Generalul maior Adrian Ciolponea, care abia a trecut în rezervă după ce, la 1 august, și-a încheiat mandatul de reprezentant al Comandamentului Aliat de Transformare al NATO, comandamentul strategic al NATO responsabil cu dezvoltarea capacităților de luptă, a explicat pe larg cât de complexă e problema dronelor rusești care intră tot mai des în spațiile aerian și maritim românești.

Libertatea: Cum vedeți dumneavoastră incursiunile tot mai dese ale dronelor rusești în spațiile aerian și maritim ale României?

General maior A. Ciolponea: Incursiunile dronelor în spațiul național reprezintă o problemă de securitate complexă, a cărei evoluție este determinată de suprapunerea mai multor factori operaționali și strategici. În consecință, răspunsul nu poate fi limitat la interceptarea punctuală a unor platforme aeriene sau maritime, ci trebuie conceput ca un sistem național integrat de detectare, identificare, evaluare, protecție și neutralizare a amenințărilor cu drone.

Un prim factor determinant îl reprezintă tempoul și intensitatea loviturilor Federației Ruse asupra infrastructurii ucrainene din proximitatea frontierei României, în special asupra infrastructurii portuare de pe Dunăre. Atacurile asupra porturilor Izmail și Reni și asupra infrastructurii logistice asociate acestora se desfășoară la câțiva kilometri de teritoriul național, ceea ce reduce semnificativ timpul disponibil pentru detectarea, clasificarea și reacția la o eventuală pătrundere accidentală sau deliberată a unei drone în spațiul aerian românesc. Autoritățile române au raportat în mod repetat activarea procedurilor de alertare și ridicarea aeronavelor de luptă în contextul atacurilor asupra porturilor ucrainene de pe Dunăre.

Al doilea factor este reprezentat de alinierea obiectivelor rusești la nivel strategic și operativ. Din perspectiva Moscovei, operațiile cu drone desfășurate în proximitatea frontierei NATO pot produce efecte care depășesc obiectivul imediat al lovirii unei ținte din Ucraina. Acestea pot contribui simultan la menținerea presiunii asupra infrastructurii logistice și energetice ucrainene, la descurajarea și complicarea sprijinului acordat Ucrainei și la observarea modului în care NATO și statele de pe flancul estic detectează, clasifică și reacționează la amenințări aeriene și maritime.

Libertatea: Ce altceva obține atacatorul din aceste incursiuni, în afară de distrugerea infrastructurii ucrainene?

General maior A. Ciolponea: Fiecare incursiune poate genera informații operaționale valoroase privind timpul de reacție, procedurile de identificare, regulile de angajare, dispunerea senzorilor și capacitatea de coordonare între structurile militare și civile. Prin urmare, chiar și o incursiune care nu produce victime sau pagube materiale poate avea valoare militară prin informațiile pe care le generează despre sistemul de apărare și despre comportamentul factorilor de decizie.

Aici menționez al treilea element important – caracterul repetitiv al acestor evenimente. Dacă intensitatea loviturilor rusești asupra infrastructurii ucrainene din apropierea frontierei se menține, iar obiectivele strategice urmărite de Federația Rusă rămân neschimbate, este rezonabil să considerăm că probabilitatea unor noi incursiuni nu reprezintă o anomalie temporară, ci o caracteristică persistentă a mediului de securitate din zona Mării Negre și a Deltei Dunării. Datele raportate în 2026 indică deja o creștere semnificativă a frecvenței acestor evenimente.

La acești factori trebuie adăugat un al patrulea element, deosebit de important: incursiunile neintenționate și pierderea controlului asupra platformelor fără pilot. Dronele ucrainene care operează împotriva unor obiective rusești pot fi afectate de bruiaj, spoofing, degradarea legăturilor de comandă și control sau de alte forme de război electronic. În asemenea condiții, o platformă poate devia de la traiectoria planificată, poate pierde capacitatea de navigație sau poate intra într-un regim de zbor necontrolat. Cazuri recente din regiune demonstrează că astfel de deviații trebuie tratate ca o componentă reală a riscului, fără ca existența lor să excludă automat posibilitatea unei acțiuni deliberate.

Această combinație de factori conduce la o concluzie importantă: România trebuie să își proiecteze capacitatea antidronă pornind de la premisa unui flux persistent și imprevizibil de amenințări aeriene și maritime, nu de la ipoteza unor incidente izolate.

Mai mult, natura amenințării impune depășirea conceptului clasic de „sistem antidrone”. Amenințarea este multidimensională și poate include drone de diferite clase, altitudini, viteze, semnături și moduri de operare, precum și platforme aeriene sau maritime. În același timp, acestea pot fi combinate cu atacuri convenționale, acțiuni de război electronic și operații informaționale.

În consecință, răspunsul trebuie să fie multistratificat, distribuit și integrat, pornind de la supravegherea permanentă și detectarea timpurie și continuând cu identificarea și clasificarea țintei, fuziunea datelor provenite de la mai mulți senzori, avertizarea populației și a operatorilor de infrastructură, protecția obiectivelor critice și, atunci când este necesar și legal, neutralizarea amenințării.

În acest sistem, protecția infrastructurii critice trebuie să devină o componentă centrală. Porturile, infrastructura energetică, instalațiile industriale, nodurile logistice, aeroporturile, obiectivele militare și infrastructura de comunicații trebuie evaluate nu doar prin prisma probabilității de a fi atacate, ci și prin consecințele unei eventuale loviri sau ale căderii unei drone în proximitatea acestora.

Libertatea: Prezența unei drone navale, cu explozibil la bord, potrivit MApN, lângă platforma Neptun Deep, săptămâna trecută, ar trebui să ducă la adoptarea unor măsuri, rapid, inclusiv de natură legislativă? Dacă da, vă rog să ne dați exemple de ce credeți dumneavoastră că s-ar impune și ar ajuta la sporirea siguranței sutelor de angajați de pe platformă și de pe vapoarele care lucrează la finalizarea lucrărilor în zonă.

General maior A. Ciolponea: Incidentul recent din apropierea infrastructurii energetice Neptun Deep demonstrează extinderea problemei dincolo de frontiera terestră și de spațiul aerian. O dronă maritimă aflată în apropierea unei infrastructuri energetice strategice poate genera o problemă de securitate comparabilă, prin consecințe, cu o incursiune aeriană.

Prin urmare, pregătirea, dotarea și protecția elementelor critice de infrastructură, coroborate cu dezvoltarea unui sistem național multistratificat de apărare antidronă, trebuie aduse la un nivel optim de disponibilitate operațională. Obiectivul nu trebuie să fie doar doborârea unei drone după ce aceasta a pătruns în spațiul național, ci reducerea probabilității ca o asemenea platformă să ajungă în proximitatea obiectivului vulnerabil și, în cazul în care acest lucru se produce, asigurarea unui lanț de reacție suficient de rapid, redundant și robust pentru limitarea consecințelor.

În esență, problema nu este dacă România va mai înregistra incursiuni de drone, ci cât de bine este pregătită să gestioneze un fenomen care, prin natura conflictului din imediata sa vecinătate, are toate premisele să persiste. Răspunsul trebuie, prin urmare, să fie unul sistemic: detectare timpurie, avertizare, identificare, protecție, reacție și neutralizare – integrate într-o arhitectură națională și aliată capabilă să funcționeze permanent, inclusiv în condiții de saturație și degradare electromagnetică.

Caracteristicile tehnice ale acestor sisteme fără pilot, încărcătura explozivă pe care o pot transporta și posibilitatea utilizării lor împotriva unor obiective militare, energetice, logistice sau civile justifică instituirea unui mecanism permanent și standardizat de protecție.

Un exemplu relevant îl constituie familia de drone de atac de tip Geran-2, utilizate pe scară largă în conflictul din Ucraina, care pot transporta o încărcătură explozivă de ordinul zecilor de kilograme. În cazul platformelor maritime de atac, masa încărcăturii explozive poate fi considerabil mai mare, unele sisteme fiind concepute tocmai pentru a produce efecte devastatoare asupra navelor sau infrastructurii maritime. Din această perspectivă, apropierea unei astfel de platforme de un obiectiv critic trebuie evaluată în primul rând prin prisma potențialului de consecințe, nu doar a intenției care poate fi atribuită operatorului.

Această realitate impune o adaptare corespunzătoare a cadrului legislativ și procedural. România are nevoie de un cadru juridic coerent pentru gestionarea amenințărilor reprezentate de sistemele fără pilot, care să stabilească fără ambiguități competențele, responsabilitățile și limitele de acțiune ale instituțiilor implicate în securitatea națională, apărarea spațiului aerian și protecția infrastructurii critice.

Un asemenea cadru ar trebui să definească în mod explicit:

categoriile de infrastructură critică și obiectivele de importanță strategică pentru care se aplică măsuri speciale de protecție împotriva dronelor;
zonele aeriene și maritime cu regim special, inclusiv sectoare în care accesul sistemelor fără pilot să fie interzis sau strict controlat;
autoritatea competentă pentru detectarea, identificarea, clasificarea și autorizarea răspunsului;
proceduri standardizate pentru avertizarea și somarea unei platforme fără pilot, atunci când natura situației și timpul disponibil permit acest lucru;
regulile de angajare și condițiile în care poate fi autorizată utilizarea forței, inclusiv delimitarea responsabilităților între structurile militare, autoritățile civile și operatorii infrastructurii protejate;
cerințe minime obligatorii privind capabilitățile de detecție, identificare și răspuns ale infrastructurilor critice;
criterii pentru amplasarea și dispunerea sistemelor de interceptare, stabilite pe baza unor analize de risc, a geometriei terenului, a traiectoriilor probabile de apropiere și a caracteristicilor obiectivului protejat;
proceduri de coordonare între nivelul local, național și aliat, astfel încât o amenințare detectată să poată fi urmărită și gestionată fără întârzieri generate de incertitudini instituționale.
Un principiu fundamental ar trebui să fie acela că protecția infrastructurii critice nu poate depinde exclusiv de existența unei platforme de interceptare aflate în apropierea obiectivului. Fiecare obiectiv de importanță strategică trebuie integrat într-o arhitectură mai largă de senzori, comunicații, comandă și control și efecturi C-UAS, capabilă să asigure redundanță și continuitatea funcționării chiar și în condiții de interferență electromagnetică, atacuri de saturație sau degradare a unor componente ale sistemului. Astfel discutam de sisteme organice ce aparțin obiectivelor critice cu 2 componente: sisteme active de interceptare și măsuri pasive de protecție: plase metalice amplasate la intrarea în port, obstacole, zid protecție elemente critice ( gen reactor, aerogară).

Trebuie făcută o distincție esențială între detectarea unei drone și gestionarea unei amenințări cu dronă. Detectarea reprezintă doar prima etapă. Un sistem matur trebuie să poată răspunde la întrebările: Ce este? Cine o controlează? Ce intenție probabilă are? Ce obiectiv poate amenința? Cât timp avem la dispoziție? Care este nivelul acceptabil de risc? Cine decide? Ce efect trebuie utilizat și cine îl execută?

Prin urmare, protecția infrastructurii critice împotriva dronelor trebuie tratată ca o responsabilitate permanentă de securitate națională, susținută simultan de legislație, proceduri operaționale, infrastructură de senzori, sisteme de comandă și control, efecturi C-UAS și personal instruit.

Obiectivul final nu trebuie să fie construirea unui sistem care să „doboare drone”, ci dezvoltarea unei arhitecturi naționale capabile să detecteze, să înțeleagă, să decidă și să acționeze în timp util, proporțional cu amenințarea și în conformitate cu legislația națională și obligațiile internaționale ale României.

Libertatea: Măsurile dispuse de autoritățile române după incidentul din 5 iunie, când patru drone maritime ucrainene au fost detonate, între care una într-o dană a portului Constanța, sunt suficiente pentru o apărare eficientă?

General maior A. Ciolponea: Măsurile dispuse de autoritățile române reprezintă un pas important și încurajator în direcția consolidării capacității naționale de răspuns la amenințarea reprezentată de sistemele fără pilot. În spațiul public au fost prezentate informații privind introducerea în dotarea Armatei Române a unor noi capabilități de interceptare și a unor sisteme radar cu performanțe superioare. Acestea vor trebui integrate cu capabilitățile deja existente, inclusiv cu aeronavele utilizate în serviciul de poliție aeriană, navele militare, sistemele de apărare antiaeriană și celelalte mijloace de supraveghere și intervenție disponibile la nivel național.

Totuși, amploarea și caracterul evolutiv al amenințării depășesc conceptul tradițional de apărare antiaeriană locală a unui obiectiv. Incursiunile repetate ale dronelor și posibilitatea utilizării simultane a platformelor aeriene și maritime introduc necesitatea unei abordări diferite: apărarea antiaeriană și antidronă a unei suprafețe, în cadrul unei arhitecturi distribuite, capabile să supravegheze, să identifice și să intercepteze amenințările pe distanțe și în raioane considerabile.

Într-un asemenea model, sistemul multistratificat nu poate fi construit exclusiv în jurul unor elemente fixe. Dimpotrivă, mobilitatea devine una dintre caracteristicile fundamentale ale arhitecturii, permițând redistribuirea rapidă a senzorilor și efecturilor în funcție de evoluția amenințării, de valoarea obiectivelor protejate și de direcțiile probabile de apropiere.

Pentru a ilustra dimensiunea unei asemenea construcții, poate fi imaginat un coridor de supraveghere cu o lungime de aproximativ 100 km și o lățime de 10 km. O arhitectură ipotetică destinată obținerii unei probabilități ridicate de detectare și interceptare ar putea combina, în funcție de caracteristicile terenului și de performanțele individuale ale echipamentelor, câteva zeci de radare distribuite, o rețea extinsă de senzori acustici, sisteme de detecție și analiză a spectrului electromagnetic și senzori optoelectronici.

Un exemplu conceptual de asemenea anvergură — de ordinul a 30 de radare, 100 de senzori acustici, 20 de sisteme de monitorizare a frecvențelor și aproximativ 40 de camere optoelectronice — demonstrează rapid că simpla constituire a „centurii de detecție” reprezintă deja un proiect tehnologic și financiar major. Numărul exact și dispunerea acestor senzori nu pot fi însă stabilite generic; ele trebuie determinate prin modelare operațională, analiza terenului, caracteristicile țintelor și nivelul de performanță solicitat.

Costul și complexitatea cresc exponențial atunci când această rețea de senzori trebuie conectată la un sistem performant de comandă și control – C2, capabil să transforme fluxurile disparate de informații într-o imagine operațională comună. Obiectivul final este obținerea unei imagini unice, sincronizate, aeriene și maritime, în care datele provenite de la radare, senzori acustici, sisteme optoelectronice, mijloace de război electronic, aeronave, nave și alte platforme să poată fi corelate și distribuite în timp aproape real către elementele capabile să execute misiunea.

Într-o astfel de arhitectură, C2 devine practic „creierul” sistemului. Senzorii furnizează informația, algoritmii o corelează și o interpretează, iar sistemul de comandă distribuie rapid ținta către efectorul cel mai potrivit, în funcție de distanță, altitudine, viteză, traiectorie, tipul platformei, nivelul de risc și condițiile de mediu.

La nivelul efectorilor, arhitectura poate deveni la rândul său multistratificată. La distanță mare, intervenția poate fi asigurată de aeronavele aflate în misiuni de poliție aeriană. La niveluri intermediare pot fi utilizate elicoptere sau alte platforme cu senzori și sisteme de angajare adecvate, precum și aeronave turbopropulsate echipate cu avionica și sistemele necesare pentru detectarea și neutralizarea unor ținte lente și de dimensiuni reduse. Experiența conflictului din Ucraina a demonstrat, de asemenea, relevanța unor platforme precum A-29 Super Tucano în anumite roluri de combatere a amenințărilor aeriene cu profil redus.

La distanțe mai mici, de ordinul kilometrilor, arhitectura poate integra interceptoare specializate de mare viteză, sisteme C-RAM și alte efectori kinetice, precum și sisteme de război electronic capabile să perturbe sau, atunci când condițiile tehnice permit, să afecteze navigația și legătura de comandă a platformelor fără pilot.

În acest model, niciun senzor și niciun efector nu trebuie privit ca o soluție în sine. Valoarea reală apare prin integrarea lor într-un sistem capabil să combine mai multe modalități de detectare și mai multe tipuri de efect, astfel încât pierderea temporară a unui senzor, degradarea unui canal electromagnetic sau apariția unui număr mare de ținte să nu conducă la prăbușirea întregii capacități defensive.

Aceasta este, de fapt, una dintre caracteristicile fundamentale ale războiului cu sisteme fără pilot: trecerea de la platformă la rețea.

O dronă nu mai trebuie privită doar ca o platformă individuală. Ea reprezintă o componentă a unui ecosistem în care senzorii, comunicațiile, inteligența artificială, sistemele de comandă și control, platformele autonome, mijloacele de război electronic și sateliții contribuie la același proces operațional. În viitor, avantajul nu va aparține neapărat celui care deține cea mai performantă platformă individuală, ci celui care poate integra cel mai rapid și mai eficient senzorii, algoritmii, decizia și efectul.

În acest context, dezvoltarea unei arhitecturi naționale C-UAS nu trebuie privită ca un simplu program de achiziție de echipamente. Este vorba despre construirea unei capabilități operaționale integrate, cu implicații asupra doctrinei, instruirii, infrastructurii, comunicațiilor, legislației, industriei naționale de apărare și cooperării cu structurile NATO.

Complexitatea și costurile unei asemenea arhitecturi sunt considerabile. Cu toate acestea, alternativa — aceea de a reacționa punctual, după fiecare incursiune, prin adăugarea succesivă de echipamente — riscă să conducă la un ansamblu fragmentat, costisitor și insuficient integrat.

Problema dronelor reprezintă, în realitate, o frântură vizibilă a războiului viitor. Un război în care sistemele autonome și semi-autonome, inteligența artificială, roiurile de drone, războiul electronic, senzorii distribuiți și informația furnizată de constelațiile satelitare vor avea un rol central.

Pentru România, lecția este clară: nu este suficient să construim capacitatea de a răspunde la drona care a pătruns deja în spațiul național. Trebuie construită capacitatea de a vedea amenințarea cât mai devreme, de a o înțelege cât mai rapid și de a concentra asupra ei efectul adecvat înainte ca aceasta să ajungă la obiectivul vulnerabil.

Această transformare — de la apărarea punctuală a obiectivelor la o arhitectură distribuită, multistratificată și asistată de inteligență artificială — constituie una dintre temele centrale ale lucrării Drone® Evolution, dedicată transformării radicale pe care sistemele fără pilot o produc deja în modul de desfășurare a operațiilor militare și în arhitectura viitoarelor conflicte.

