„Fetele kurde pleacă adesea la război ca să scape de o viaţă de sclavă în familia soţului.” Călătoria jurnalistei Sabina Fati în Orientul Mijlociu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Libertatea prezintă un fragment din cea mai recentă carte a Sabinei Fati, „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, care din această săptămână se găsește în librării. Cartea este un volum documentar, scris după o lungă călătorie a autoarei în Orientul Mijlociu și Caucaz.
Cuprins:
„În anul 2021, în mijlocul verii, am pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele”, povestește jurnalista Sabina Fati despre începuturile celui mai recent volum al său, „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, publicat la Editura Humanitas.
Cartea este un itinerariu, de una singură, în plină pandemie de COVID-19, pe unele dintre cele mai periculoase drumuri de la marginea Europei: din Turcia până în Irak, pe „drumul morții dintre Bagdad și Mosul”, și până în Armenia.
Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.Sabina Fati:
Într-o recenzie a cărții, scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu spune că Sabina Fati „a reușit să creeze un gen nou într-o cultură”, performanță pe care au atins-o foarte puțini autori.
„Cum poate fi definit în câteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cât mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sunt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încât au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului“, comentează Liiceanu.
<strong>Jurnalista Sabina Fati este și autoarea volumelor documentare „Singură pe Drumul Mătăsii: 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie” (2015) și „Ocolul Mării Negre în 90 de zile: Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time” (2016).</strong>
O eroină de prima pagină despre care nu se știu multe
Libertatea vă prezintă un fragment din cartea „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, care surprinde viața femeilor kurde și implicarea lor în conflictele din Orientul Mijlociu. (Intertitlurile aparțin redacției.)
***
„La 30 august 2016, Asia Antar murea la 18 ani cu mâna pe mitralieră, trăgând în membrii Statului Islamic, pentru a le distrage atenţia de la celelalte femei implicate în atacul ce avea loc în apropiere de Alep, la Manbij, un oraș care se afla în mâinile fundamentaliștilor. Asia a intrat în miliţia kurdă la 15 ani, după ce familia o obligase să se mărite cu un bărbat care avea aproape dublul vârstei ei.
«Cei care au scris despre această eroină au fost dezinteresaţi de viaţa ei chinuită și de idealurile ei», îmi povestește Hevy Mahmud în cafeneaua unui hotel de la marginea Erbilului, unde lucrează un văr de-al ei care ne și ajută cu traducerea. Hevy are 27 de ani, poartă eșarfă pe cap și, privind-o cum stă pe scaun, cu umerii lăsaţi și corpul adunat, ca o femeie bătrână sau poate doar foarte obosită, n-ai zice că a luptat cu arma în mână aproape zece ani.
Despre Asia Antar a adus vorba crezând că toată lumea a auzit de ea, fiindcă atunci când s-a prăpădit, presa occidentală a pus-o pe prima pagină cu titluri de tipul «Angelina Jolie a kurzilor a fost omorâtă». I s-a spus așa pentru că un fotograf o imortalizase cu un an înainte și pusese o explicaţie de acest fel atunci când i-a publicat imaginea: o tânără brunetă, cu ochii mari, cu o coadă împletită, îmbrăcată în costum de camuflaj, cu ghete de munte și cu pistolul-mitralieră atârnat de umăr, zâmbind mândră de ea și de viaţa ei.
Când războiul e mai ușor decât viața de familie
Hevy Mahmud, cu faţa ei arsă de soarele verii și bătută de vânturile iernii, îmi spune că nu așa se așteaptă ele, femeile kurde care luptă cu arma în mână, să fie tratate de lumea occidentală. Nu știe exact povestea Asiei, dar bănuiește că seamănă cu a ei:
«Fetele kurde pleacă adesea la război ca să scape de bărbatul cu care au fost forţate să se căsătorească, fug pur și simplu de o viaţă de sclavă în familia soţului, fug și nu mai vor să se întoarcă în satul lor, în familia lor, la viaţa lor de dinainte, pentru că viaţa grea de soldat nu este nici pe departe la fel de grea precum cea de acasă».
Hevy e de lângă Qamishli și acum stă pentru o vreme la Erbil. Îmi povestește despre cum părinţii au dat-o la școală doar cât să înveţe să scrie și să citească, pentru că doar fraţii ei meritau să fie educaţi. Cum au măritat-o pe la 14 ani cu un bărbat gras cu mustaţă, care a violat-o din prima noapte, cum a transformat-o soacra ei în servitoarea întregii familii și cum a bătut-o bărbatul cel gras când a început să opună rezistenţă. Cum într-o zi a fugit până acasă, la părinţii ei, dar n-au vrut s-o primească pentru că le-ar fi fost rușine să aibă o fată divorţată.
Pierderea copilului i-a deschis drumul spre front
La doi ani de la căsătorie, a născut o fetiţă, ceea ce i-a făcut viaţa și mai grea, fiindcă «toţi își doresc băieţi și consideră că nașterea unei fete e cu ghinion». A doua zi după ce a născut a fost bătută, a făcut o hemoragie, a leșinat și au lăsat-o să zacă în propriul sânge, în vreme ce copila urla de foame, fără ca nimeni s-o bage în seamă. Când și-a venit în fire, s-a târât până la nou-născut, dar laptele îi secase.
Era iarnă, camera era neîncălzită, ea avea febră. Nu știe cât a zăcut, copila a încercat să sugă, dar nu avea ce, iar mama nu se putea ridica. Își aduce aminte doar cum ţinea fetiţa lipită de ea, ca să nu i se întâmple ceva. După o vreme, a venit soţul ei și, când a văzut-o pe jos, a început să urle la ea, dar, în același timp, s-a speriat când a observat că nu se mișcă.
A chemat un vecin cu mașina și au dus-o la spital, a stat acolo două săptămâni, fetiţa s-a prăpădit, dar ea a scăpat. În spital, a aflat despre femeile kurde care luptă cu Statul Islamic, cu turcii, cu trupele lui Assad, cu toţi inamicii kurzilor. Era în 2013. S-a hotărât pe loc să meargă la luptă, dar nu din patriotism, fiindcă nu se gândise până atunci la lucruri de acest fel, ci doar fiindcă nu avea unde să se întoarcă și nu avea nimic de pierdut. Copilul îi murise și nu mai avea niciun sens pe lumea asta.
„La început am fost doar o fugară”
Așa că toate organizaţiile occidentale care acuză formaţiunile militare ale kurzilor că primesc copii în rândurile lor nu știu că acești copii, aceste copile sunt, de fapt, salvate atunci când li se dă arma în mână, când află că pe lume există și o altfel de viaţă în afara unor bărbaţi tiranici.
«Mă deranjează tot ce-mi amintește de viaţa mea de dinainte», îmi spune Hevy, «pentru că trăiam fără să știu că am aceleași drepturi ca orice bărbat, fără să știu că pot să mă revolt, că femeile sunt la fel de puternice și de deștepte ca ei».
«La început am fost doar o fugară, dar am înţeles repede că batalioanele de femei au un rol mult mai important și că lupta noastră nu este doar împotriva inamicilor, ci și pentru schimbarea vieţii kurdelor».
