Când îmi pierdusem speranța, am întâlnit marea dragoste

M-am numărat printre cei mai buni elevi din liceul meu. Am absolvit, în zadar, o facultate și un curs de masterat pe care nimeni nu dă doi bani. Am devenit, pentru cea mai mare parte a timpului, un șomer cu licență. Slujbele mele au fost sporadice. La vârsta de treizeci și doi de ani, mă întrebam cu un copleșitor sentiment de blazare: „Ce s-a ales de mine dacă mi-am dat silința? Nimic!”.

A, și mai spunea ceva tata: că îmi va fi bine dacă voi asculta glasul lui Dumnezeu. Dar Constanța e un oraș mare, plin de vacarm. Cum să deslușești glasul lui Dumnezeu printre atâtea glasuri? Printre atâtea claxoane?

Nici nu știu când am ieșit din copilărie… Probabil la scurt timp după ce Moș Crăciun s-a dovedit a fi o țeapă, ca și Zâna cea Bună, ca și Moș Ene… Copil fiind, crezusem în poveștile și în povețele tatălui meu. Trăisem cu nemărginită speranță.

Partea penibilă este că speranța asta, cu privire la viitorul meu, persista chiar și la sfârșitul adolescenței. închipuiți-vă pe cineva îndeajuns de cretin, încât să nu-și dea seama că speranța este doar o etapă, una pe care s-o lași repede în urmă.

La treizeci și doi de ani, mă simțeam stigmatizat de un acut sentiment al ratării. Nu neapărat pentru că n-aveam o carieră și un viitor realmente asigurat. Asta era mai ușor de îndurat. Marea, dureroasa mea ratare se contura în plan sentimental.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

De la șaisprezece ani, de când începusem să am de a face cu femeile, nu reușisem nici măcar o dată să încropesc o relație durabilă. Totul era numai sex și despărțire, sex și despărțire, sex și despărțire… Niciuna dintre numeroasele, tranzitoriile mele partenere de amor nu-mi stârnise sentimentul iubirii. Poate că nu știam să atrag așa ceva.

Sufletul meu fusese străbătut – ca o stepă – de o mulțime de femei care nu au lăsat nimic în urma lor. Dragostea era un tren pe care-l pierdeam mereu. Nici prieteni nu prea aveam. De fapt, aveam doi prieteni: pe Cornel și pe Mihaela.

Cornel era globetrotter. Mihaela era divorțată. O frecventam uneori, în secret, ca pe o amantă. îi duceam flori. Camera ei mirosea la fel ca tenișii lui Cornel în septembrie, după ce i-a purtat toată vara fără ciorapi. Un buchet de flori, oricât de parfumat, n-avea cum să-i schimbe izul.

Când îmi pierdusem orice speranță, am întâlnit marea dragoste: pe Felicia. Camera ei mirosea frumos. Felicia avea treizeci de ani și era celibatară convinsă. Ea a văzut în mine, de îndată, băiatul care aș fi putut deveni dacă aș fi cunoscut-o mai demult.

Am întâlnit-o pe Felicia la un târg de carte și am avut prilejul să schimbăm câteva cuvinte. M-am îndrăgostit de ea la prima vedere, ca să folosesc o expresie bătătorită. Aveam să aflu că și ea s-a simțit atrasă de mine de la un bun început.

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

Când am ieșit împreună de la târgul de carte, i-am propus să ne revedem peste două zile. A acceptat. Urma să ne întâlnim într-un parc, pentru „a ne plimba ca proștii”, după cum a anticipat Felicia.

La sfârșitul plimbării din parc, i-am dat din nou întâlnire, a doua zi, devreme, într-un bistrou unde – după ce am isprăvit amândoi două sticle de vin roșu – i-am relatat, sub formă de schiță, povestea vieții mele, punând accent pe dezamăgirile sentimentale. Așa e când bei cu noaptea-n cap.

— Te-ai temut de dragoste! a spus Felicia.

— Da… Am citit că sunt oameni care nu-și revin niciodată din iubire, care ar putea muri din pricina unei inimi ce a sângerat prea mult, am citit și că rănile sufletești nu se mai închid…

— Ai citit bazaconii! a conchis ea. Mă uitam în ochii ei verzi și mă temeam că văd o apariție spectrală, că parcurg un vis care se va sfârși repede. Totodată, simțeam, pentru prima oară, că devin poet. I=am spus:

— în dimineața asta, norii seamănă cu niște păsări.

— Seamănă cu un rahat! Mi-am uitat umbrela acasă! a zis Felicia.

Gata și cu poezia… Dar mă îndrăgostisem de ea, fără dubiu, iar acest lucru mă uimea și mă bucura, îmi dădea senzații pe care nu le mai cunoscusem. De la bistrou, m-a dus la ea acasă. Locuia singură. Așa cum spuneam, camera ei mirosea frumos -un amestec tulburător de tutun și deodorante. Pe jos erau azvârlite piese de lenjerie care m-au excitat la culme.

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Felicia n-a scăpat de mine nici în ziua de azi, mă agăț de trunchiul ei ca vâscul, pentru că nu vreau s-o pierd, nu vreau să mai trăiesc în provizorat, am întâlnit marea dragoste, după atâția ani de descumpănire. Acum suntem un cuplu, locuim împreună și vibrăm pe aceleași lungimi de unde. Felicia mi se pare atât de clar diferită de celelalte femei pe care le-am cunoscut, încât s-ar putea spune că aparține unui gen cu un singur reprezentant, viața mea s-a schimbat radical, în bine, că doar nu în rău. Privesc în oglinda memoriei chipul meu din trecut și nu mă mai simt somat să mă recunosc în el. E chipul altuia.

Pentru un bărbat îndrăgostit, iubita lui e unică, e neasemuită, e cea mai frumoasă și are cel mai scuzabil comportament. în ceea ce ne privește, pot spune că n-am mai văzut niciodată un cuplu care să combine cu atâta seninătate șocantul și comicul. șocant este că Felicia se întâlnește, din când în când, cu fostul ei iubit, un chitarist pe nume Raul. Comic e faptul că eu nu sunt gelos.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News