Crimeea, iar Sulina devine un loc propice pentru tâlhari, sau pirați în termen marinărești. Nu acționau precum vedem astăzi în filme ci mai degrabă preferau să stea ascunși prin bălți. Ieșeau doar să prade navele care stăteau la ancoră, iar paza era slabă. După ce luau marfa, în general scufundau corăbiile, pentru a rămâne cât mai puține mărturii ale acțiunilor lor.
Unul dintre cazuri a fost cel al bricului Brava, care pe 14 martie 1855, a eșuat la gura de vărsare. Tâlharii au atacat, iar echipajul s-a refugiat în curtea farului. După două zile au fost salvați de corabia Ocean din Bremmen.
După acest episod, Austria intervine și trimite o navă de război să restabileacă ordinea la gura de vărsare a Dunării. Unii dintre pirați au fost condamnați la moarte pe loc, alții au fost duși la Constantinopol.
După foametea din 1847 și criza cartofului – invazia gândacului de colorado, Anglia a căutat locuri noi de a aduce cereale către imperiu. La vremea aceea, Portul Constanța nu era dezvoltat și nu prezenta interes, așa că s-au orientat către Sulina.
Moara de vânt a străbunelului
În 1856, După Războiul Crimeei, se înființează Comisia Europeană a Dunării, al cărei sediu încă mai există în Sulina, care avea ca scop, printre altele, supravegherea liberei circulații pe Dunăre. Încep construcția a două diguri, sub formă de pâlnie convergentă care să permită accesul navelor mai mari pe Dunăre, până în porturile Galați și Brăila.
Tot după Războiul Crimeei ajunge în zona Sulina și bunicul din partea tatălui lui Gheorghe Comârzan.
„Străbunicul a venit aici în Deltă după Războiul Crimeei, când zona era sub ocupație otomană. Era originar din zona Moldovei, Suceava. Erau mocani, au venit cu oile, fugind de război și și-au făcut mici ferme. Dupa 1879, adminstrația româneacă i-a adunat însă pe toți în Satul Nou – actualul CA Rosetti. După ce a venit Comsiunea Europeană, s-a dus vestea că la Sulina sunt cereale multe și ar merge o moară de vânt.
Străbunelul meu a construit o moară de vânt, aprope de gura de vărsare. Este menționată și în romanul lui Jean Bart, Europolis. Gheorghe Comârzan:
Atunci erau trei mori de vânt în oraș. A străbunelului meu, mai era una în oraș și una la mila 3, pe malul celălalt“, povestește mândru Gheorghe Comârzan.
Europolis
Ca să își protejeze investiția, englezii au intervenit pe lângă Poarta Otomană și a declarat Sulina Port Liber – scutit de taxe. Atunci a început fost raiul negustorilor. Au venit din toată lumea. Așa a ajuns Sulina un orășel cosmopolit, unde au trăit, la un moment dat, cetățeni din 26 de naționalități.
A fost perioada de glorie a orașului, care fremăta, construia, unde se consumau povești de amor, drame personale, ori averi ale armatorilor pierdute într-o noapte la cazino. Atmosfera orașului e zugrăvită, prin intermediul mai multor povești paralele, de Jean Bart și romanul Europolis.
Moartea lentă unui oraș glorios
Din 1931 începe decăderea economică a Sulinei. Statul român, pentru a elimina contrabanda, desființează porintr-o lege statutul de porto – franco. Această decizie a dus la retragerea negustorilor principali și orășelul intră în amorțire până la începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. Atunci, 60% dintre clădirile din oraș sunt distruse. Rezistă însă clădirile simbol, Farul și sediul Comisiunii Europene.
Moara de vânt a strămoșului lui Gheorghe Comârzan a funcționat până după război. La începutul anilor 50 nu mai existau grăunțe și atunci, bătrânul decide să mute moara la Periprava, lăsând în urmă doar pietre mari.
Următoarea lovitură pentru Sulina a fost amenajarea Portului Constanța, iar apoi a Canalului Dunăre – Marea Neagră, ceea ce a făcut să scadă drastic comerțul. Fabrica de conserve a mai rezistat și ea puțin după anii 90, iar în prezent, localnicii trăiesc din puținele locuri de muncă la diverse instituții ce au reprezentanță aici și societăți comerciale, baza fiind însă turismul.
Sulina ieri și astăzi:
