Scriitoarea care și-a pierdut ambii fii prin sinucidere: „Întrebarea «Ce-ar fi fost dacă?» aparține ficțiunii. În viață există doar faptele”

Cu ocazia apariției în România a romanului „Câmp de luptă blând”, tradus de Anca-Maria Pănoiu, scriitoarea de origine chineză povestește despre cartea inspirată de moartea fiului său Vincent, despre cele două tragedii care i-au schimbat viața și despre motivul pentru care refuză să caute răspunsuri definitive acolo unde, spune ea, nu există.

S-a inspirat din propria viață

„Nu există răspunsuri definitive și nici explicații definitive pentru sinucidere”, spune Yiyun Li pentru Libertatea. Volumul ei „Câmp de luptă blând” (n.r. – „Where Reasons End”), apărut recent în România, la Editura Humanitas, în traducerea Ancăi-Maria Pănoiu, prezintă conversațiile imaginare dintre o mamă și fiul ei mort. 

Scrisă cu onestitate și emoție, fără să fie patetică, cartea reușește să redea atât durea unei mame în fața unei situații fără întoarcere, cât și să-l descrie pe tânărul remarcabil care a ales să-și pună capăt zilelor. 

„Yiyun Li își strânge copilul de mână dincolo de drumul fără întoarcere, rememorând și imaginând discuții în contradictoriu argumentate sclipitor de adolescentul Nikolai, amintiri savuros dezbătute de cei doi, promisiuni aduse din nou la masa unor negocieri de acum infinite. Acolo unde ceasul s-a oprit pentru totdeauna, Yiyun Li scrie o nouă pagină pentru a demonstra că iubirea continuă indiferent de sfârșitul pe care îl alege uneori viața”, apare notat în descrierea romanului. 

Yiyun Li s-a inspirat din propria viață pentru a scrie povestea. Autoarea de origine chineză, născută în 1972 la Beijing, a scris „Câmp de luptă blând” imediat după moartea fiului ei cel mare, Vincent. Adolescentul de 16 ani s-a sinucis în 2017. În 2024, la vârsta de 19 ani, fiul ei cel mic a murit în același mod; la câteva luni distanță, ea a scris „Things in Nature Merely Grow”, în memoria lui. 

Ambii copii au ales să se arunce în fața unui tren. „Mi-a luat mai puțin de două luni să termin fiecare dintre aceste cărți. Fiecare a venit cu propriile dificultăți, iar felul în care a fost scrisă fiecare dintre ele a fost determinat de diferențele dintre cei doi băieți”, explică Li, pentru Libertatea.

Yiyun Li este premiată internațional pentru munca ei, a scris până în prezent peste 12 cărți, este tradusă în 31 de limbi, a primit Pulitzer Prize for Memoir în 2026, iar Time a inclus-o în lista celor mai influenți 100 de oameni ai anului. Cu toate astea, refuză ca romanele sau poveștile sale să-i fie traduse în limba natală. 

Ea provine dintr-o familie formată dintr-un fizician și o profesoară. Refuză să vorbească extins despre mama ei, deși a declarat de mai multe ori că a fost o ființă abuzivă și este, probabil, motivul pentru care nu vrea ca scrierile sale să fie traduse în chineză. 

Soțul, singurul om care-i poate înțelege durerea

Li a avut la rândul ei o afinitate pentru matematică și după ce și-a luat licența în biologie celulară la Universitatea Peking, în 1996, când avea puțin peste 20 de ani, a emigrat în State, unde a intrat la Universitatea din Iowa pentru a studia imunologia. 

Și-a abandonat doctoratul de aici pentru că a fost atrasă de celebrul Writers Workshop și s-a specializat în scrierea creativă de ficțiune și nonficțiune. Și-a făcut debutul în literatură în 2005, odată cu volumul de povestiri „A Thousand Years of Good Prayers”, iar din 2017 predă scrierea creativă la Universitatea Princeton. 

Este căsătorită cu Dapeng Li, un inginer software pe care l-a cunoscut încă de când studia în China și pe care-l consideră singurul om care-i poate înțelege durerea. 

„Nu-mi doresc niciodată să fiu eliberată de durerea provocată de dorul pentru copiii mei. Durerea aceasta va face parte din viața mea pentru totdeauna și nu vreau să fac nimic ca să o diminuez, pentru că a o diminua ar însemna să o privesc ca pe ceva rău, ca pe o boală sau o suferință”, a spus ea într-un interviu acordat celor de la The New York Times.

Yiyun Li a vorbit întotdeauna deschis despre tragedia prin care a trecut, ba chiar a scris și un eseu despre asta în The New Yorker, dar niciodată nu a căzut în dezolare, la fel cum niciodată nu a avut imaginea unei mame sfâșiate de durere. 

Modul în care vorbește despre sinuciderea copiilor săi și cel în care-și duce viața poate fi aproape greu de înțeles pentru oricine, dar așa cum precizează în discuția pe care am avut-o: „nu îmi privesc viața în termenii «bună» sau «rea», «fericită» sau «tristă»”. Este, pur și simplu, viața mea”. 

În interviul din Times, ea explică: „Oamenii se așteaptă ca o mamă îndoliată să se comporte într-un anumit fel, iar eu nu am simțit niciodată că pot trăi după scenariul altora. Există această așteptare să te deschizi, să-ți arăți vulnerabilitatea, să arăți că faci progrese, toate acele lucruri pe care eu nu le fac”.

Fiul cel mic studia peste șase limbi străine

Scriitoarea s-a întors imediat la muncă după sinuciderea primului fiu, la fel cum s-a și reapucat de scris. Ea vorbește despre iubirea pe care le-a purtat-o copiilor, cât și despre independența pe care le-a acordat-o. Cu toate astea, nu le chestionează alegerile, ci le respectă, pentru că este de părere că ei au avut motivele lor pentru a luat decizia definitivă. 

Ambii săi fii au fost tineri extrem de inteligenți. Vincent era înclinat spre depresie și chiar și terapeutul lui a avertizat-o pe autoare să se aștepte la o sinucidere din partea lui. 

James, pe de altă parte, pasionat de filozofie și un tânăr care studia peste șase limbi străine (și care la rândul lui făcea terapie), nu prezenta semne de îngrijorare, mai puțin faptul că în ultima zi în care l-a văzut, după ce ea și soțul ei l-au lăsat la căminul de la facultate, el i-a spus că citește „Mitul lui Sisif” de Albert Camus, carte pe care a citit-o imediat și după moartea lui Vincent, și care începe, așa cum notează The New York Times, cu întrebarea dacă viața merită trăită. 

În tot acest context, cât ambii fii trăiau, în 2017, Yiyun Li a publicat cartea de memorii „Dear Friend, from My Life I Write to You in Your Life”, unde-și detaliază propriile două tentative de suicid din 2012. Deși s-a întrebat, în scrierile sale, dacă parcursul ei i-a influențat pe copii sau dacă parcursul lui Vincent l-a influențat și pe James, autoarea alege să nu exploreze răspunsurile, ci să accepte că așa stau lucrurile și să ia viața așa cum e, o zi, după alta.

„Unele răni rămân răni și nu se vor vindeca niciodată”

Libertatea: „Câmp de luptă blând” este o carte foarte intimă, în care cititorii asistă nu doar la durerea unei mame, ci și la toate întrebările pe care și le pune. Ați spus cândva că, atunci când ați scris-o, „a fost important să nu întoarceți privirea de la nimic”. Cum a fost, pentru dumneavoastră, procesul de scriere al acestei cărți?
Yiyun Li: Am scris această carte în lunile imediat următoare morții fiului meu cel mare, Vincent. Moartea unui copil este un subiect atât de copleșitor, încât tendința unui scriitor, și poate și a unui cititor, este să evite intensitatea incandescentă a unui asemenea eveniment sau să recurgă la tot felul de modalități prin care să-i îndulcească asprimea. 

Pentru mine, o astfel de alegere ar fi părut necinstită sau poate chiar lipsită de etică. Cred că datoria unui scriitor este să meargă cât de departe îi stă omenește cu putință, în felul în care gândește, în întrebările pe care și le pune și în căutarea clarității și preciziei limbajului.

– De multe ori ați spus că scrisul nu este o formă de terapie pentru dv. și că nu scrieți pentru a vă vindeca. Atunci, după atâția ani, ce vă oferă scrisul și ce continuă să vă ceară în schimb?
– Unele răni rămân răni și nu se vor vindeca niciodată. Presupun că scriu pentru că sunt scriitoare și nu există o cale mai bună pentru mine de a înțelege lucrurile din viață, decât să le aștern în scris. Așa cum am spus, cuvintele nu sunt niciodată pe deplin suficiente, dar există moduri diferite în care pot fi insuficiente și există moduri mai bune de a fi insuficiente. Așa că scrisul continuă să-mi arate până unde pot merge înainte de a nu mai fi suficient, însă esențial este, desigur, să merg cât mai departe posibil. Cred că asta îmi cere scrisul în schimb. Nu aș putea niciodată să scriu ceva care nu mă implică suficient, cedând prea devreme acestei insuficiențe.

„Nu cred în acoperirea părților dureroase ale vieții cu un văl”

– Ați ales să scrieți în limba engleză și ați vorbit de multe ori despre libertatea pe care v-o oferă această alegere. Dacă ne întoarcem însă la început, cum arăta copilăria dumneavoastră? Când au intrat cărțile în viața dumneavoastră și când ați simțit că limba engleză va avea un loc atât de important?
– Copilăria mea a fost marcată de lipsa materialelor de citit. Îmi amintesc ziarele în care era învelit peștele când tatăl meu se întorcea de la piață; desfăceam hârtia și citeam fiecare cuvânt tipărit. În copilărie nu am avut prea multe cărți în jurul meu și nu am intrat într-o bibliotecă până în gimnaziu. 

Cred că toate acestea au sădit în mine o foame de cărți. Când aveam 9 ani, am citit o parte din „Învierea” lui Tolstoi, publicată în foileton într-un ziar, și am rămas profund impresionată. Puțin mai târziu, am început să citesc tot ce puteam găsi, în special autori ruși, de la Tolstoi și Turgheniev până la Gorki, iar mai târziu scriitori americani și englezi. Nu mi-am dat seama că voi deveni scriitoare decât după ce am ajuns în America, când aveam peste 20 de ani. Engleza a devenit pentru mine o limbă firească, iar atunci am hotărât să scriu în engleză.

– La un moment dat ați spus: „Pentru mine este important să înțeleg lucrurile rele și apăsătoare”. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să înțelegeți suferința? Și de ce credeți că este important să nu întoarcem privirea de la ea?
– Dacă un scriitor întoarce privirea de la tot ceea ce este dificil, dureros, întunecat sau apăsător, atunci lumea pe care o creează este incompletă, chiar deformată de timiditate și de gândirea bazată pe dorințe. Eu nu cred în acoperirea părților dezordonate și dureroase ale vieții cu un văl și în pictarea unor imagini mai frumoase pe acel văl.

„Copiii mei știau că au libertatea de a-și exprima sentimentele”

– În cărțile și interviurile dumneavoastră nu încercați să găsiți explicații definitive pentru tragediile pe care le-ați trăit. Cum ați ajuns să vă raportați în felul acesta la întrebările care rămân fără răspuns?
– Nu există răspunsuri definitive și nici explicații definitive pentru sinucidere. Tot ceea ce se poate spune nu este decât o presupunere. Scopul meu nu este să găsesc răspunsuri la întrebări fără răspuns sau soluții pentru acele dificultăți din viață care nu pot fi rezolvate. Am vorbit despre acceptarea radicală, iar asta înseamnă că nu îmi privesc viața în termenii „bună” sau „rea”, „fericită” sau „tristă”. Este, pur și simplu, viața mea.

– Ați scris cu multă sinceritate atât despre propriile tentative de sinucidere, cât și despre pierderea fiilor dumneavoastră, fără să încercați să oferiți explicații clare. Ați simțit vreodată presiunea de a vă întreba dacă ați fi putut face ceva diferit ca mamă? Cum ați ajuns să vă raportați la această întrebare?
– Spun mereu că întrebarea „Ce-ar fi fost dacă?” aparține ficțiunii. În ficțiune putem explora orice alternativă, însă în viață există doar faptele, nu și versiuni alternative ale lor. Întrebarea care contează în viață este alta: „Și acum ce urmează?”.

– Ați spus că ați încercat să vă creșteți copiii cu foarte multă libertate și respect pentru autonomia lor. Cum arăta, concret, această libertate în viața de zi cu zi?
– Copiii mei știau că au libertatea de a-și exprima sentimentele și opiniile în privința multor aspecte ale vieții lor, iar noi le luam întotdeauna vorbele în serios. Multe dintre decizii erau luate împreună, în urma discuțiilor.

„Experiența nimănui nu este atât de unică încât să nu fi fost trăită și de alții”

– Ați vorbit deschis despre depresie și despre faptul că, de multe ori, la exterior păreați calmă, în timp ce în interior trăiați cu totul altceva. Din experiența dumneavoastră, ce credeți că înțelegem cel mai greu despre depresie și despre suferința psihică?
– Pot vorbi doar din ceea ce am observat eu. Oamenii privesc adesea depresia ca pe un defect de caracter, de parcă o persoană care suferă de depresie ar fi prea indulgentă cu sine sau pur și simplu nu ar fi suficient de puternică. În schimb, sunt mult mai puțin înclinați să spună despre un bolnav de cancer că este iresponsabil sau lipsit de tărie.

– În perioada de după tentativele de suicid și apoi după pierderea fiilor dumneavoastră ați citit foarte multe memorii, biografii și jurnale. Ce ați găsit în aceste cărți? Există vreuna care a rămas alături de dumneavoastră până astăzi?
– Un lucru bun de ținut minte în viață este că experiența nimănui nu este atât de unică încât să nu fi fost trăită sau înfruntată și de alții. Cred că acele cărți mi-au oferit alte vieți ca puncte de referință. „A Grief Observed”, de C. S. Lewis, a fost o carte fundamentală pentru mine. Am citit-o după moartea fiului meu cel mare, Vincent. Unele dintre pasajele ei au rămas cu mine până în ziua de astăzi.

„Încă am încredere în scris și în citit”

– Ați spus că nu vă doriți să fiți privită ca un simbol al durerii sau al doliului. În același timp, ați ales să scrieți foarte deschis despre propria viață. Cum găsiți echilibrul dintre ceea ce simțiți că vreți să împărtășiți și ceea ce rămâne doar al dumneavoastră?
– Cred că ceea ce dumneavoastră numiți echilibru vine din faptul că modul în care cititorii reacționează la ceea ce scriu are foarte puțină influență asupra modului în care scriu. Știam că unii cititori vor înțelege profund ceea ce am scris și vor rezona cu asta într-un mod autentic, iar alții vor înțelege greșit sau vor citi într-o cheie distorsionată. Obligația mea este față de carte, să o fac cât de bună pot.

– În cărțile dumneavoastră îi cunoaștem pe Vincent și pe James prin fragmente, amintiri și gesturi. Cum i-ați descrie astăzi? Ce îi făcea diferiți și ce îi apropia?
– I-aș descrie ca pe doi băieți extraordinari, fiecare confruntându-se cu dificultăți cunoscute doar de el însuși. Erau foarte diferiți din fire. Vincent era artistic, sensibil și sociabil, iar James era mai rezervat și mai înclinat spre reflecție filozofică. Între ei exista o legătură profundă de frați. Nu am mai văzut niciodată doi oameni care să se amuze atât de mult unul de celălalt și care, în același timp, să se respecte atât de profund, așa cum făceau copiii mei.

– Ați spus că oamenii vă întreabă adesea dacă timpul face doliul mai ușor, ca și cum ar exista un moment în care această experiență se încheie. Astăzi, ce vă aduce speranță? Ce vă face să mergeți înainte?
– Nu știu cum să răspund la întrebarea despre speranță. Presupun că încă am încredere în scris și în citit. Ceea ce mă face să merg mai departe este caracterul concret al timpului: trebuie să treci de la o zi la alta, trebuie să rămâi activ din punct de vedere fizic și implicat din punct de vedere intelectual.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE