De Paști, la Muzeul Satului Vrâncean, sute de copii au lăsat smartphone-ul și au pus mâna pe chișiță, să încondeieze ouă. „Unii chiar au îndemânare, au ieșit lucruri faine”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Deși se află în renovări, pentru instalarea unui nou sistem de iluminat și de securitate, Muzeul Satului Vrâncean, din Petrești, județul Vrancea, și-a deschis larg porțile, înaintea vacanței de primăvară, pentru copiii dornici să afle despre tradițiile de Paști.
Cuprins:
Peste 200 de elevi din Focșani au participat la atelierele de încondeiat ouă, de crestături în lemn și de împletituri cu mărgele, sub îndrumarea unor meșteri populari.
Pentru câteva ore, atenția lor s-a mutat de la ecranele telefoanelor mobile și de la lecții la uneltele magice care transformă un ou banal într-o obiect de taină, o operă de artă, am putea spune, doar că o artă comestibilă, întrucât în zona Vrancei, ouăle încondeiate nu au soarta unor bibelouri, se pun pe masa de sărbătoare, se ciocnesc și se mănâncă. E chiar indicat să fie consumate, nu păstrate în vitrină, pentru a-și împlini rostul.
„Au venit și adulți, pentru că atelierele sunt deschise doritorilor de orice vârstă”, explică muzeograful Alina Ulmeanu, șefa secției Etnografie, care s-a ocupat de organizarea evenimentului, care a durat 3 zile.
Secretele chișiței din șiret de pantof
Muzeul Vrâncean se află în Petrești, la aproximativ 6 kilometri de Focșani. Participanții la ateliere au venit cu autobuzele, în grupuri sau cu clasa, după ce s-au înscris prin telefon. Au venit elevi și fără înscriere prealabilă, doamna Ulmeanu și colegele ei au mărturisit că nu s-au îndurat să refuze pe nimeni. Participarea a fost gratuită. Din când în când, se auzea, șoptit, semnalul de alarmă: „Mai trebuie fierte niște ouă!”, pentru că materialul didactic se epuiza rapid.
La Hanul Odobești, a cărui clădire a fost mutată și reconstruită fidel, meșterul Floarea Țăpor, din comuna vrânceană Jitia, asistată de nepoata ei, a ținut demonstrațiile de încondeiat. Un mic reșou, pe care era ținută caldă ceara curată de albine, amestecată cu praf fin de cărbune, cofraje cu ouă fierte, cârpe pentru lustruit ouăle, o oală cu vopsea și multe chișițe sau condeie.
„Chișița putem s-o confecționăm și noi acasă. Luăm o coadă de pensulă pentru desen, atașăm perpendicular pe ea, cu câlți, o mică țeavă, pe care o putem scoate de la șiretul de pantofi, acel tubuleț de la capătul șiretului. Și în tubuleț introducem o mică bucățică de liță, o sârmuliță. Asta este chișița”, spune Alina Ulmeanu. Chișița seamănă cu un periscop mic sau cu un penson cu capătul îndoit. Se înmoaie în ceara topită și cu ea se trasează pe ou linii care îl împart în patru registre. Apoi vârful chișiței desenează modelul.
De la „coada rândunicii” la „creasta cocoșului”
Copil de oraș, care a vrut să știe mai mult despre viața la țară, muzeografa Ulmeanu are studii de istorie și e pasionată de filosofie și antropologie. Desenele de pe ouă sunt esențializări ale obiectelor din universul satului de altădată, explică ea. „Creasta cocoșului”, „frunza stejarului”, „vârtelnița” – un instrument cu patru brațe de lemn, pe care se pune sculul de lână, „frâul calului”, „floarea-Paștelui”, „fierul plugului”, „coada rândunicii” și „steaua”.
După ce modelul în ceară a fost trasat, oul este înmuiat în oala cu vopsea și lăsat așa câteva minute. „De data asta, din criză de timp, am folosit la ateliere vopsea din comerț. Dar vrem să folosim, pe viitor, doar vopsele obținute din plante, la fel cum procedau femeile din Vrancea pe vremuri. Și nu doar la încondeiat ouăle”.
Muzeul Satului Vrâncean, adaugă Alina Ulmeanu, are parteneriate cu „Centrul Cultural Vrancea, pentru meșteri populari, și cu Universitatea de Arte din București, cu doamna Daniela Frumușani, împreună cu care plănuim să realizăm ateliere de țesut și vopsit țesături pe bază de vopsele tinctoriale, adică obținute din plante”.
Vopsitul ouălor se făcea, în satele vrâncene, în ultimele trei zile ale Postului Mare, începând cu Miercurea Păresimii. „Atunci femeile alegeau ouăle cu rod, cu bănuț de aer, și le puneau sub cloșcă. Iar ouăle fără rod le vopseau. Oul e simbolul unei vieți noi. Iar roșul e culoarea vieții și a sângelui lui Hristos. Pentru albastru, femeile foloseau flori de viorea, pentru verde – coajă de nuc, pentru roșu – foaie de ceapă, sovârv (n.red. - oregano), frunză de măr acru sau de măr dulce”.
Copiii care au venit la atelierele de la Muzeul Satului Vrâncean au deprins tehnica încondeierii cu ceară înnegrită cu cărbune. „Acum punem chișița în mânuță, învățăm să tragem linii, cum se împarte oul, în acele registre, pentru a crea modelele. Unii copii chiar au îndemânare, au desenat lucruri faine!”, povestește muzeografa.
Obiceiuri pentru cei trecuți dincolo
Pentru o oră, două, ucenicii veniți cu clasa nu se uitau deloc în telefoane. Toți ochii erau ațintiți pe mâinile înmănușate ale meșterului popular Floarea Țăpor, din comuna Jitia, care le arăta cum se „scrie” pe ou, mai ales modele simple, cum e „coada rândunicii”. Un băiețel chiar a scris cu chișița „Paște” pe oul lui și l-a arătat fericit învățătoarei.
Cel mai greu model este „calea rătăcită”: pornești o linie cu multe bucle, pe toată suprafața oului. Dificultatea e să închei linia acolo de unde ai pornit.
„Aceste ouă se împărțeau dimineața, în prima zi de Paște, de femeile care țineau post, alături de lumânarea cu care s-a înconjurat biserica de trei ori, pentru cei care au trecut pe lumea cealaltă fără lumină. Pentru ca ei să nu mai orbecăie pe acolo, li se împărțea un ou roșu cu motivul «calea rătăcită»... Evident, tradiții, superstiții... Fac o paranteză și-mi aduc aminte de ce spunea părintele Cleopa: lumina care îl însoțește pe cel trecut dincolo nu e lumânarea, lumânarea este doar un simplu simbol, ci faptele lui bune. Doar faptele noastre bune ne pot lumina calea spre lumina supremă”, afirmă Alina Ulmeanu.
Lecția ouălor „chicate”
Copiii au prins înțelesul de joc al încondeierii ouălor și au desenat cu răbdare frunze, flori și figuri abstracte de păsări călătoare. În odaia alăturată de la Hanul Odobești, meșterii populari Tudorița și Pavel Lupașc îi învățau pe copii cum se crestează lemnul să faci linguri sau fluiere și cum se înșiră mărgelele în brățări și brâuri.
„Ne calcă pragul destul de multă lume și în restul anului. Vin oameni și dincolo de județ, organizăm activități pentru multe categorii de public, de la copii de grădiniță și cu studenți. Instruim viitori meșteri populari care să ducă tradițiile mai departe”, precizează muzeograful.
Un fum subțiere, miros de ceară topită, vase și ustensile – de sub stejarii seculari din curtea muzeului, părea că hanul e un laborator de chimie. Scoase cu lingura din baia de vopsea, ouăle erau rapid șterse de ceară cu o cârpă și, magie, apărea modelul migălit pe fondul devenit acum roșu aprins.
„În Vrancea, noi le spunem și ouă chicate sau ouă muncite, pentru că truda la decorarea lor trimite la chinurile prin care a trecut Hristos în Săptămâna Patimilor”, explică Alina Ulmeanu. Și la înșirat mărgele, copiii au avut spor, iar când umpleau un șir cât o brățară, meșterii îi ajutau să închidă frumos cercul, cu un cleștișor special.
alexzzz 04.05.2024, 18:59
Respect deplin tuturor celor implicati in ducerea si transmiterea mai departe a acestor traditii si obiceiuri sfinte, respectate cu strictete in vechile sate si vetre ale stramosilor nostri, catre tanara generatie, un gest de profunda credinta, noblete si iubire de semeni, doar asa putem pastra continuitatea pe aceste vechi si legendare meleaguri ce au stat pavaza tuturor oprelistilor si cotropirilor vreme de secole, osteneala si staruinta lor neclintita ducand la formarea radacinilor din care isi trage seva poporul roman modern.