Ce au fost cruciadele – lucruri mai puțin știute

Scopul principal al cruciadelor a fost acela de stopare a expansiunii musulmane și, implicit, de oprire a răspândirii islamului, de revendicare a Pământului Sfânt, precum și de recucerire a teritoriilor care fuseseră în trecut creștine.

În același timp, mulți dintre cei care au luat parte la aceste expediții le-au văzut ca pe o cale de mântuire și de ispășire a păcatelor, notează Britannica.

Între 1095, când a fost declanșată Prima Cruciadă, și 1291, atunci când creștinii latini au fost în cele din urmă expulzați din regatul lor din Siria, au avut loc numeroase expediții în Țara Sfântă, în Spania și chiar în Marea Baltică.

Ce au fost cruciadele?

Istoricii arată că în realitate cruciadele au fost în special războaie de cucerire, de pradă şi mai ales de încercare de prozelitism religios al papalităţii în Orientul Apropiat. Până la sfârșitul secolului al XI-lea, Europa de Vest părea ca o superputere de sine stătătoare, deși a rămas în urma celorlalte civilizații din regiunea mediteraneeană precum Imperiul Bizantin.

În pofida puterii sale, Bizanțul pierduse un teritoriu considerabil în fața turcilor invadatori selgiucizi. După ani de haos și război civil, împăratul bizantin Alexius Comnenus a preluat tronul bizantin în 1081 și a consolidat controlul asupra imperiului.

În 1095, acesta a solicitat sprijin militar de la Biserica Romano-Catolică pentru putea face față amenințării turcești. Deși relațiile dintre creștinii din Est și Vest erau demult încordate, Papa Urban al II-lea a dat curs cererii lui Alexius.

Suveranul Pontif i-a chemat la Clermont, în Franța, pe toți credincioșii creștini din Europa să ia armele. Astfel, în jur de 30.000 de oameni au mărșăluit spre Ierusalim pentru a recuceri Țara Sfântă de sub controlul musulmanilor. Acela a fost începutul cruciadelor, scrie Museum Facts.

Cuvântul „cruciade” nu a fost folosit atunci când au început războaiele. Sancționate de biserică, cruciadele au fost considerate pur și simplu niște expediții militare, însă și-au luat sensul actual la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Rădăcina cuvântului provine din cuvântul francez „croisade” din secolul al XVI-lea, care înseamnă în esență „marcat cu cruce”. Pentru a se identifica, cruciații își coseau simboluri ale crucii lui Hristos pe îmbrăcăminte și pictau cruci pe scuturile de luptă.

Prima cruciadă (1096-1099)

La prima cruciadă au luat parte patru armate de cruciați, formate din oameni veniți din regiuni vest-europene. În fruntea lor s-au aflat Raymond de Saint-Gilles, Godfrey de Bouillon, Hugh de Vermandois și Bohemund de Taranto, împreună cu nepotul său Tancred de Sicilia.

Potrivit Cronicii Gesta Francorum, strigătul de luptă al primilor cruciați era „Deus vult” (n.n. – „Dumnezeu vrea”), iar ulterior a devenit strigătul de luptă și pentru celelalte cruciade.

O armată mai puțin organizată, formată din cavaleri și oameni de rând, a pornit înaintea celorlalți sub comanda lui Petru Sihastrul. Aceste grupuri au plecat spre Bizanț în august 1096.

Pentru a evita tulburările în Constantinopol, împăratul Alexius I i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici unde, în loc să li se deschidă drumul către Ierusalim, au fost masacrați de trupele selgiucide sau au fost luați prizonieri și duși în robie.

Ignorând ordinul lui Alexius I de a-i aștepta pe restul cruciaților, armata condusă de Petru a traversat Bosforul, iar în prima ciocnire majoră cu musulmanii forțele turcești au zdrobit europenii invadatori la Cibotus.

Masele populare conduse de contele Emicho au ajuns la Constantinopol trecând prin Germania, Boemia și Ungaria, unde au provocat pagube și au masacrat evreii din orașele de pe Rin (Renania), Köln și Mainz, provocând un imens scandal și o criză majoră în relațiile creștin-evreiești.

În mai 1097, cruciații și aliații lor bizantini au atacat Niceea (în prezent Iznik, Turcia), capitala selgiucizi din Anatolia, și Dorileea. Cele două orașe s-au predat în iunie-iulie, iar un an mai târziu a fost cucerită și Antiohia la capătul unui asediu de opt luni.

A doua cruciadă (1147-1149)

După ce și-au atins obiectivul într-o perioadă neașteptat de scurtă, mulți dintre cruciați s-au întors casă, în timp ce, pentru a guverna teritoriile cucerite, cei care au rămas au stabilit patru mari așezări occidentale (state cruciate), la Ierusalim, Edessa, Antiohia și Tripoli.

Acestea au stăpânit regiunea până în jurul anului 1130, atunci când forțele musulmane au început să câștige teren în propriul lor război sfânt (sau jihad) împotriva creștinilor, pe care i-au numit „franci”.

În 1144, generalul Seljuk Zangi, guvernatorul Mosul, a capturat Edessa, ducând la pierderea celui mai nordic stat cruciat. Căderea Edesei a șocat Europa și a determinat autoritățile creștine din Vest să solicite o altă cruciadă.

Zis și făcut. Condusă de doi mari conducători, Regele Ludovic al VII-lea al Franței și de Regele Conrad al III-lea al Germaniei, a doua cruciadă a demarat în octombrie 1147, informează Royal Marine Scadets Portsmouth.

Louis și Conrad și-au strâns armata de 50.000 de cruciați la Ierusalim și au decis să atace cetatea siriană Damasc. Conducătorul cetății a fost nevoit să apeleze la ajutorul lui Nur al-Din, succesorul lui Zangi la Mosul. Forțele musulmane combinate au suferit o înfrângere umilitoare și astfel s-a încheiat a doua cruciadă.

A treia cruciadă (1187-1192)

După numeroasele încercări ale cruciaților din Ierusalim de a cuceri Egiptul, forțele lui Nur al-Din conduse de generalul Shirkuh și de nepotul său, Saladin, au pus mâna pe Cairo în 1169 și au forțat armata cruciaților să fugă.

În 1187, Saladin a început o campanie majoră împotriva Regatului Cruciaților din Ierusalim, iar trupele sale au zdrobit armata creștină în bătălia de la Hattin, recucerind orașul împreună cu o mare parte din teritoriu.

Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului în iulie 1191. După ce a intrat în Acra, Richard a executat 3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni și copii, o adevarată încercare de epurare etnică. 

Aceste înfrângeri au „inspirat” cea de-a treia cruciadă, condusă de împăratul Frederick Barbarossa, Regele Filip al II-lea al Franței și Regele Richard I al Angliei, cunoscut sub numele de Richard Inimă de Leu.

În septembrie 1191, armata condusă de Richard I a învins-o pe cea condusă de Saladin în bătălia de la Arsuf, despre care se spune că ar fi fost singura bătălie adevărată din cea de-a treia cruciadă.

La fix un an mai târziu, regele Angliei și Saladin au semnat un tratat de pace prin care a fost restabilit Regatul Ierusalimului (fără orașul Ierusalim) și a pus capăt celei de-a treia cruciade.

Cea de-a patra cruciadă (1202-1204)

Cruciada a IV-a este una dintre cele mai controversate expediţii militare deoarece a fost o abatere fățișă de la scopul cruciadei. A fost declanșată cu scopul cuceririi Egiptului, nu ca o acțiune de recucerire directă a Ierusalimului, însă a fost deturantă către Constantinopol ca urmare a dorinţei uriașe de putere a Papei Inocențiu al III-lea.

Acesta a cerut o nouă cruciadă în anul 1198, luptele pentru putere dintre Europa și Bizanț i-au determinat pe cruciați să-și deturneze misiunea pentru a-l răsturna pe împăratul bizantin, Alexius III, în favoarea nepotului acestuia, care a devenit Alexius IV la mijlocul anului 1203.

Încercările noului împărat de a supune biserica bizantină la Roma s-au lovit de o dură rezistență, iar Alexius IV a fost sugrumat după o lovitură de stat de la palat la începutul anului 1204.

Ca răspuns, cruciații i-au declarat război Constantinopolului, iar a patra cruciadă s-a încheiat odată cu căderea orașului și cu reînscăunarea lui Isaac al II-lea Angelos. Acestuia i-au fost cerute despăgubiri bănești pentru ajutorul acordat.

Bazileul nu a putut achita suma cerută, astfel că în 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o și au luat-o în stăpânire. Asta a însemnat desființarea Imperiului Bizantin și împărțirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, Niceea, Epirul și Trapezuntul.

Cruciadele finale (1208-1271)

Până la finalul secolului al XIII-lea au mai existat și alte cruciade, care și-au propus nu atât să răstoarne forțele musulmane în Țara Sfântă, cât să lupte împotriva tuturor celor considerați dușmani ai credinței creștine.

Au avut loc cruciade mai mici împotriva sectelor creștine disidente din Europa, inclusiv Cruciada Albigensiană (1209–1229), care a avut ca scop eradicarea religiei practicate de catharii din Languedoc (Franța), religie pe care ierarhii catolici o considerau apostazie.

Așa-numita Cruciadă a țăranilor a avut loc ca reacție la prima cruciadă, cruciada copiilor a avut loc în 1212, când mii de copii au jurat să meargă la Ierusalim, în timp ce cruciadele baltice (1211-1225) au căutat să supună păgânii din Transilvania.

Cea de-a cincea cruciadă a fost declșanșată de Papa Inocențiu al III-lea înainte de moartea sa în 1216. Cruciații au atacat Egiptul atât de pe uscat, cât și pe mare, dar au fost forțați să se predea apărătorilor musulmani conduși de nepotul lui Saladin, Al-Malik al-Kamil, în 1221.

În 1229, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de a șasea cruciadă, împăratul Frederic al II-lea a realizat transferul pașnic al Ierusalimului la cruciați prin negocieri cu al-Kamil. Tratatul de pace a expirat un deceniu mai târziu, iar musulmanii au recâștigat cu ușurință controlul asupra Ierusalimului.

Din 1248 până în 1254, Ludovic al IX-lea al Franței a organizat o cruciadă împotriva Egiptului. Această bătălie, cunoscută sub numele de a șaptea cruciadă, a fost un imens eșec. În timp ce cruciații se luptau, o nouă dinastie descendentă din foști sclavi ai Imperiului Islamic avea să preia puterea în Egipt, și anume dinastia mamelucilor. 

Sub conducerea nemilosul sultan Baybars, mamelucii au zdrobit Antiohia în 1268, iar ca răspuns Ludovic al Franței a organizat a opta cruciadă în 1270. Edward I al Angliei a luat o altă expediție un an mai târziu, adesea cunoscută ca fiind a opta cruciadă, însă uneori este menționată ca a noua cruciadă. Aceasta a fost considerată ultima cruciadă semnificativă în Țara Sfântă.

Citește și: Cavalerii templieri și masoneria. Ascensiunea și declinul Ordinului Templierilor

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE