Care este cea mai mare extravaganță a Adelei Popescu: „Am ajuns la vârsta la care asta mi se pare lux”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În timp ce plănuia o pauză lungă cât mai departe de ritmul alert din televiziune, Adela Popescu revine pe micile, dar mai ales pe marile ecrane. Cea mai nouă producție cinematografică este una atipică și provocatoare, filmul „3 zile în septembrie”, regizat de Tudor Giurgiu, care începând din 18 septembrie rulează în toate cinematografele din România.
Într-un interviu deschis și plin de umor, în stilul caracteristic, îndrăgita actriță ne-a povestit cum o întâlnire întâmplătoare la un festival a readus-o în lumina reflectoarelor, cum se gestionează presiunea din spatele camerei când nu e loc de duble, dar și ce înseamnă adevăratul lux pentru ea la această etapă a vieți: nu opulență, ci o zi banală petrecută acasă, în familie.
Libertatea: Ai zis că iei o pauză profesională și te-ai trezit direct pe marile ecrane! Ce te-a făcut să spui „Da” propunerii lui Tudor Giurgiu? A fost dragoste la prima citire de scenariu sau pur și simplu te-a atras nebunia unui astfel de experiment cinematografic?
Adela Popescu: Povestea e foarte simpatică, pentru că se pare că totul a început fără ca eu să știu. (n.r. - râde). Eram la Electric Castle, într-o noapte ploioasă, și m-am întâlnit absolut întâmplător cu Andreea Vasile. În timp ce noi povesteam, Tudor ne-a văzut împreună și s-a gândit că dinamica noastră s-ar potrivi foarte bine celor două prietene din film. După o vreme m-a sunat. Prima mea reacție a fost: „Tudor Giurgiu are numărul meu de telefon?” (n.r. - râde). Mi-a povestit ce vrea să facă și am spus da aproape imediat. Ceea ce e foarte amuzant, pentru că eu tocmai explicam tuturor cât de bine îmi este acasă, cât îmi place să stau cu copiii și cât de puțin îmi doresc să mă întorc la un program nebun de lucru. Se pare că viața m-a ascultat foarte atent și a făcut exact invers.
-Toată lumea vorbește despre faptul că „3 zile în septembrie” e tras dintr-un singur cadru. Sincer, pentru un actor, asta e artă pură sau mai degrabă un sport de performanță unde n-ai voie nici să strănuți?
-Sport de performanță cu valențe artistice. Într-un long shot, nu se oprește nimeni pentru tine. Nu poți să spui „mai luăm o dată de la replica mea”. Trebuie să fim sincronizați noi, camera, sunetul, luminile, mașinile, figurația, absolut tot. Și, evident, să și jucăm în tot acest timp. În „3 zile în septembrie” au fost 65 de minute filmate așa. Ce făceam dacă cineva greșea o replică la minutul 40? Luam totul de la capăt. Și nu imediat, ci a doua zi, pentru că începutul trebuia filmat când soarele era într-un anumit punct. O nebunie.
-Dacă viața ta ar fi transmisă live timp de 24 de ore, fără niciun „Cut!” și fără montaj, ce zi din trecutul tău ai dori să retrăiești la secundă?
-Cred că aș alege o zi foarte banală cu familia mea. Una în care suntem toți acasă, nu trebuie să plece nimeni nicăieri și nu se întâmplă nimic spectaculos. O să râzi, dar am ajuns la vârsta la care asta mi se pare lux.
-Care sunt cele „3 zile” din viața ta pe care nu le-ai uita niciodată? Ca să jucăm cinstit, scoatem din calcul zilele în care au venit pe lume băieții tăi!
-Păi dacă-mi scoateți din start cele trei răspunsuri perfecte, nu mi se pare că jucăm deloc cinstit. (n.r. - râde). Cred că mai degrabă aș alege trei perioade decât trei zile: începuturile mele în televiziune, întâlnirea cu Radu și momentul în care am decis să mă opresc puțin și să-mi dau voie să nu mai alerg după următorul lucru.
-Spune sincer, a fost vreun moment în care ai simțit că nu o să duceți filmarea până la capăt? Dacă da, care a fost momentul în care ai crezut că se dărâmă cadrul?
-În fiecare zi exista posibilitatea asta. Tocmai asta era nebunia. Puteau să meargă impecabil 50 de minute și apoi să se întâmple ceva și o luai de la capăt. Cred că după un punct nici nu te mai gândești „să nu greșesc eu”, ci „Doamne, să ajungem cu toții la final”. Și totuși - filmul ne-a ieșit din patru încercări - din care apoi a fost aleasă cea mai bună. Asta e o perfonarmață, zic eu.
-Presupun că au existat gafe sau faze comice și neașteptate la filmări și pe care, cu siguranță, spectatorii nu le vor vedea pe ecran. Ai putea să împărtășești publicul măcar una dintre ele?
-Aici a fost foarte amuzant tocmai faptul că nu prea aveai voie la gafe. Pentru că o gafă mică, după zeci de minute de filmare, putea deveni brusc problema tuturor. Și atunci ajungi într-o stare de concentrare în care și dacă vezi ceva foarte amuzant în fața ta îți spui: nu acum. Râdem peste o oră.
-Cum a fost să lucrezi cu Tudor Giurgiu? V-a dat toată libertatea de care ați avut nevoie sau v-a cerut o disciplină aproape militară ținând cont de modul de filmare la „3 zile în septembrie”?
-Ambele. Nu cred că puteai face filmul ăsta fără foarte multă disciplină, pentru că totul trebuia să funcționeze la secundă. Dar în interiorul mecanismului ăsta Tudor ne-a lăsat foarte multă libertate. Ceea ce mi se pare combinația ideală: știi exact unde trebuie să fii, dar nu ți se spune și cum trebuie să respiri când ajungi acolo. A fost mult joc în tot proiectul ăsta - și atenție, am spus joc, nu joacă!
-De-a lungul timpului ai interpretat personaje foarte diferite. Există ceva din Adela reală care ajunge inevitabil în fiecare personaj pe care îl joci?
-Sigur. Nici nu știu dacă aș putea altfel. Umorul meu ajunge probabil primul, uneori chiar și când nu e invitat. Și cred că mai duc cu mine felul în care observ oamenii. Îmi place foarte mult să-i privesc, să văd micile lor ticuri, contradicțiile, lucrurile pe care încearcă să le ascundă.
-Apropo de personaje, dacă ai fi fost în locul Biancăi, personajul interpretat de Andreea Vasile, ai fi fugit de la nuntă sau ai fi rămas să afli tot adevărul?
-Aș fi aflat tot adevărul și după aceea aș fi fugit. Sunt mult prea curioasă ca să plec înainte să aflu toate detaliile. Dar odată ce le-am aflat...aș ști foarte bine unde e ușa.
-Ai avut vreodată, în viața reală, un moment în care ai simțit că trebuie să „fugi” dintr-o situație și să o iei complet de la zero?
-Nu cred că am avut o fugă spectaculoasă, cu uși trântite și viață nouă a doua zi. La mine schimbările importante au venit mai liniștit. Inclusiv pauza pe care am luat-o profesional a fost un astfel de moment. Am simțit pur și simplu că vreau să mă opresc, să stau cu copiii, să nu mai funcționez permanent după un program făcut de altcineva. Și mi-a prins foarte bine.
-După atăția ani în televiziune, te mai sperie ceva în fața unei camere?
-Camera, nu prea. Ce se întâmplă în jurul ei, da. Cred că emoția nu dispare, doar se mută. Nu mă mai sperie faptul că se aprinde becul roșu, dar sunt constant preocupată de întrebarea: cum pot să fiu cât mai bună într-un proiect la care țin? Și cred că e sănătos să rămână puțin din presiunea asta.
-Există un tip de rol pe care încă nu l-ai jucat și despre care spui că ai vrea neapărat să-l faci?
-Nu am o listă cu „rolul vieții”, nu e deloc genul meu să-mi fixez lucrurile atât de categoric. În perioada asta mi se pare mult mai interesant să mă surprindă proiectele. Uite, acum ceva timp spuneam foarte convinsă că vreau să stau acasă și să mă odihnesc. Între timp au apărut niște proiecte cărora le-am spus da din prima și acum copiii mei descoperă, ușor revoltați, că mamele mai merg și la serviciu. Așa că am încetat să mai fac predicții.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
