Cristina Joia i-a spus fiului ei că e adoptat încă de la 3 ani. ”I-am explicat că suntem suflete-pereche, că trebuia să ne întâlnim”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cristina Joia, din echipa emisiunii ”Visuri la cheie”, a vrut să fie sinceră cu băiețelul ei adoptat chiar din primii lui ani de viață și, treptat, i-a explicat cum au ajuns să formeze o familie. Designerul ne-a mărturisit cum a făcut asta, într-un interviu.
- Începem cu o întrebare legată de emisiune: care este cea mai frumoasă lecție de viață pe care ai primit-o, de când faci parte din echipa ”Visuri la cheie”?
- Cred că sunt mai multe. În primul rând, emisiunea ”Visuri la cheie” a pus o lupă și pe felul în care sunt eu ca om, ce-mi doresc să fac, valorile mele. Am învățat să apreciez anumite lucruri pe care le luam ca un dat înainte. Am învățat să fiu recunoscătoare pentru lucrurile simple: că am un acoperiș deaspura capului. Rămâi uneori uimit cum copii de 9, 10 ani au atâta forță să-și ajute frații mai mici sau să-și încurajeze părinții care trec printr-o problemă. Atunci nu te mai vaiți pentru orice nimic. Nu ți se mai pare un capăt de țară că nu ți-a crescut gazonul cum trebuie, de exemplu. Avem sentimentul că, de multe ori, trăim într-o bulă și pierdem lucrurile care sunt cu adevărat importante și pe care nu ți le poate lua nimeni, respectiv forța ta interioară, dragostea pentru ceilalți.
Și mai e ceva... de multe ori când întâlnești familii cu probleme de sănătate realizezi că degeaba tu le dai ceva material, în cazul de față, o casă, că nu poți să-i vindeci. Dar tu de acolo pleci cu o lecție: chiar dacă nu aveau un cămin funcțional, nu aveau bani să-și plătească facturile medicale, totuși au rămas deschiși, luminoși, nu s-au încrâncenant, nu au devenit niște oameni negativi. Când vezi atât pozitivism în niște condiții crâncene, altfel îți structurezi și tu viața de zi cu zi.
- Îți era dor să te reîntorci la filmări sau ai profitat din plin de timpul petrecut acasa alături de ai tăi?
- Și una, și cealaltă. M-am bucurat foarte mult de perioada asta, pentru că am avut timp să mă conectez cu familia. Realizezi care sunt prioritățile. Eu am făcut lucruri pentru care nu aveam timp și le lăsam de pe-o zi pe alta.
Dar, la un moment dat, simți așa că bați un pic pasul pe loc și te gândești cu îngrijorare că această perioadă de carantină a apărut în cotidianul tuturor, sursa nefiind una fericită. E adevărat că ne-a adus mai aproape, ne-a făcut să înțelegem că suntem vulnerabili planetar. Nu știu dacă, ieșind din carantină, problema continuând să existe, oamenii au înțeles niște aspecte, am sentimentul că nu s-a întâmplat. Eu am crezut că perioada de izolare o să-i facă pe oameni să fie mai umani, mai empatici. Pentru că realizezi că mașina din fața blocului sau contul din bancă nu te mai ajută cu nimic în momentele alea și sunt alte lucruri care contează.
- Spuneai, la un moment dat, că ai acceptat proiectul abia după ce fiul tău a mai crescut și nu mai era așa dependent de tine. Acum, că ați stat din nou foarte mult timp împreună, este iar ”lipit” de tine sau pentru că a mai crescut nu mai e așa mămos?
- Nu mai este atât de mămos. Sunt etape și etape în dezvoltarea unui băiat, dar a fost un timp de care ne-am bucurat amândoi. Oricum, nu putem compara perioada când mi s-a propus prima oară să fac parte din proiectul ”Visuri la cheie”, când Andrei avea doar 3 ani. Atunci era dependent de dragostea mea și de tot ce-i puteam oferi. Acum avem momentele noastre, dar pentru că a crescut are și el cercul lui de prieteni, are ocupațiile lui. Este mult mai independent, iar dacă eu sunt plecată o zi la filmări, nu o mai simte ca pe un abandon. Da, îmi era dor de toate emoțiile pe care le simțim la emisiune. Ce simți în momentul în care se mută autocarul este foarte greu de exprimat. Este un lucru care nu ți se întâmplă în afara proiectului. Nu ai cum să atingi nivelul acela de emoție nicăieri. Senzația că reușești să faci parte dintr-un proiect care face oamenii atât de fericiți devine ca un drog. Plus că e o chimie între noi, ca echipă, glumim chiar și în momentele în care suntem obosiți sau stresați. E sentimentul de familie, de gască pe care nu am cum să-l am în ce fac eu zi de zi.
- Puțini știu că nu ești mama biologică a micuțului tău. El știe asta sau așteptați să mai crească pentru a-i spune povestea?
- Copilul tău nu-ți aparție, chiar dacă ești mama lui biologică sau nu. Este important să-l privești ca pe o entitate separată, nu este un bun. Tu asiști la evoluția lui. În primul rând, eu și soțul meu nu ne-am fi început relația cu băiatul nostru printr-o minciună. Fiecare face cum consideră și cum simte, dar eu cred că este un șoc și o traumă pentru un adolescent, de exemplu, să afle că a fost adoptat. S-ar putea să conteste tot ce i-au spus părinții până în acel moment și este un lucru foarte greu de gestionat emoțional. Depinde și cum îi spui. Dacă vorbești cu el la 3i ani și-i prezinți asta ca pe o poveste, momentul în care la 6 ani vine cineva și-i spune: „Eu știu că tu ești adoptat”, el o să zică: „Așa, și?”.
Noi i-am povestit lui Andrei că suntem suflete-pereche, că ne-am rătăcit un pic la începutul vieții, dar că trebuia să ne întâlnim. Și că nu contează prin trupul cui a venit el în lumea asta, pentru că sufletul nu ține neapărat de trup, iar sufletele noastre trebuiau să se întâlnească. Spunându-i așa, ca pe o poveste, a înțeles și, pentru el, nu este un stigmat cuvândul ”adoptat”. E ca și cum i-aș spune că are ochii căprui.
- Am văzut cu toții ce lucrări de artă faci în emisiune și nu numai. Nu te-ai gândit să faci o expoziție?
- Sigur, m-am gândit și chiar îmi doresc. În pandemie am lucrat, dar de când au început filmările m-am oprit, pentru că nu mai am timp. Oricum, nu vreau să abandonez. Încă visez că în toamnă-iarnă o să reușesc să fac o expoziție. Știu că e greu, în condițiile actuale, să aduc mai mulți oameni la un vernisaj, în același spațiu, dar cumva trebuie să găsesc o modalitate de a expune. Am strâns vreo 17 lucrări care ar putea fi parte dintr-o expoziție. Eu am expoziții permanente într-o galerie din California și le trimit lucrări, dar îmi doresc să fac și aici.
