Viața ca un canon a ”mamei medicale”. Directoarea ucisă de soț în spital trăia în teroare de 27 de ani, dar la serviciu zâmbea și era blândă cu toată lumea
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Anca Patriche, femeia ucisă în cabinetul medical de propriul soț, a fost un om care s-a sacrificat toată viața: pentru copilul său, căsnicie, carieră sau pentru credința în Dumnezeu. Anca Patriche s-a sacrificat până când nu a mai rămas suflare în ea.
Cuprins:
Libertatea a fost la Piatra Neamț și a reconstituit povestea unei vieți, dar mai ales a unei întâmplari tragice care, spun apropiații Ancăi, putea fi prevenită.
Un băiat în palton negru intră în pridvorul întunecat al unei biserici luminat doar de lumânări și aglomerat de coroane de flori. În stânga este un sicriu descoperit. „Nu pot să mă uit la ea. O să ies afară.“
Suntem la Biserica Cuvioasa Parascheva din Piatra Neamț, la trei zile de la crima atroce de la spitalul județean. Anca Patriche, 49 de ani, directoare de îngrijiri medicale, a fost ucisă cu 11 lovituri de cuțit de soțul său, Dumitru Sebastian Patriche, cu care se afla într-un proces de divorț încă din vara anului trecut.
Băiatul în palton negru e Ștefan, are 24 de ani și și-a pierdut mama.
Iese afară pentru câteva minute să-și adune gândurile și apoi intră din nou la ea. O privește neclintit. Îi atinge mâinile. „E frumoasă. Zâmbește așa cum a făcut toată viața ei“, îi zice unui prieten apropiat. Fiul încă își trage forță de la mama lui. „O am cu mine și acum“, mai spune Ștefan.
Eu nu mai vorbesc cu tatăl meu de câteva luni. Am susținut-o pe mama să divorțeze de el. Mai ales după ce am plecat de acasă în 2016. Eu mai aveam grijă de ea. Eram ca o pernă pentru mama. Vreau să se facă dreptate. O să dau în judecată spitalul și toate instituțiile responsabile. Ștefan, fiul Ancăi Patriche:
Tânărul spune că tatăl său a fost dintotdeauna violent cu el și cu mama sa. Nu ne dă mai multe detalii. Nu poate. „Nu știu ce să fac. Încă nu realizez. Nu știu...“
În afara Bisericii, stau câțiva apropiați ai celei care a trecut în neființă. Și ei simt furie și neputință pentru o moarte care, cred aceștia, putea fi evitată.
Rudele spun că a cerut ordin de protecție, dar nu a primit ”din lipsă de probe ”
La începutul lunii august, Anca a mers cu finul, pe care îl cheamă tot Ștefan, și cumnata ei la Poliția Municipală din Piatra Neamț ca să anunțe că a părăsit domiciliul conjugal și s-a mutat singură cu chirie, că a inițiat procedurile pentru divorț și are nevoie de protecție, pentru că soțul său este agresiv.
„Era agresiv așa cu vorba și o controla în tot ce făcea, dar o mai și bătea“, ne povestește Paula Baican, cumnata Ancăi.
Aceasta, împreună cu finul Ancăi, povestesc cum au mers cu toții la poliție. „Poliția i-a spus că nu poate să solicite un ordin de protecție, pentru că nu are certificat medico-legal ca să dovedească agresiunile fizice. Apoi, polițiștii i-au zis că ar trebui să-l prindă pe soțul ei în flagrant, ca să poată obține ordinul de protecție.“
Gelos pe propriul fiu
Anca și Dumitru Patriche s-au căsătorit acum 27 de ani. Încă de la începutul căsniciei, bărbatul era agresiv cu soția sa, după cum povestesc apropiații victimei.
„Era violent și gelos chiar și pe propriul băiat. Dacă îi vedea răzând sau că sunt bucuroși dintr-un motiv anume, făcea imediat scandal. Îl ducea pe băiat în camera lui ca să nu vadă cum o bate“, i-ar fi povestit Anca unei prietene.
Unele dintre puținele momente în care mama și fiul se bucurau de timpul împreună era când agresorul nu era acasă. Atunci mergeau la cofetărie și mâncau prăjituri.
Femeia care voia să pară puternică
Nimeni nu știe cu adevărat de ce Anca Patriche a îndurat agresivitatea partenerului său în toți acești ani. Unii dintre apropiați spun că mai spera că Dumitru se va schimba și își dorea ca băiatul lor să crească cu ambii părinți Alții cred că i-a fost frică să plece mai devreme de teamă că îi va face rău sau i-a fost rușine să recunoască că este o victimă.
Voia să își păstreze o imagine bună. Credea că dacă îți arăți slăbiciunile, nu mai ai autoritate.Ștefan, fiul Ancăi:
Tânărul se retrage într-o mașină împreună cu alte rude apropiate. Au mai multe drumuri de făcut pentru a organiza înmormântarea programată pentru marți.
Mama medicală
Noi mergem către Spitalul Județean. Intrăm în clădire fără ca cineva să ne întrebe cine suntem sau unde mergem. Ajungem la etajul 2, secția chirurgie, în fața biroului asistentului șef. Acela a fost spațiul de lucru al Ancăi până în 9 ianuarie. Era asistenta - șefă care organiza munca a peste 20 de asistente și infirmiere din secția de chirurgie.
În 10 ianuarie ianuarie a fost numită director de îngrijiri medicale, pe întregul spital, în urma unui concurs la care a luat notă aproape maximă la toate probele, peste 90 de puncte din 100. În acea zi venise la vechiul birou doar ca să-și ia lucrurile și să le ducă în cel nou, aflat în clădirea Policlinicii, după cum povestesc colegele ei. N-a mai apucat să se mute. În vechiul birou și-a găsit sfârșitul.
În stânga acestuia, pe coridorul alb al spitalului, se află o mică masă, cu flori de jur împrejur, pe care se află fotografia Ancăi, o icoană și o colivă.
Câte o asistentă sau infirmieră se oprește din pașii grăbiți ca să țină câteva secunde de reculegere pentru „mama medicală“, cum i se mai spunea în spital.
Credința că este mai bine să înduri
Colegele cărora Anca li s-a confesat în legătură cu problemele pe care le avea în căsnicie spun că femeia a îndurat și din cauza credinței. Era o femeie evlavioasă. Mergea în fiecare duminică la slujbă, avea duhovnic și cânta în corul Bisericii Parascheva. De Crăciun, le-a cântat colegilor colinde religioase.
„Trăia cu ideea că trebuie să facă tot posibilul să-și salveze căsnicia, pentru că așa îi place lui Dumnezeu, dar și ea cât să mai îndure!?“, spune revoltată o asistentă.
Pe sub halatul de lucru, Anca purta un lănțișor cu cruciuliță și brățări sfințite. În biroul în care a fost ucisă și acum există micul ei altar cu icoane de diferite mărimi. Deși e un spațiu de doar câțiva metri pătrați, și-a făcut loc pentru credința ei.
Era o prezență discretă. Nu știa mai nimeni de problemele ei cu soțul până să intre în procesul de divorț. De atunci i-a fost mai teamă și ne-a rugat pe câțiva dintre noi ca, dacă bărbatul vine la spital, să nu o lăsăm singură cu el. Asistentă medicală:
Chinuită acasă, blândă la serviciu
„Și eu mă mai cert cu soțul, dar Anca săraca era terorizată. Soțului nu îi plăcea că ea era o femeie muncitoare, care avansa tot mai mult și el lucra doar ca paznic. Înainte nu lucra deloc. A stat pe banii ei ani de zile “, spune o altă colegă.
„Era un profesionist desăvârșit. Deși era șefa noastră, nu era cu nazuri. Dacă vedea pe hol vreun pacient mai beteag se ducea și-l ajuta chiar ea. Își făcea munca cu drag, le zâmbea oamenilor mai necăjiți“, mai spune aceasta.
„Eu am avut-o ca profesoară. A fost un om deosebit. Când greșeam ceva cu pacienții, nu îmi zicea de față cu toți. Mă trăgea deoparte și îmi explica frumos“, spune și un elev care face practică la spital pentru a deveni asistent.
Le-a cerut ajutorul elevilor săi
Anca Patriche muncea de dimineață până seara. De la 08.30 până la 16.00 era la spital, apoi mergea la școala postliceală, unde preda ca maistru de nursing, până la 20.30.
Era primul an în care lucra într-o instituție școlară, însă a învățat să apropie de elevi. Doi dintre elevii de anul II, ambii de aproape 25 de ani, îi știau povestea. Le spusese prin ce trece și îi ruga să o ducă acasă cu mașina. Îi era frică să meargă singură seară pe jos sau cu vreun mijloc de transport.
„Uneori mai venea la școală și o aștepta. Îi era frică să plece singură. Când o duceam acasă, așteptam în parcare până când ajungea în apartament și mă suna să-mi spună că e bine“, spune unul dintre elevii care o conduceau acasă.
Ne zicea să ne tratăm pacienții ca pe mama și tata, cu grijă și răbdare. Spunea despre noi că suntem prima generație de asistenți care va merge drept, fără să ia șpagă de pacienți. Elevă:
În ciuda fricii cu care trăia în fiecare zi, Anca Patriche găsea puterea de a le insufla valori morale și etice elevilor. Găsea puterea să zâmbească, să muncească, să rabde.
Oamenii din jur nu i-au cunoscut problemele, iar aceia puțini care cunoșteau adevărul au susținut-o, dar n-au știut, probabil, să facă mai mult. Iar Anca Patriche își găsise alinarea în muncă și încerca să țină lucrurile în echilibru.
„Am mers să-mi felicit soția pentru că avansase în carieră”, avea să le spună procurorilor Dumitru Sebastian Patriche.
De fapt, spun oamenii legii, agresorul își teroriza de multă vreme soția și plănuise să o ucidă. Dar au crezut-o abia după ce n-a mai fost.
