De neratat la cinema. Un film care merita patru nominalizări la Oscar, nu una
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Unul dintre cele mai frumoase filme din 2022, „Aftersun”, e distribuit din 3 martie în România de Bad Unicorn sub titlul „Aftersun: A fost odată ca o vară”. E un film cu totul special, care ar fi bine să fie văzut înaintea citirii textului de mai jos. Oricât de mult s-ar strădui o cronică să facă slalom printre spoilere, tot va strica plăcerea de a vedea un film despre care nu știi nimic.
Filmul de debut al scoțienei Charlotte Wells are calitatea de a-l face pe fiecare spectator să rememoreze amintirile cele mai puternice pe care le are cu tatăl lui. E un film a cărui ambiguitate te îndeamnă nu doar să completezi spațiile albe cu ce crezi că s-a întâmplat cu eroii, dar și să vii cu propriile amintiri. Păcat că are o singură nominalizare la Oscar, pentru rol principal masculin (Paul Mescal), când ar fi meritat să fie reținut cel puțin pentru regie și scenariu, dacă nu și la categoria Cel mai bun film (Mai ales că e coproducție Marea Britanie/SUA).
Pentru regizoarea de 35 de ani până și succesul de după premiera de la Cannes, din secțiunea paralelă Semaine de la Critique, a fost o surpriză. Deșteaptă și articulată pe cât e de talentată, Wells reușește în interviuri să evite latura autobiografică, deși admite că a stat la baza filmului. La un moment dat spune că tinerii de azi sunt mai câștigați deoarece tehnica le permite să păstreze mai multe amintiri față de acum 20 de ani. Singura amintire în mișcare cu tatăl ei, spune, e o partidă de șah filmată video, unde nici nu li se văd capetele pentru că piesele de pe tablă erau atunci mai importante.
Dar oare faptul că putem imortaliza azi ușor amintirile nu limitează procesul rememorării? Rămânem agățați de niște imagini fără a mai lăsa subconștientul să lucreze. Lucrând pe mai multe straturi, „Aftersun” amestecă amintirile reale cu cele imaginate, lăsând un spațiu de manevră care păstrează trecutul proaspăt, capabil să se modifice în continuare.
În film, o fetiță de 11 ani pe nume Sophie (Frankie Corio) și tatăl ei Calum (Paul Mescal) pleacă într-o vacanță. Trece ceva timp până să ne dăm seama că tatăl nu mai e împreună cu mama lui Sophie și că Sophie îl vede rar, că acțiunea se petrece în Turcia și că anii sunt ‘90, când era la modă „Macarena”. Încă din primele minute suntem îndemnați să credem că ceva se va întâmpla (nu ceva bun) și că zilele de plajă, piscină și somn au în banalitatea lor o încărcătură sumbră.
Prin felul în care Wells filmează, tatăl e mereu centrul de interes al cadrelor, deși personajul principal e fetița lipsită de griji. Wells folosește fetița ca pe omul ei din interiorul amintirilor, scafandrul care o va ajuta ca, rememorând acea vară, să se poată reconecta la ființa cea mai intimă a tatălui și să înțeleagă de ce nu l-a putut ajuta.
Puține filme reușesc să vorbească cu atâta umanitate despre depresie, dar „Aftersun” alege și calea cea mai grea: o face prin ochii unui copil care, ajuns matur și el însuși părinte, privește înapoi păstrând ambele vârste.
Prin câteva cadre cu fetița acum mare dansând într-o discotecă rave, care fac loc spre final unei scene de o tristețe răvășitoare, ni se dă de înțeles că vacanța din Turcia nu se petrece „sub ochii noștri”, ci sub reflectorul amintirii și că a fost probabil ultima dată când Sophie și-a văzut tatăl.
Dar la 11 ani, Sophie nu știe (nici n-ar înțelege) că tatăl luptă să se mențină pe linia de plutire și nu știe nici cât de mult vrea să-i ofere o vacanță reușită, deși crede că nu-i suficient de bun și că n-o poate distra tot timpul, mai ales când tristețea îl copleșește.
Un exercițiu de măiestrie rar întâlnit
Într-unul din interviurile despre film, Paul Mescal, un actor de 27 de ani cu o extraordinară ușurință de a juca fragilitatea luminoasă (și care a aflat că e nominalizat la Oscar în ziua când mama lui s-a tuns pentru chimioterapie), s-a referit la cât de greu trebuie să-i fie unui părinte să întrebe de fiecare dată „Cât costă?” înainte de a-i lua copilului ceva ce-și dorește.
Adevărat, iar când banalul „Cât costă?” e pus în ecuație cu dificultatea părintelui de a face față vieții, încărcătura se ridică la cub. Spectatorul se poate trezi, la câteva zile după ce a văzut filmul, că întrebarea îi revine în minte și-i lărgește înțelegerea.
„Aftersun” e un exercițiu de măiestrie rar întâlnit (și nu doar la un debut) mai ales pentru cum unește planurile într-un continuum pe mai multe voci (vocea lui Sophie la 11 ani, vocea lui Sophie mare, vocea tatălui, a regizoarei, vocea spectatorului), creând o imagine în oglindă a cum ar putea funcționa subconștientul.
Filmul impresionează profund tocmai pentru că interacționează cu subconștientul spectatorului, trezindu-i propriile amintiri și nostalgii și înlesnindu-i accesul la celălalt și la sine. O să visați mult noaptea după filmul ăsta.
Margaret Tait (1918–1999), cineastă și scriitoare scoțiană a cărei carte apare în film lângă televizorul în care se reflectă cele două personaje, are în volumul respectiv („Poems, Stories and Writings”, disponibil aici) un poem numită „Somn” („Sleep”), care spune așa:
„Somnul ne unește pe toți
Din somn
Venim cu toții
În somn ne reîntoarcem
Adânc
În conștiința noastră
E marea chestie care ne leagă, somnul”.
Deloc întâmplător, se doarme și se înoată mult în „Aftersun”. Somnul și apa sunt ambele legate de subconștient. Deloc întâmplătoare și atâtea suprafețe reflectorizante: luciul apei, oglinzi, tăblia mesei, ecrane-suprafețe în care se reflectă mai ales tatăl, cel neînțeles.
Cinemaul e singura artă suficient de complexă cât să poată pătrunde adânc în subconștient nu doar pentru a pescui amintiri, ci și ca să exploreze „marea apă care ne leagă”, infinit mai fecundă ca existența diurnă.
Subconștientul pare să fie „The Perfect Place”, cum scrie pe reclama lângă care Sophie imită ca în oglindă mișcările de Tai Chi ale tatălui.
Într-o epocă în care o majoritate covârșitoare a filmelor nu spune nimic nou, un film ca „Aftersun” dă speranțe că cinemaul n-a murit. Cu aerul lui intimist, acest film se desăvârșește, ca o fotografie Polaroid, în timp. Domnul Wells ar fi mândru de fata lui.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
User Șters 05.03.2023, 04:27
Subscriu opiniei. Ramane cel mai impactant film pe care l-am vazut in ultimul an. Am ramas cu el in gand saptamani la rand dupa ce l-am vazut. As completa ca Aftersun are calitatea de a te face sa rememorezi intamplari cu ambii parinti, dar si sa privesti lucrurile din perspectiva lor. Multi dintre noi au fost crescuti de parinti cu dificultati financiare, asemanatoare celor traite de tatal din film. Parinti care au incercat sa ascunda pe cat de bine au putut limitarile lor. Sunt multe scene ravasitoare, iar soundtrack-ul se potriveste ca o manusa bine-croita. Ascultarea ‘Under pressure’ va fi altfel de acum incolo.