Recomandare. Un film pentru cei care se simt neputincioși în fața suferinței psihice
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Belgianul Joachim Lafosse arată în „Neliniștiți” / „Les intranquilles” cât de greu e să trăiești cu cineva care suferă de tulburare bipolară (depresie maniacală). Filmul a debutat anul trecut în prima competiție de la Cannes, iar în România rulează din 8 aprilie 2022. Faptul că e inspirat din propria experiență a regizorului îi justifică în bună măsură alegerile artistice.
„Îmi amintesc, eram adolescent și când tata s-a internat ultima oară (n.red. - în urmă cu 30 de ani), mi-a fost frică să stau cu el. Vorbeam cu fratele meu că ar trebui să apară un film care să spună cum stau lucrurile. A fost nevoie de timp ca să reușesc să fac acest film”, spune Joachim Lafosse într-un interviu. Citatul e complex, de aceea l-am ales. El sugerează nu doar că și fiul a rămas marcat sau că filmul e spus din punctul de vedere al acestuia, dar mai ales că cinemaul poate oferi o oglindă celor care se confruntă cu această afecțiune teribilă.
„Aparținătorii” pot vedea pe ecran că nu sunt singurii care trec prin asta și că nu trebuie să se simtă vinovați crezând că n-au făcut mereu tot ce era posibil.
„Nu mai pot! Îl iubesc pe tatăl tău, dar e prea mult”, își amintește Lafosse că i-a spus mama sa, când a intentat divorț. Și cuplul din film se separă când soția nu mai poate duce responsabilitatea întregii familii și, mai ales, când nu mai poate să-și vadă soțul incapabil (în opinia ei) să lupte.
Filmul nu pare să ofere mai multă empatie bolnavului decât aparținătorilor, iar acesta e unul din lucrurile care dau de gândit.
Soția nu acceptă ideea de boală psihică și continuă să-l trateze pe soț ca pe o persoană normală care refuză să-și ia medicamentele. Nu e de mirare, tulburarea bipolară (a doua ca gravitate după schizofrenie) poate apărea între 30 și 50 de ani la un om cu care ai fost căsătorit 10 ani și pe care îl știi într-un fel, dar care într-o zi devine altul.
Filmul nu vorbește despre limitele suportabilității într-o astfel de relație, cât despre dificultatea apropiaților de a accepta că acela de lângă ei nu mai e cel pe care-l știau nici în fazele când pare normal.
Faptul că soția din film (Leïla Bekhti) nu reușește nici până la genericul de final să se împace cu boala psihică vine din faptul că trăiește cu imaginea pe care o avea despre soț (Damien Bonnard), de aceea așteaptă sau forțează ca el să redevină ce a fost, ceea ce e imposibil.
Niciun personaj nu se schimbă structural până la final, deși soției i se termină bateriile, iar soțul trece pe medicamente, chiar dacă nu se va vindeca niciodată. În schimb, copilul se încarcă cu ce vede, preluând de la mamă probabil anxietatea și depresia, iar de la tată probabil teama că și el se poate îmbolnăvi (un anumit procent din copiii celor cu tulburare bipolară pot dezvolta mai târziu boala). Plus propriul sentiment de insecuritate venit din situații într-adevăr periculoase și din gradul de impredictibilitate a bolii.
De aceea copilul din film (interpretat de Gabriel Merz Chammah, nepotul lui Isabelle Huppert) începe să treacă și el de la tandrețe la respingere, fluctuațiile lui de temperament putând părea inexplicabile unui cinefil nefamiliarizat cu boala.
„Neliniștiți” nu parcurge o distanță între punctele A și B. În primele 40 de minute se întâmplă același lucru - soțul în stare maniacală e greu de ținut în frâu, dar una e când se apucă să repare biciclete la 2 noaptea și alta când vrea să ducă copilul cu mașina la școală.
Nota predominantă a filmului e, în orice caz, neputința familiei de a face față unui stres constant.
Tatăl lui Lafosse e fotograf, dar personajul din film e pictor, deci are tot o ocupație creativă care-i permite să-și canalizeze vitalitatea exacerbată din stările maniacale – de aici, în parte, refuzul de a-și lua medicamentele. Când lucrează, e turat la maxim, iar interpretul Damien Bonnard, care are și studii de pictură, te face să nu distingi între fază maniacală și pasiune artistică.
Unul din lucrurile care fac ca această boală să fie atât de greu de dus de apropiați e dificultatea de a înțelege când cel de lângă tine e într-o fază maniacală sau când e doar agitat ca oricare dintre noi.
Probabil cel mai bun mod de a vedea filmul e să nu încerci să-l înțelegi. O dată pentru că tulburarea bipolară e impredictibilă, apoi pentru că Lafosse pare să rememoreze evenimente și stări reale. Nu cred că trebuie să fii dur nici dacă ești critic de film și știi că e vorba de ceva atât de personal.
Ajuns pe ecranele din România la puțin timp după Ziua Mondială a Bipolarității, marcată anual pe 30 martie (ziua nașterii lui Vincent van Gogh, un bipolar celebru), „Neliniștiți” pare mai mult destinat celor care trăiesc în preajma acestor persoane decât bolnavilor propriu-zis. Iar aceștia se regăsesc în el, dovadă mărturia de mai jos a unui spectator, găsită pe site-ul francez allocine.fr: “am cunoscut aceste faze ca aparținător și pot spune că filmul e reprezentativ și absolut just și pentru nefericirea bolnavului, și pentru cea a soției. E acest sentiment de neputință în ciuda tuturor eforturilor și, mai rău, sentimentul iremediabil de paranoia și dificultatea de a avea încredere în cel drag pentru că în orice moment el poate trece de la o fază la alta și poate pune în pericol anturajul, dar și pe sine”.
Trailer:
