Atenție, adolescent sensibil! Ce ne învață filmele despre tineri și nu vrem să vedem nici atunci când au loc masacre în școli
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ne șochează, pe bună dreptate, faptul că poliția din Uvalde, Texas, a stat peste o oră la ușa claselor, fără să intervină, înainte ca 19 copii și 2 profesori să fie uciși. Dar nu suntem la fel de indignați că, de zeci de ani, ni se prezintă traumele adolescenților, fără să luăm măsuri. Ce filme-avertisment am trecut cu vederea.
Cuprins:
corespondență de Iulia Blaga (Cannes)
În 2003, decizia juriului de la Cannes, prezidat de Patrice Chéreau, de a da două premii, Palme d’Or și totodată Premiul de regie, filmului „Elephant”, de Gus Van Sant (mai ales că „Dogville” de Lars von Trier, preferatul criticilor, nu primea nimic) a scandalizat o parte a presei internaționale, inclusiv o parte a presei americane.
Moartea e „Scârboasă și exploatativă”
„Variety” a scris atunci că ultima scenă a filmului inspirat de masacrul de la Liceul Columbine din 1999 (când doi adolescenți au ucis 12 elevi și un profesor), e „scârboasă și exploatativă”. Van Sant s-a apărat spunând că n-a făcut decât să arate „elefantul din încăpere”. (În urma scandalului, festivalul a modificat regulamentul și, de atunci, un film care ia trofeul nu mai are voie să primească un al doilea premiu.).
Doar cu un an înainte, în 2002, juriul de la Cannes condus de David Lynch îi dădea lui Michael Moore un premiu special pentru documentarul „Bowling for Columbine”, a cărui idee principală era că, în lipsa unui control asupra vânzării armelor de foc, astfel de tragedii nu pot decât să se repete.
Ceea ce s-a și întâmplat. Numărul tot mai mare de astfel de cazuri - și nu doar în SUA, cred că indică și altceva decât lipsa unui control asupra armelor: faptul că ceva filează în capacitatea noastră de a-i înțelege pe copii și pe adolescenți, ca să putem preîntâmpina aceste tragedii.
Nu vrem să acceptăm opacitatea adolescenței
Spre deosebire de „Bowling for Columbine”, „Elephant” propunea în stilul lui sec, inspirat din jocurile pe calculator care îi pasionează pe cei doi eroi, o explicație pe care în 2003 opinia publică poate nu era pregătită s-o primească.
Trailer „Elephant”:
Ca și în alte filme ale sale, Van Sant descria adolescența ca pe o vârstă opacă. Maturilor le e imposibil să citească dincolo de aparența impenetrabilă a adolescenților. Nu pot intui cât de profund interiorizează ei niște răni pe care dificultatea de a le/se exprima nu face decât să le adâncească.
Astfel de adolescenți sau de copii se învârt într-un cerc vicios care se întărește cu cât sentimentul lor de izolare crește și pe care nu-l pot sparge decât printr-un gest de agresiune asupra celorlalți sau asupra lor înșile. Oricât de cinic ar părea, acest gesturi sunt de multe ori disperate.
Fiecare nou caz de acest fel, înfăptuit nu neapărat de adolescenți sau de copii (rădăcinile pot fi adânci) ar trebui să ne facă, dincolo de controlul necesar asupra vânzării de arme - să ne întrebăm unde greșim ca specie. Explorăm spațiul cosmic, dau nu suntem atenți unii cu alții.
„Close”, un nou film de o mare sensibilitate
Singurătatea care împinge (și) la astfel de gesturi e o tragedie la fel de mare ca războiul, pentru că afectează atât de multă lume și e ramificată adânc în psihicul uman.
Chiar în zilele în care presa dezbătea masacrul din Texas vedeam la Cannes un film despre intensa senzitivitate a adolescenților. În „Close”, realizat de belgianul Lukas Dhont, un băiat de 13 ani se sinucide când cel mai bun prieten, tulburat de glumele colegilor despre sexualitatea lui în formare, pune niște limite în relația cu el.
Amândoi adolescenții sunt la fel de sensibili, dar filmul e cu atât mai tulburător cu cât mediul familial din care provin e ocrotitor și securizant.
Sunt suficiente niște glume ale colegilor ca ceva să luxeze în relația celor doi prieteni și să provoace catastrofa.
Ce ar trebui făcut?
Empatia nu se poate preda la școală și nici nu poate fi indusă de medicamente (termenul de empatie oricum dă alergie unora), dar e clar că e nevoie de mulți psihologi bine pregătiți care să intervină ca o armată de anticorpi la toate nivelurile societății. Trăind grăbit și cu ochii înainte nu mai suntem atenți nici măcar la noi înșine, darămite la ceilalți.
Poate că de aici ar trebui plecat: să încercăm să fim mai atenți. Dacă feminitatea se poate deprinde la fete purtând fustă (deși să fii feminină nu înseamnă să porți fustă), atenția față de celălalt se poate învăța punctual.
Să zâmbim când salutăm, să spunem ceva frumos unui necunoscut, să ajutăm când putem etc. Bunătatea ține și de alegere, dar se poate și deprinde ca reflexul de a conduce mașina.
Bunătatea se poate propaga. Asta ne poate ajuta să nu ne însingurăm, iar copiii vor vedea un model pe care-l pot urma.
Pentru copii și adolescenți e esențial să se simtă acceptați de un grup și să se poată exprima, să-și găsească o supapă creativă. Probabil că multe din aceste tragedii ar fi putut fi evitate dacă autorii lor ar fi avut cu cine comunica.
Poate că nu-i înțelegem, dar să nu-i lăsăm singuri
Nu mai știu unde am citit că, dacă Hitler ar fi avut prieteni când era șicanat de colegi la școală, poate că Al Doilea Război Mondial n-ar mai fi avut loc.
Îmi place mult termenul pe care-l folosesc psihologii când vorbesc despre a conține pe cineva. E un termen care nu se poate defini ușor și care înseamnă să dai cuiva sentimentul nu neapărat că-l înțelegi, dar că-i oferi palmele să-și lase inima acolo.
Uneori cineva te poate conține fără să te asculte înșirând întreg pomelnicul dramelor tale, dar să-ți dea totuși senzația că nu ești singur.
Să conții pe cineva e ca o îmbrățișare și are legătură cu disponibilitatea noastră de a iubi necondiționat.
Cinematograful a exprimat de multe ori singurătatea umană, dar poate că nicăieri incomunicabilitatea care duce la tragedii nu e atât de răvășitoare ca în filmele cu copii și adolescenți, pentru că noi îi percepem ca pe generația următoare, pe când ei sunt mai fragili ca o plantă de seră.
Iar asta ne sperie existențial, pentru că adolescenți ar trebui să ducă specia mai departe, nu să tremure ca gelatina. Să nu uităm însă că ei nu fac decât să exprime ce le-am dat noi.
Nu ei sunt vinovați dacă se întâmplă ceva rău. E o lecție pe care probabil trebuie s-o repetăm până când o învățăm. Și, până când nu vom învăța ce înseamnă să ai cu adevărat grijă de un copil, cât de delicate sunt aceste sălbăticiuni (și noi am fost așa), tragediile se vor repeta.
