CANNES: Presa străină vede mai degrabă „xenofobia central-europeană” în noul film dur al lui Mungiu, dar regizorul avertizează că intoleranța nu are granițe
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cristian Mungiu a propus o dispută de idei prin premiera filmului său „R.M.N.”, din cadrul Festivalului de la Cannes. Tema e ipocrizia empatiei față de cei mai slabi decât noi. Filmul a fost interpretat duminică la conferința de presă, într-un dialog regizor-presa internațională care prelungește valul de cronici.
Cuprins:
Arma lui Cehov n-a picat niciodată în mâini mai ferme și mai amenințătoare precum cele ale lui Mungiu. IndieWire:
Corespondență de Iulia Blaga (Cannes)
Contrar celor spuse de Cristian Mungiu în interviul acordat “Libertății” ieri - “R.M.N.” nu e doar despre România, ci spune o poveste despre discriminare care se poate întâmpla oriunde, presa străină de la Cannes pare să citească filmul în cheia unei povești locale, plasate în mitica Transilvanie, cunoscută de multe ori doar pentru contele Dracula. Moderatorul conferinței de presă din 22 mai chiar l-a rugat pe Cristian Mungiu să definească în câteva fraze această regiune despre care mulți străini știu doar că e patria vampirilor.
„Lucrurile trebuie să se întâmple undeva”
„Pentru mine Transilvania semnifică ceva și anume faptul că sunt locuri unde coexistă mai multe grupuri etnice”, a spus Mungiu.
„Sper ca publicul să înțeleagă că filmul nu e doar despre ce se întâmplă în România. Nu am apucat să citesc tot ce s-a scris aici, dar am văzut că un jurnalist a spus că filmul e un nou portret sumbru al acestei țări. Pentru mine nu e un film doar despre Romania, dar lucrurile trebuiau să se întâmple undeva” Cristian Mungiu
„Transilvania e unul din acele teritorii care au trecut de la o țară la alta și unde oameni din diferite etnii și religii au locuit împreună. Sunt sate unde găsești între trei și șase biserici diferite. Satele sunt părăsite azi, din păcate, dar cultura și civilizația acelor oameni s-au păstrat”, a spus Mungiu.
Întrebările jurnaliștilor străini s-au referit mai mult la lucruri practice decât la semnficații. Cu excepția unui simpatic jurnalist italian care a vrut să știe mai multe despre final pentru că s-a gândit toată noaptea la el (iar Mungiu l-a întrebat pe el ce crede, ferindu-se să ofere o interpretare precisă), restul întrebărilor au fost fie despre alegerea muzicii (printre altele, a temei principale din filmul lui Wong Kar-wai, “In the Mood for Love”), fie despre imagine și cromatică, fie despre cum s-a realizat cea mai importantă scenă din film.
Inamicul de lângă noi
Răspunzând la întrebarea italianului, legată de mesaj, Mungiu a spus totuși că interpretarea ar trebui să plece de la ideea de subconștient. Regizorul însuși s-a documentat și a studiat, a explicat el, ideea de tradiție, care implică niște lucruri care probabil au o sămânță de realitate, dar care s-au pierdut, ajungând să aibă acum legătură cu o “teama adâncă pe care o avem de ceva”. Iar teama, spune Mungiu, poate da drumul unor “tendințe violente pe care le avem și care ne împing să proiectăm un inamic în cel de lângă noi”.
Scena în care sătenii îi judecă pe sri lankezi
Scena de 17 minute în care comunitatea locală se întâlnește la căminul cultural și dezbate situația muncitorilor sri lankezi, dacă să fie alungați din sat ori nu, a fost – spune Mungiu, nu doar cea mai importantă, dar și cea mai dificil de realizat. Ea a fost pregătită timp de două zile la secundă, repetată o singură zi și filmată în plan-secvență.
“De 15 ani filmez în plan-secvență, dar acum a fost mult mai greu pentru că lucram cu mai multe straturi de interpreți – un prim strat de actori, altul de 200 de figuranți, și, dacă sunteți atenți, veți observa că nu doar fiecare actor își joacă scena lui, dar și figuranții fac la fel. Una dintre primele soluții pe care le-am căutat a fost cum așez toți oameni ăștia ca să-i pot vedea și unde pun focusul scenei. Am ales să ne concentrăm pe Csilla (Judith State) și să urmărim lucrurile la care ea devine atentă”, a spus cineastul.
Regizorul deasupra
Mungiu a mai spus că la un moment dat, pentru că actorii trebuiau să se lupte cu ceilalți pentru a-și spune replicile, s-a cățărat deasupra tuturor ca să dirijeze pe muțește întreaga adunare și că a plasat niște camere care să-i facă pe interpreți să rămână concentați crezându-se filmați.
Întrebați de moderator cum au lucrat respectiva scenă-cheie, actorii Marin Grigore și Judith State au început prin a spune că a fost o scenă “intensă”. Pe Marin Grigore l-a motivat faptul că regizorul a părut la un moment dat mai puțin mulțumit de el, iar pentru Judith State a fost important să își mențină “sentimentul de prezență în scenă” chiar dacă trebuia să se gândească punctual la ce are de făcut – replici, mișcări corporale etc.
Judith State s-a arătat surprinsă de calmul lui Mungiu de la începutul până la finalul filmărilor și a spus că uneori chiar îl studia să vadă dacă-și pierde cumpătul în momentele mai tensionate, ceea ce nu s-a întâmplat. La sfârșitul acestor cuvinte, Mungiu a îmbrățișat-o.
Filmul cu „cele 50 de umbre de verde”
Răspunsul Orsolyiei Moldovan a evocat o amintire personală care a ajutat-o să construiască personajul proprietarei brutăriei care îi angajează pe sri lankezi: “Locuiesc într-un oraș din centrul României (n.red. Târgu Mureș), unde jumătate din populație e alcătuită din români, iar cealaltă jumătate din etnici maghiari, având de asemenea o comunitate romă și ceva sași, dar toți cetățeni români. Când aveam 13 ani, am fost martora unui conflict interetnic în cadrul căruia oamenii s-au bătut și ucis în stradă. Deci știu ce înseamnă să trăiești într-o comunitate multiculturală.”
Producătorul Tudor Reu a spus că realizarea filmului a fost dificilă. “Anul trecut eram cu Cristian aici la Cannes căutând finanțare, iar acum avem filmul gata”. El a menționat și cele trei valuri de COVID-19 care au traversat filmarea și postproducția, determinându-i pe cei afectați să se izoleze.
Directorul de imagine Tudor Vladimir Panduru a vorbit despre opțiunile stilistice ale imaginii, iar scenografa Simona Pădurețu, care a construit frumoasa casă a Csillei pe platou (pentru că nu au găsit în zonă ce căutau) s-a referit la “cele 50 umbre de verde” ale filmului referindu-se la cromatica axată mult pe verde.
Un creuzet socio-economic ce se sprijină pe același picior pe care Mungiu adoră să ți-l țină pe gât
Presa străină, după cum spuneam la început, pare să plaseze filmul într-o zonă locală, ca pe o “alegorie profund încărcată și pesimistă a intoleranței dintr-un orășel din multi-etnica Transilvanie”, după cum scrie Variety.
Variety are printre cele mai laudative cronici ale filmului. “Titlul nu e vreun fel de cod pentru Romania dar, dacă ar fi, acest lucru ar fi justificat. Enormul, tulburătorul, pesimist-complicatul «R.M.N.» al regizorului Cristian Mungiu, probabil cel mai proeminent cineast al Noului Val Românesc, nu e nimic mai puțin decât o analogie în miniatură a unei întregi societăți zdruncinate, ale cărei vocale blânde s-au dizolvat lăsând loc elementelor grele – bigotismul, trădarea precum și un surprinzător număr de urși.”
Textul Jessicăi Kiang remarcă “scenariul intimidant de inteligent, deși uneori opac”, scenele de o “uimitoare claritate și densitate, a căror construcție riguroasă neagă spontaneitatea prezentării, făcând ca legăturile dintre diferitele fire să fie la început greu de sesizat”, precum și imaginea “absurd de frumoasă” a lui Tudor Vladimir Panduru.
Reputatul critic britanic Peter Bradshaw, care scrie pentru The Guardian, a dat filmului doar trei stele din cinci, numindu-l “o dramă reținută și o psihodramă mohorâtă și deprimată despre xenofobia central-europeană. Deși poate e “uneori puțin cam previzibil și nedezvoltat”, filmul este “un eseu fascinant despre un fel de criză a modului de gândire rasist: când și cum încetezi să mai disprețuiești anumiți oameni pentru a face corp comun cu ei împotriva altora?”, scrie Bradshaw.
Din narațiunea lui Mungiu, “la fel de minimalistă și neasumată ca întotdeauna”, britanicul evidențiază “captivanta scenă-cheie” filmată în plan-secvență în care” paranoia rasistă a fiecăruia e lăsată liberă”. Deși consideră finalul “puțin stânjenitor”, Bradshaw spune că regizorul premierei românești de la Cannes “e preocupat în mod serios de disfuncționalitățile și nefericirea Europei despre care nu se vorbește și care nu sunt cunoscute”.
The Hollywood Reporter a sesizat că titlul “R.M.N.” ar putea fi interpretat și ca o abreviere a numelui România, nu doar ca Rezonantă magnetic nucleară (MRI în engleză), dar a înțeles că filmul face “o scanare completă a creierului unei nații hărțuite de conflicte rasiale, sociale, politice, naționale, ecologice și emoționale”.
Deși crede că uneori filmul pierde prea mult timp pe detalii, încât are dificultăți să lege personajele și poveștilor lor între ele, îl consideră “o explorare fascinantă și foarte umană a numeroaselor probleme avute de o țară care a intrat printre ultimele în Uniunea Europeană”.
Publicația online IndieWire i-a dat nota B+, remarcând în cronica de întâmpinare că filmul e “un creuzet socio-economic ce se sprijină pe același picior pe care Mungiu adoră întotdeauna să ți-l țină pe gât”. Textul din IndieWire spune că povestea despre xenofobia fără vârstă “e puțin cam prea largă”, dar că “arma lui Cehov n-a picat niciodată în mâini mai ferme și mai amenințătoare ca cele ale lui Mungiu”.