România ia măsuri de apărare

Şeful Statului Major al Forţelor Navale, viceamiralul Mihai Panait, a anunțat primele acțiuni concrete pe care instituția le-a luat recent, după înmulțirea incidentelor cu drone pe litoral.
Astfel, șeful Forțelor Navale a explicat la audierea organizată, pe 25 august, de Comisia pentru Apărare a Senatului, potrivit postului polic de televiziune, că, în cursul acestei săptămâni, militarii au început instalarea în Portul Militar Constanţa a unui sistem senzori de depistare a obiectelor străine la suprafață, în aer și sub apă.

„Am făcut paşi importanţi pentru dotarea unui număr de 15 nave cu sisteme de observare, sisteme electrono-optice de observare pe timp de zi şi pe timp de noapte, astfel încât să mărim capabilităţile navelor de protecţie împotriva dronelor, de protecţie împotriva minelor derivante şi de observare şi avertizare timpurie”, a mai declarat Mihai Panait, potrivit TVR.

Generalul Adrian Ciolponea spune că dronele rusești ajunse în România nu sunt incidente izolate: „Un flux persistent și imprevizibil”

Șeful Forțelor Navale a explicat că instituția sporește infrastructura de supraveghere pe coastă cu ajutorul programului Maritime Domain Awareness, dezvoltat împreună cu Marina Militară americană.

„Sunt patru astfel de sisteme. Cel de-al doilea este pentru Portul Militar Brăila, sosit în România. Următoarele două – pentru Portul Militar Mangalia şi pentru Portul Militar Tulcea – sunt în proces de transfer către Forţele Navale Române”, a adăugat Mihai Panait.

În prezent, Forțele Navale lucrează la specificațiile tehnice pentru achiziția unor echipamente care pot descoperi drone de suprafaţă, cu suprafaţă mică de reflexie.

În plus, Forțele Navale caută să achiziționeze dispozitive cu inteligenţă artificială, pentru montare în intrările porturilor militare, a mai spus șeful Statului Major al Forţelor Navale, viceamiralul Mihai Panait, la audierea de la Parlament.

Cât de mult a escaladat Rusia atacurile la frontiera cu România

Președinta Comisiei de Apărare și Ordine Publică a Senatului, Nicoleta Pauliuc, a explicat într-o postare pe Facebook, după audierea mai multor comandanți militari și șefi civili responsabili de securitatea națională, că în 2026, Forțele Navale au descoperit în apele din responsabilitate 159 de mine derivante. 129 de drone sau fragmente de drone au căzut pe teritoriul României, în Delta Dunării, în zona lagunară sau în Marea Neagră, iar 11 drone au fost distruse și/sau explodat în zona de responsabilitate a României, a mai precizat senatoarea Pauliuc.

Aproape jumătate dintre atacurile Rusiei începând cu 2022, asupra infrastructurii ucrainene, de la granița cu România, adică aproape 60 din peste 120 au fost lansate numai în acest an, arată datele Ministerului Apărării (MApN).

25 dintre atacuri au avut lor doar în ultimele două luni.

Iar din cele 42 de violări ale spațiului românesc de către drone străine, contorizate până duminică, 23 august, 24 au avut loc numai în primele 7 luni și trei săptămâni.

Libertatea a publicat marți o analiză care explică intensitatea atacurilor la frontieră, cu multe consecințe și în România.

Unul dintre cele mai periculoase incidende a avut loc pe 5 iunie, când o dronă ucraineană, asupra căreia Ucraina a pierdut controlul, potrivit declarațiilor președintelui Nicușotr Dan și ministrului Apărării, Radu Miruță, a ajuns într-o dană a Portului Constanța. Drona maritimă avea explozibil la bord și s-a autodetonat la doar câteva minute după ce Kievul a informat Bucureștiu ce urma să se întâmple.

După acel eveniment, petrecut la aproximativ un kilometru de depozite de îngrășăminte, autoritățile au anunțat sporirea măsurilor de securitate în zona de coastă.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI