Crizantema de plastic

Dar savoarea pe care o punea Penélope în rolul din filmul precedent (“Volver”) şi pofta lui Almodovar de a spune o poveste antrenantă, amuzantă şi emoţionantă sunt absente din “Îmbrăţişări frânte”, care se complace şi se complică prea mult în propria virtuozitate, ajungând să aibă frumuseţea tristă a unei crizanteme de plastic… Principalul personaj masculin este un regizor şi scenarist orb, pe nume Mateo Blanco. Blanco recurge la pseudonimul “Harry Caine” după ce un accident de maşină, în urmă cu 14 ani, l-a lăsat fără vedere. Povestea se întretaie cu amintirea acelui accident, cu amintirea Lenei (femeia pe care a iubit-o Mateo), amintirea filmului făcut împreună şi a circumstanţelor care i-au adus aproape.
Atunci când a cunoscut- o, Lena era iubita unui bărbat bătrân şi bogat, iar filmul în care urma să joace era cadoul acestuia pentru ea. Lucrurile s-au complicat într-un mod tipic melodramatic, iar urmările acestei melodrame ne sunt dezvăluite treptat, prin nenumărate paranteze. Problema filmului sunt tocmai aceste paranteze, care altădată funcţionau de minune la Almodovar şi care, aici, par laborioase.

Filmul are nevoie de mai bine de două ore pentru a le deschide şi închide şi deja, cam cu o jumătate de oră înainte de final, nu-ţi doreşti decât să le închidă mai repede… Deşi plin de pasiune, de lacrimi şi de intrigi, filmul este după chipul şi asemănarea actorului care-l interpretează pe Mateo/Harry (Lluis Homar): distins, dar plat.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE